Anda Dj

M-am mutat!

2011-12-28T15:25:00.000+04:00

Mi-am facut blog nou! Daca vreti sa ma cititi in continuare, ma gasiti aici: inproba.ro

TIFF Part 2

2011-06-13T14:42:00.000+04:00

În postul anterior m-am oprit la joi. Cum spuneam, vineri mă pregătisem să merg la două filme. Până la urmă am fost doar la unul.

Never let me go, un film englezesc cu Keira Knightley, pe care de altfel nu pot s-o sufăr. Dar filmul a fost ok. Singura ne-comedie pe care am văzut-o anul ăsta la TIFF. Deşi în substrat filmul are mai multe componente, un fel de trecut virtual în care ne primim organele vitale de la clone (fază doar subînţeleasă, niciodată clar enunţată în film), până la urmă tot film de dragoste a fost. Adică eu aşa l-am perceput. Puţin cam trist, nu mi-a lăsat niciun "warm fuzzy feeling" înăuntru, ceea ce eu am considerat a fi un mare păcat, luând în considerare faptul că îngheţam de frig... filmul a fost în aer liber, dar nici măcar păturicile alea moi şi confortabile nu m-au ajutat prea mult. Păcat, că filmul a fost totuşi ok. Prima parte a filmului mi-a plăcut mai mult, variantele lor copii au fost mult mai simpatici.

Am vrut să mă duc şi la Littlerock, însă se ţinea tot în aer liber şi chiar nu aveam nici o şansă să mai rezist. Aşa că am renunţat şi m-am dus direct în pat.

Sâmbătă a coincis cu alte evenimente şi chiar n-am mai avut timp de filme. Dar tot am ieşit în oraş, aşa cum am promis.

Duminică am încheiat runda de anul ăsta de TIFF cu Primos (Verii), o comedie spaniolă. A fost o decizie luată în grabă, ştiam că mai vreau să mă duc la un film duminică şi l-am ales pe ăsta. Decizie foarte fericită, pentru că filmul a fost foarte tare. O comedie foarte reuşită zic eu. E vorba despre un tip care este părăsit de logodnica sa cu o săptămână înaintea nunţii şi este ajutat de cei doi verişori ai săi, plecând în căutarea primei lui iubiri.

Şi cam gata. Am văzut patru filme bune şi un maraton Robotzii, m-am ţinut de promisiune şi timp de o săptămână n-am stat nici o zi în casă şi sper că la anul să mă mobilizez mai bine şi să văd mai multe filme. Anul ăsta am ratat vreo 3 pe care aş fi vrut să le văd.

TIFF Part 1

2011-06-10T00:41:00.000+04:00

Un singur lucru nu mi-a plăcut niciodată la TIFF... că pica fix în sesiune. Prin urmare şi prezenţa mea în anii anteriori a fost destul de redusă. Dar anul ăsta, în sfârşit, nu mai am examene. Bonus: este şi ultima săptămână înainte de concediu, deci m-am gândit că pot depune un extra-efort pentru câteva filme. Mai ales că anul ăsta am şi "partner in crime", mai precis Anca. M-am decis deci ca săptămâna asta să nu mai stau nici o zi în casă. Un singur lucru m-a cam încurcat, şi anume faptul că programul nostru ne permitea să mergem la film doar după ora 19:30. Ceea ce a picat destul de aiurea pentru ziua de luni, când nu mi-a surâs mai nimic din program, aşa că am preferat să ies pe terasă la un Mojito cu fructe şi am lăsat TIFF-ul pe marţi.

Marţi am fost la maratonul Robotzii. Părerea mea că trebuia un spaţiu mult mai mare. Dar în mod sigur nu cred că se aşteptau nici ei să vină atâta lume. Motivul principal pentru care m-am dus acolo a fost de curiozitate... asta luând în considerare că episoadele le puteam vedea acasă. Dar eram curioasă să-i văd pe ei. Cum ziceam, n-am văzut nimic nou, dar am aflat câteva chestii despre ce se ascunde în spatele animaţiei. Şi am stat într-o mare de oameni. O oră jumate. În picioare. Dar a fost drăguţ cum ştiau cu toţii toate replicile pe de rost.

Miercuri am fost la Ursul. Am eu ceva cu TIFF-ul şi filmele româneşti. Ursul e o comedie regizată de Dan Chişu. Ineditul pentru mine a fost mai degrabă condiţiile vizionării, adică în aer liber şi mi s-a părut foarte tare. Mai ales că ne-au dat păturici moi şi confortabile şi am prins cele mai tari locuri (asta se întâmplă dacă ajungi cu 45 de minute înainte), cred că puteam să şi dorm acolo la cât de bine mă simţeam. Mai pe la sfârşitul filmului a început să şi plouă puţin, dar sincer că păturica aia era grozavă, n-am simţit absolut nimic.
Acuma despre film: foarte tare. Anul trecut m-am dus la Bună, ce faci? cu aşteptări mici, care mi-au fost mega-întrecute, la ăsta m-am dus deja cu aşteptări mari, aşa că n-am fost surprinsă, dar nici dezamăgită. Cu toate că pe Bună, ce faci? l-aş plasa undeva mai sus pe scara calităţii. Am râs la film, şi cred că ăsta e până la urmă scopul comediei. Dar ce mi-a plăcut foarte mult au fost amănuntele, timpurile alea sunt surprinse atât de bine... mi-a adus o grămadă de amintiri de prin anii '90. În rezumat, a fost bun filmul şi eu zic că dacă aveţi ocazia să vă uitaţi la el, merită.

Azi, adică joi, am mers la un film Norvegian, Cumplit de fericită. O să încep cu singurul lucru care mi-a stricat seara: fix lângă mine s-a pus un nene care mirosea tare a alcool, de mi-a şi sărit pofta de mâncare. Şi sucul mi-l sorbeam cu greaţă. Mi-a lipsit tare mult proiecţia în aer liber *sigh*
Pe de altă parte filmul a fost ciudăţel, dar foarte frumos. Adică mie mi-a plăcut mult. Nu îmi dau seama nici acum dacă a fost comedie sau dramă, dar chiar am ieşit foarte mulţumită. Bine, unele faze au fost mult prea trase de păr, situaţii în care mă întrebam "dar totuşi, cum s-a ajuns aici?", însă poate chiar absurdul unor faze l-a făcut aşa special.

După cum am spus în titlu, asta e Partea I. Pentru că săptămâna nu s-a încheiat şi mâine îmi propun să mă duc la două filme (deşi sunt mai multe pe care vreau să le văd, dar sunt deodată şi trebuie să mai renunţ). Păcat că unele filme se dau o singură dată, cum ar fi Loverboy, un alt film românesc pe care aş fi vrut să-l văd, dar la care din păcate nu am cum să ajung mâine şi este singura dată când se dă. Dacă ajungeţi la el, să-mi spuneţi dacă s-a meritat.
Iniţial am vrut să mergem la trei filme mâine, însă la unul dintre ele (Maimuţele) am renunţat pentru că am văzut trailerul şi pare foarte plictisitor.

Ce e ciudat că încă nu am fost la niciun film la TIFF care să mă nemulţumească. Cred că am noroc. Ca să nu mai zic că la toate de până acum am prins locuri foarte bune.

Aşadar voi reveni pe parcursul weekendului cu un nou feedback.

Bucureşti în 5 zile (la Bookfest)

2011-06-01T01:00:00.000+04:00

Iar am lipsit cam multicel, dar de data asta motivat: am fost o săptămână în Bucureşti, la Bookfest. De altfel, am văzut Bucureştiul (live) pentru prima dată în viaţă.

Probabil ar trebui să încep cu faptul că părerea mea despre Bucureşti înainte să-l văd era una foarte proastă. În sensul în care îmi imaginam un loc gri, plin de blocuri, un oraş industrial, murdar, plin de oameni înfricoşători. Să vă zic drept, eram de-a dreptul îngrozită la gândul că va trebui să mă urc într-un taxi şi să vorbesc, având în vedere accentul meu puternic ardelenesc, ce cu siguranţă avea să-mi aducă multe ocoale şi curse la suprapreţ.

Undeva prin Piteşti am adormit în maşină şi când m-am trezit (era trecut de miezul nopţii) eram deja în Bucureşti. Surpriză mare pentru mine... oraşul nu era aşa urât. M-am gândit că aşa o fi noaptea. Dar până la urmă s-a dovedit că pur şi simplu imaginea pe care o aveam eu în cap era exagerată. N-am apucat să văd eu prea mult, dar ce am văzut a fost ok, chiar... curat, aş îndrăzni să zic. Din păcate, singurul loc pe care l-am vizitat a fost parcul Herăstrău (care dacă ar fi ceva mai luminat noaptea ar fi foarte ok)... însă ce mi-a plăcut cel mai mult au fost clădirile mari... de fapt, imense. Eu nu consider Clujul a fi un oraş mic deloc, atâta doar că pe aici clădirile nu sunt chiar aşa impresionante ca dimensiuni... probabil ţine de arhitectură. Mă refer la clădirile alea unde îşi au sediul marile ziare sau edituri...

Oamenii au fost drăguţi. Iarăşi spre surprinderea mea. Cu excepţia unei excursii nefericite la un Penny Market unde am fost să-mi cumpăr patru cornuri (dacă ştiam ce mă aşteaptă renunţam). În 20 de minute cât am stat eu acolo au fost vreo 5 scandaluri. Din locul unde m-am pus eu la coadă nu se vedea casa, bătrânii se împingeau frenetic să te întreacă, zici că eram la curse, nu la stat la coadă. Şi mie mi se făcuse deja frică nu cumva să-mi scape vreun comentariu şi să mă ia careva la bătaie. Dar a trecut repede şi în rest majoritatea oamenilor au fost politicoşi şi chiar m-au ajutat de fiecare dată când am cerut ajutorul. Chiar şi taximetriştii au fost binevoitori şi nu m-a ocolit nimeni (mi-am dat seama după preţuri). E drept, mi-am petrecut mai tot timpul într-un târg de carte, probabil că şi publicul respectiv are de-a face cu asta, dar bucureştenii nu mi-au lăsat o impresie proastă şi asta e tot ce contează.

Ca nu stric karma binevoitoare a acestui post nu voi comenta condiţiile de cazare şi mâncare. Dar dacă tot am pomenit de Bookfest să zic vreo trei vorbe şi despre el.

Cred că cel mai mare succes a târgului au fost organizatorii. Totul a fost bine pus la punct şi toată lumea a fost foarte promptă. Am vizitat cam fiecare stand în parte (cred că ştiu toate cărţile pe de rost) şi am avut atât surprize plăcute, cât şi neplăcute. Printre cele din urmă a fost faptul că erau afişate multe cărţi mai vechi. După părerea mea la un eveniment de genul ăsta ar trebui să se vină cu noutăţi. Am văzut în multe locuri cărţile noi la un preţ întreg (destul de mare) şi doar cele mai vechi reduse... cred că totuşi asta găsim în orice librărie sau anticariat, un târg de carte ar trebui să fie diferit. Aş fi vrut să mă întorc cu bagajele pline de cărţi, dar nu am prea găsit lucruri deosebite, ce nu le-aş găsi într-o zi normală, într-o librărie normală din Cluj... mi-am cumpărat ceva, dar puţine şi majoritatea cărţi de bucate. O singură carte de beletristică, un Dostoievski care nu-l aveam (Dublul). Ca surpriză plăcută, în schimb, au fost vizitatorii... deşi în număr mic, m-a surprins faptul că mulţi ştiau câte ceva... adică au recunoscut aşa, cărţile valoroase, nu s-au luat după care are coperta mai frumoasă.

În altă ordine de idei, mica "excursie" m-a ajutat să-mi descopăr şi câteva calităţi de a căror existenţă... nu zic că nu ştiam, doar că nu eram sigură. Dar e bine să te întorci cu o părere mai bună despre tine decât cea cu care ai plecat. Simt că fac parte dintr-un bildungsroman.

Şi cam atât cu Bucureştiul. Zilele Clujului le-am cam ratat, aşa că acum aştept cu nerăbdare TIFF-ul.

Simpozion "Gheorghe Crăciun" în Zărneşti

2011-05-08T18:28:00.002+04:00

De când m-am angajat, jobul mi-a oferit şi câteva ocazii de a mai "scoate capul în lume", mai exact de a organiza şi participa la diverse evenimente (lansări de carte, târguri, simpozioane etc.). Majoritatea celor la care particip sunt din Cluj, dar am fost de patru ori până acum şi prin alte localităţi, pe toate văzându-le pentru prima dată. În ordine cronologică: Cătina, Oradea, Satu Mare şi Zărneşti. Şi mi-a trecut prin cap că ar fi frumos să scriu impresii despre ele şi aici. Despre primele trei nu mai are rost că-s de anul trecut. Dar la Zărneşti am fost vineri.

Să încep cu ocazia: simpozion Gheorghe Crăciun, în cadrul căruia am lansat şi noi o carte (Introducere în teoria literaturii). Din editură am plecat doar eu, rugându-l pe tata să mă însoţească (pentru că perspectiva microbuzului nu mă prea încânta). Drumul a durat 5 ore şi a fost foarte obositor. Despre Zărneşti nu ştiam mare lucru, decât că se află în judeţul Braşov, deci m-am aşteptat bineînţeles la o zonă montană. Din fericire, Braşovul e în top 5 oraşe/judeţe frumoase din România (top 5 preferinţe personale adică), aşa că m-am bucurat de perspectiva peisajelor. Mi-am pregătit şi aparatul foto.

Am apucat să facem o singură oprire, la o benzinărie în Sighişoara, să ne dezmorţim picioarele şi să bem o cafea şi să mâncăm o baguettă (ăsta e ceva romitalienism inventat de mine) cu ciuperci. La 15 fix, ca un ceas elveţian am intrat în Zărneşti, dar să găsim Casa de cultură, unde se ţinea evenimentul, ne-a mai luat un sfert de oră. Am întârziat aşadar, dar oamenii au fost destul de drăguţi să ne aştepte.

Mă opresc puţin pentru o scurtă paranteză. Tot drumul am văzut o grămadă de cetăţi şi peisaje extrem de frumoase şi mi-aş fi dorit foarte mult să ne oprim, dar din păcate am fost orcum în întărziere şi deci n-am reuşit să văd altceva decât ce se vede din maşină. În plus, între Braşov şi Zărneşti e foarte aglomerat. Şi de data asta am văzut cetatea Râşnov doar de la geam, deşi e a doua oară când trec pe acolo. Păcat.

Zărneştiul e frumos... arată exact cum îmi imaginam eu un orăşel de munte din Austria. Case colorate şi munţii în apropiere. Îmi pare rău că nici din el nu am putut vedea prea multe.

Până în momentul când am intrat în sală şi ne-am aşezat la locurile noastre, nu am avut nici o emoţie. Dar când mi-am dat seama că-s chiar acolo, că e multă lume (chiar a fost mai multă decât m-am aşteptat, dar pentru cultură eu zic că e un semn bun) şi că trebuie să vorbesc în faţa atâtor oameni (fără să am pregătit nimic), au cam început să-mi tremure picioarele. Primarul a spus câteva cuvinte în deschidere şi apoi am urmat eu... am fost foarte scurtă... dar am trecut peste asta fără prea multe bâlbâieli şi eu zic că încep să fac progrese. Apoi simpozionul a decurs normal.

Nota 10 Primăriei Zărneşti pentru organizare. Oamenii au fost incredibil de drăguţi, ne-am simţit foarte bine, deşi nu cunoşteam pe nimeni aveam impresia că toţi ne sunt vechi prieteni. S-au purtat ireproşabil. Toată organizarea a fost foarte frumoasă, din punctul meu de vedere simpozionul a fost foarte reuşit. Deşi nu am citit nici o carte de Gheorghe Crăciun până acum (am răsfoit-o pe asta a noastră puţin, dar cam atât), simpozionul ăsta m-a făcut să îmi doresc să o fac. În special mi-ar face plăcere să-i citesc romanele, mă atrage în mod special Pupa Russa. Elevii de la şcoala generală nr. 1 din Zărneşti şi-au citit câteva creaţii proprii şi sincer nu mi-a venit să cred că sunt scrise de tineri de clasa a 8-a. Şi deşi am plecat din Cluj cu 40 de cărţi, m-am întors cu... zero. Un alt lucru bun zic eu.

Am pornit de acolo la ora 18 şi iar n-am apucat să vedem nimic... eram şi foarte obosiţi. Am ajuns acasă cu un pic înainte de ora 23. Nu am făcut decât vreo trei poze din maşină la nişte munţi. Deci cam ăsta e singurul meu regret, că n-am apucat să văd mare lucru, mai ales că am fost într-una dintre cele mai frumoase părţi ale ţării.

Interviuri - din cealaltă perspectivă

2011-04-29T23:48:00.000+04:00

Anul trecut prin august am avut un post asemănător, doar despre cv-uri. Pentru că mai multă lume mi-a spus că le-a fost de ajutor, am zis să trec şi la pasul următor: interviul de angajare.

Întâi să vă spun contextul: aşa cum ziceam şi dincolo, n-am nici un fel de calificare în resurse umane. Doar anul trecut mă plimbam din interviu în interviu. Sunt atât de diferite de la firmă la firmă, încât nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. De data asta eu am ţinut interviurile. Nu am pus întrebări capcană de genul "unde te vezi peste 5 ani?" pentru că sincer nu ştiu care ar trebui să fie răspunsul corect la întrebarea asta. Am pus întrebări la obiect, legate fie de competenţele necesare pentru post, fie de ce scria în cv-ul lor. Observaţiile mele:

CV-ul

Niciuna dintre fetele care au venit nu şi-au adus cv-ul. Sau dacă l-au adus, nu mi l-au dat. Din experienţa mea ştiam că se va întâmpla aşa, astfel că le-am printat eu înainte. Însă mi-ar fi plăcut să îşi aducă un cv cât mai actualizat şi corect gramatical (pentru că absolut niciunul dintre cv-urile trimise pe mail nu a fost corect în totalitate, ceea ce mă face să-mi pun un mare semn de întrebare).

Experienţă

O întrebare pe care am pus-o tuturor a fost "de ce ai plecat de la ultimul loc de muncă?" Asta a fost un fel de întrebare descalificatoare. Am primit şi răspunsuri pe care le-am acceptat (nu m-au mai plătit, s-a desfiinţat firma, m-am mutat din oraş, era un job acceptabil pentru facultate acum caut ceva serios, lucrez la program part time şi îmi doresc un program full time). Dar am avut şi surpriza unor răspunsuri pe care eu nu le-aş fi dat niciodată (de ce să nu apreciem sinceritatea, totuşi). De exemplu o fată mi-a spus că nu avea încredere în angajatori... aşa că am întrebat şi de locul de muncă anterior şi mi-a răspuns că simţea că şefii nu-şi respectă angajaţii.
Acuma eu ca om, pot să înţeleg... ea caută un loc de muncă serios, unde să fie respectată, să aibă drepturi etc. Toată lumea îşi doreşte asta. În acelaşi timp ştiu la fel de bine că n-ar rezista la noi mai mult de 2 săptămâni şi bag mâna în foc că nu va rezista mai mult de 3-4 luni la următoarele doua joburi, până va realiza că nu există un loc de muncă ideal, şi dacă există nu se obţine uşor.
O alta mi-a zis că s-au redus locurile de muncă din învăţământ. Mă rog, nu ştiu ce ar fi trebuit să răspundă, atâta doar că pe mine m-a făcut automat să mă gândesc că nu era o profesoară foarte bună.
Însă lovitura de graţie a venit de la o candidată care mi-a explicat că din fostul loc de muncă au dispărut nişte dosare şi a fost dată afară. Mi-am dat seama automat că nu e o persoană de încredere (că mă gândesc că nu a fost dată afară aleatoriu).
Ca să rezum: la o astfel de întrebare nu împroşca cu noroi fostul angajator şi nu da răspunsuri ce îl va face pe intervievator să îşi pună semne de întrebare legate de tine.

Studii

Am încercat să fiu foarte deschisă şi să accept orice domeniu de studiu. La noi nimic nu e irelevant. Ţin minte când îmi căutam de lucru în timpul facultăţii şi nu înţelegeam de ce era aşa greu să găseşti ceva. Acum eu am ajuns să refuz studenţii. Din discuţiile cu ei mi-am dat seama că aveau să lipsească des. Şi mai ţin minte perioda sesiunii când în fiecare zi lipseau 2-3 colegi.
Cum ziceam, nu am ţinut cont de relevanţa studiilor, dar la un moment dat am întrebat o tipă care terminase asistenţa socială care a fost subiectul lucrării de dizertaţie. Nu mai ţin minte exact, era ceva cu maternitatea, oricum am întrebat-o de ce vrea să lucreze într-o editură imediat după şi a rămas blocată... apoi a îngăimat ceva de genul "nu m-am gândit la asta" .... "cauţi ceva, orice?" "da".
Niciodată, dar niciodată să nu mergeţi la un interviu fără să ştiţi de ce vreţi să vă angajaţi în locul respectiv. E aşa un turn off să ţi se răspundă că îi e indiferent. Eu vreau oameni pasionaţi, care vor să înveţe, cărora să le placă... eu când am venit la interviu pentru editură eram extaziată, mi-am pregătit un întreg discurs despre cât de mult îmi place să citesc. Nu am apucat să-l zic, dar ca idee.
Ce m-a surprins plăcut în schimb a fost când o fată mi-a spus că a renunţat la masterat. Am întrebat-o de ce şi mi-a spus că pur şi simplu nu era ceea ce voia ea. Mi-am dat imediat seama că nu e cineva care caută doar o diplomă şi doar un job care să-i pună o pâine pe masă.

Aptitudini

Bineînţeles că am întrebat chestii care mă interesau în mod special: cunoştinţe PC, rezistenţa la stres, capacităţi organizatorice, capacităţi de autoeducare, cunoaşterea gramaticii (da, am întrebat asta, că m-au enervat cv-urile nu de alta) etc. În mare toată lumea mi-a zis că ştie de toate. Una mi-a răspuns la toate întrebările cu "nu ştiu, presupun că o să văd" şi una m-a întrebat dacă nu toată lumea zice că se pricepe la tot (la care i-am răspuns că ar fi surprinsă). Ce nu mi-a plăcut a fost să mi se răspundă cu "da". Adică aşa, sec. Eu căutam oarecum răspunsuri puţin mai detaliate, ceva care să le ateste capacitatea respectivă, o experienţă sau ceva. Unele mi-au dat şi ele mi-au şi lăsat impresia cea mai bună per total.

Întrebări

La sfârşit le-am rugat să-mi pună şi ele întrebări. Mi-a plăcut faptul că au întrebat toate câte ceva, prin urmare am simţit că le interesează jobul. Ce m-a deranjat a fost întrebarea despre salariu. Nu că nu ar fi fost îndreptăţite să întrebe, dar mie mi se pare normal ca această întrebare să vină în altă fază, când încep să-mi exprim interesul de a le angaja.

Cum am ales

Am ales în final 4 fete. Ce a contat cel mai mult a fost pur şi simplul felul în care au vorbit. Am avut atât de mulţi colegi deja, încât îi pot clasifica pe categorii după 5 propoziţii. Mi-am dat seama automat care sunt fete mai deştepte, care se pot descurca singure, care sunt mai voluntare, care îşi vor da interesul şi vor fi responsabile. Mi-au plăcut fetele care au zâmbit, eu vreau oameni pozitivi lângă mine. Bineînţeles, a contat şi ce au răspuns la interviu :)
Pe cele 4 fete le-am chemat la un al doilea interviu şi în final am angajat două.

Observaţii de final

Nu-mi mai amintesc cum era îmbrăcată niciuna. Bine, poate aş fi observat dacă erau în trening, dar în principiu îmi dau acum seama ce pierdută era ora aia în faţa oglinzii dinaintea unui interviu.
La multe mi-am dat seama de la început că nu le vreau, aşa că mi-am pierdut şi interesul de a le mai pune întrebări. Aşa că durata unui interviu e un indiciu bun să-ţi dai seama cum te descurci.
Mi-am dat seama de ce e bine să încerci să-ţi ascunzi emoţiile la interviu. Mi s-au părut inutile şi aveam senzaţia că le opreau să vorbească.

O fată m-a rugat să-i trimit măcar un mail cu răspunsul, chiar dacă nu o sun. Ştiu din proprie experienţă cât de aiurea e să n-ai un răspuns. Aşa că mi-am luat toate cv-urile acasă cu acest scop (pentru că la muncă n-aveam nici o şansă să am timp de aşa ceva). Este ora 22:41 şi încă n-am răspuns la nimeni, doar le-am sunat pe cele două fete alese. Încă am speranţa că o să reuşesc până la miezul nopţii, dar nu-mi garantez. În weekend nu o să am acces la internet, iar pe luni sigur uit. Asta aşa, ca un răspuns la "de ce nu mi se dă un răspuns, chiar şi negativ?"

Pericolul Paştelui

2011-04-26T21:04:00.000+04:00

Dintre toate sărbătorile din an, Paştele par a fi cele mai dăunătoare. O să mă ierte colegii mei că spun asta, dar azi, în prima zi de lucru după 4 zile libere (weekend inclus), jumate nu erau în apele lor... mă refer din punct de vedere al sănătăţii... unii n-au venit deloc.

Mă rog, vacanţa de Crăciun o fi fost mai lungă şi au avut timp să se refacă. Însă nu-mi amintesc nici o sărbătoare în care să primesc mailuri despre cum să-ţi revii în urma toxiinfecţiilor alimentare. Nu zic, de Paşti lumea bagă de toate, de la ouă la miel, mai ales după cel mai lung post al anului... n-o fi tocmai sănătos. Şi pe la noi se mai practică şi "udatul", vorba vine se "udă" femeile cu parfum, dar în realitate se "udă" gâturile cu alcool.

Mai periculos decât toxiinfecţia alimentară de la masa de Paşte, mai e un singur lucru: mersul la biserică, la înviere. Mie în general nu-mi place să zic cu voce tare fricile mele, de teamă că o să se adeverească fix în ciudă (cred în puterea Unversului de a face glume proaste), dar o să vă destăinui una: lumânările din noaptea de înviere.

După binecunoscutul "Veniţi de luaţi luminăăăăă" mie deja încep să-mi tremure picioarele şi să mă ia transpiraţiile. Teoria mea e următoarea: la miezul nopţii toţi sunt obosiţi. Probabil în timpul zilei s-au chinuit să facă curăţenie generală şi să gătească, deci am putea zice de-a dreptul epuizaţi. Au şi ţinut ditamai postul, deci putem adăuga slăbiţi în ecuaţie. Au hainele de sărbătoare pe ei, ceea ce de multe ori include pantofi incomozi, în cazul femeilor cu toc. E noapte şi nu prea vezi pe unde calci. Poate unora le mai răsare să şi înconjoare biserica în aceste condiţii. Acum spuneţi voi: care-s şansele ca unu' mai bleg să se împiedice cu lumânarea aprinsă în mână şi să ardă părul sau haina vecinului din faţă?
Cred că pompierii n-au liber de Paşti.

Astea fiind zise mie îmi plac sărbătorile pascale, ca orice fel de sărbătoare de altfel. Însă poate ar trebui să le abordăm mai responsabil.

Când vine oboseala?

2011-04-21T01:02:00.000+04:00

Miercuri seara, ora 23:45. Anda trebuie să se trezească a doua zi dimineaţă să meargă la muncă, doar e mijlocul săptămânii, dar ştie că nu poate merge cu părul murdar, aşa că la ora asta e în baie spălându-se pe cap.

Probabil unii dintre voi ştiţi cum e să fii obosit, extrem de obosit, atât de obosit încât ţi se închid ochii stând în picioare, dar totuşi mai tragi de tine să faci acele câteva lucruri care trebuie făcute chiar atunci. Eu mă găsesc în situaţia asta mai des decât ar trebui să fie legal.

Şi în timp ce mă spăl eu pe cap, am un flashback cu o vacanţă în Moldova, nu de mult, cam de doi ani. După o zi foarte plină de călătorit şi vizitat şi călătorit şi vizitat, undeva prin Suceava gazda noastră s-a gândit că ar fi o idee bună să ne ducă puţin în afara oraşului la un miel (la ceaun parcă, dar nu-mi amintesc exact, pentru ca eram mult prea obosită să mai ţin minte detalii). Eram atât de obosită, că nu cred că-mi aduc aminte alt moment când am fost aşa. Şi am tras de mine incredibil să stau trează. Am tras de mine câteva ore, uitându-mă pe ceva canal românesc de muzică proastă, că erau aceleaşi piese care se tot repetau. Am rezistat eroic, şi când zic asta, aproape că-mi vine să-mi dau o medalie de eroică ce am fost.

Noah, şi imaginaţi-vă că în stadiul în care eram, undeva pe la ora 1 noaptea (dar cum ziceam, nu bag mâna în foc pentru detalii), când în sfârşit aveam liber la dormit... eu m-am dus la baie şi m-am spălat pe cap. Poate ziceţi că-s nebună, dar pur şi simplu pentru mine era logic... ştiam că a doua zi vom porni dimineaţa şi nu aş mai fi avut timp să mă usc (şi nu-mi car uscătorul după mine) şi într-o vacanţă ca a noastră, doar cu un traseu şi fără prea multe planuri de cazare, nu ştiai nimic cu siguranţă, dacă şi când aş mai fi prins condiţii prielnice pentru asta.

Şi printre toate aceste amintiri, mi-am dat seama că nu am nici o amintire cu mine atât de obosită cum am fost atunci, sau cum sunt acum, în ultimul timp (în fiecare zi) de când eram mai tânără. Mă întreb oare dacă oboseala vine odată cu vârsta.... sau cu stresul.... şi câte zile ar trebui să dorm ca să dispară?

Donarea de organe

2011-04-18T21:40:00.000+04:00

Ieri după masă, la un prânz în familie, am început o conversaţie despre donarea de organe. Pentru că despre ce altceva poţi povesti în timp ce mănânci?

Totul porneşte de la legislaţie. În România, ca să fii donator de organe, trebuie să specifici tu că vrei să fii donator de organe. În cazul în care păţeşti ceva ce te-ar face eligibil pentru această poziţie şi tu ai fost prea leneş în timpul vieţii să laşi în scris asta, iar membrii familiei sunt mai religioşi de fel şi zic că nu, atunci rămâi cu organele tale în timp ce altul moare cu ale lui, alea defecte.
În alte ţări, chiar Spania mi se pare (am avut odată tema asta la Etică prin facultate şi aşa ţin eu minte de la curs, posibil să mă înşel), trebuie să specifici dacă NU vrei să-ţi donezi organele. Ceea ce mie mi se pare corect. Nu de alta, dar lenea-i mare.

Dar eu personal chiar nu pot să înţeleg de ce n-ar vrea cineva să-şi doneze organele. Primul lucru care-mi vine în minte sunt motivele religioase, dar aşa, cu mintea mea de om care nu frecventează biserica, dacă tu oricum mori, n-ar vrea Dumnezeu să-l salvezi pe altul? Că tu după ce mori oricum nu le mai foloseşti, dar poate altuia i-ar prinde bine. Sau în cazuri de astea nu se mai aplică faza să-ţi ajuţi aproapele?

Nu ştiu de ce au oamenii aşa o fobie (a.k.a. frică iraţională) de lipsa organelor în mormânt. O să-ţi lipsească un plămân, şi ce? Doar nu o să respiri prea mult în sicriu. Eu cred că există acolo o speranţă ascunsă, că poate poate se trezesc şi măcar să fie întregi când o fac. Eu dimpotrivă, vreau să fiu sigură că nu mă trezesc. Ce poate fi mai îngrozitor decât să te trezeşti la nu ştiu câţi metri sub pământ? Brrrr... mai bine luaţi-mi tot înainte. Şi după aia să mă incineraţi. Să fim cât de siguri posibil.

Aş face eu lobby pentru implementarea acestei legi şi la noi (cea cu specificatul în caz că nu doreşti să fii donator), numai că pe aici nu prea ai cu cine. Da` ar fi fain să le mai pese şi altora.

Pizza simplă cu porumb

2011-04-14T21:07:00.001+04:00

N-am mai mâncat o pizza bună demult şi mi-e un pic poftă, de ce să nu recunosc. Nu ştiu cum se face, că am tot avut ghinion la capitolul ăsta: de fiecare dată când se comanda pizza la lucru, se întâmpla să fie ziua mea de dentist, adică ziua în care nu aveam voie să mănânc. Şi uite aşa, am ratat nişte "oportunităţi".

După aia când am ocazia să dau peste un meniu de pizza, întâmpin alte dificultăţi. Nu reuşesc nicicum să dau de o pizza aşa cum vreau eu. Şi nu vă închipuiţi că sunt în căutarea unor ingrediente inaccesibile în ţări cu climat temperat, ba dimpotrivă, când vine vorba de pizza am gusturi chiar... simple. Dar nu dau de combinaţia aia perfectă. Pentru că pentru mine o pizza nu are farmec fără un ingredient: porumbul. O pizza fără porumb mi se pare ca supa fără sare: seacă. Dar mai toate pizzele ce conţin porumb îl asociază cu ceapă, ardei, morcovi ş.a.m.d., adică ingrediente care mie nu îmi surâd deloc. Şi mă văd tot timpul în situaţia aia pe care probabil toţi ospătarii şi bucătarii o urăsc, când zic: daţi-mi o pizza cutare, dar fără... x, y, z .... sau, şi mai simplu, îmi iau o pizza simpluţă şi îi zic să-mi adauge porumb.

Noah, şi în contextul ăsta am dat de un concurs care mi-a surâs din punct de vedere a premiului, adică a posibilităţii să existe într-un meniu din lumea asta o pizza aşa cum vreau eu. Este un concurs al pizzeriei Daniel Berar (de care am aflat de pe blogul tvdece) si ca să particip trebuie sa dau reţeta pizzei ideale (pentru mine). Care este aşa:

aluat, pulpă de roşii, şuncă, ciuperci, mozzarela, porumb, oregano

Nu vă speriaţi de simplitate că n-a omorât pe nimeni. Dacă e să vorbim de proporţii, porumbul trebuie să fie predominant.

Apropo, dacă vreţi să salivaţi uitaţi-vă şi pe pagina lor de Facebook, mie deja îmi chiorăie maţele.

Am vrut să mă reîntorc la şcoală...

2011-04-04T23:26:00.001+04:00

În ultima săptămână m-a apucat cheful de şcoală. A trecut cam un an de când mi-am încheiat toate activităţile didactice şi mi s-a făcut brusc dor.

Şi m-am apucat de browserit (ştiu, ştiu, nu există cuvântul ăsta) online-ul universitar, cu speranţa că-mi vor străluci ochii la vederea vreunui program de doctorat. Din păcate taxele mi-au tăiat automat craca de sub picioare. Scump să faci un doctorat în zilele noastre. Am căutat în continuare, cu o altă mică speranţă, cum că am vreo şansă la un loc la buget (ceea ce e un vis nebunesc sincer, dar noah, lăsaţi omul să viseze)... până când am ajuns la partea cu susţinerea tezei de doctorat.... sau mai bine zis, susţinerea publică a tezei de doctorat. I am not ready for that yet! Mă iau fiori reci pe şira spinării doar când mă gândesc la asta.

Dar nu m-am liniştit nici după ce am închis pagina cu doctoratele. Mi s-a pus pata pe-un MBA. Şi dau un search la "MBA Cluj"... aflu că primul MBA adevărat în Cluj va începe în 2012, împreună cu ceva Universitatea din Canada... bun şi 2012 îmi zic, mai pot aştepta un an. Citesc articolul cu interes, până aflu că studiile costă 11.500 euro -= o.O =- şi că se fac 3 ore miercurea şi 8 ore sâmbăta, în fiecare zi timp de doi ani :| Ziceau acolo că cine aplică trebuie să fie foarte motivat, dar nu m-am gândit că chiar aşa....

Nu că n-aş putea face faţă, dar nu-s destul de motivată.

Şi mi-am amintit că am văzut eu odată ceva fluturaş cu un MBA online care se ţine la UBB. Aşa că intrul pe site-ul Universităţii să caut programul. Pare ok... scrie că taxa de înscriere e 75$, însă taxa de şcolarizare nu se menţionează nicăieri. Problema e la condiţiile de admitere... îţi trebuie 3 scrisori de recomandare şi un atestat TOEFL (printre altele, normal, care şi altele costă bani şi timp). Atestatul TOEFL costă 180$ să-l dai (şi să speri că-l iei din prima). Cu alea 3 scrisori... hai că mi-oi găsi eu pe cineva să mă placă destul de mult. Dar mă costă 225$ doar înscrierea, asta fără să mai luăm în calcul traducerile autorizate după diverse acte, şi având în vedere că sunt doar 20 de locuri, sunt şanse mari ca banii ăia să-i dai degeaba. Din păcate, chiar nu găsesc nicăieri taxele de şcolarizare, dar mă aştept la câteva mii de dolari (în cazul bun).

Deci pe moment mi-a trecut cheful de şcoală. Poate într-un viitor mai bogat.

Curăţenia de primăvară

2011-03-31T23:46:00.000+04:00

De curând a venit primăvara, Paştile vin cam peste o lună, ceea ce poate însemna un singur lucru: curăţenia de primăvară!

Când zic curăţenie nu mă gândesc neapărat la cea clasică. Adică să şterg praful, să şterg geamurile şi să mătur. Nu de alta, dar chestiile astea le fac oricum şi fără să fie primăvară. Mă refer la o curăţenie adevărată... în toate sensurile cuvântului. Şi tocmai că mai e o lună până la Paşti, cam ăla e şi termenul meu: o lună a curăţirii.

Am început ieri, cu contul de Facebook. Mi-am "măturat" toţi "prietenii" cu care n-am schimbat două vorbe în viaţa mea. Mai am şi altele în plan... aş vrea să încep chiar cu blogul, numai că asta îmi cere ceva timp şi nu ştiu cât am. Aş vrea să îmi mai şterg din miile (exagerez) de filme şi seriale de pe calculator, bineînţeles, asta implicând să le şi văd. Aş vrea să-mi fac ordine între cosmetice şi accesorii. Astăzi am aruncat din greşeală un colier după pat :| Cum o să-l scot de acolo n-am nici cea mai mică idee.

Prin mail nu vreau să-mi fac ordine. Nu vreau să-mi pun ţinte pe care nu le pot atinge că mă demoralizez. Am prea multe mailuri, mii de mailuri (şi de data asta nu mai exagerez). Şi primesc zeci de mailuri în fiecare zi. Pentru mine a fost un succes azi că am reuşit să mi le citesc pe toate. Deci nu.

Aş vrea totuşi să fac puţină ordine în calculator. Poate o defragmentare. L-am solicitat cam mult şi l-am şi neglijat puţin... şi din păcate se simte. Aş vrea să-mi fac puţină ordine şi prin cel de la muncă. În fiecare zi îmi stă inima în loc că poate poate moare şi eu nu reuşesc să-mi salvez fişierele.

Bineînţeles, la o curăţire atât de "profundă" (am vrut să zic deep, dar am hotărât să nu întind coarda), nu îmi puteam neglija corpul. Momentan mă duc în fiecare săptămână la dentist şi sper ca mai am de două ori şi gata... o să am dinţii perfect sănătoşi. Şi luna viitoare mă şi tund. Şi după o vizită la nutriţionist care mi-a explicat că risc să fac diabet (şi a băgat toţi sperieţii în mine), am luat decizia să încerc să mănânc mai sănătos. E mai greu decât am crezut, dar speranţa moare ultima. Nu o să mă aventurez să zic că mă apuc de sport, că vin acasă atât de obosită că şi pentru a mă demachia fac un efort supraomenesc. Dar ieri am urcat pe scări (până la etajul 6), deci e totuşi ceva :D

Dar cel mai mult vreau să-mi fac ordine în gânduri. Să ajung la stadiul ăla de inspiraţie de care am nevoie să scriu... Nu, nu să scriu pe blog, să scriu cu adevărat.

Cred că o să încep totuşi cu frigiderul.

Unde duce disperarea

2011-03-26T01:39:00.000+03:00

Am avut două zile pline şi stresante, aşa că weekendul a picat numai bine. Obosită cum sunt, mai mult psihic decât fizic, n-am avut chef de prea multe azi... şi cum se întâmplă deseori în astfel de situaţii, m-am trezit "plimbându-mă" pe net, fără vreun scop anume. Din canal de youtube în canal de youtube, din vloguri în bloguri, am dat peste un articol la care am râs cu lacrimi. Mintea umană mă uimeşte de fiecare dată. Şi mi se pare prea tare ca să nu împărtăşesc şi cu alţii.

Se face că un tip, youtuber (Peter Coffin) are o prietenă imaginară de 8 luni. Practic a inventat o japoneză de 18 ani ce locuieşte în New York. I-a făcut cont de youtube (şi îşi comentează propriile videoclipuri), cont de twitter ("tipa" ajunsese să aibă 17000 de followers), blog, tumblr ... practic în virtualitate tipa era "cineva", în timp ce în realitate ea nici nu există. Pe conturile ei apar o grămadă de poze cu ea în diverse ipostaze. În realitate însă, aceste poze aparţin unei.... coreence.

Partea amuzantă începe de la faptul că tipul pur şi simplu a început să poarte conversaţii între el şi "prietena lui"...

ba chiar îi formase o personalitate foarte complexă, în afara de faptul că tipul e dus cu pluta, e chiar de apreciat creativitatea lui

Într-adevăr, tipa din poze e drăguţă, însă toate descrierile la pozele ei, comentariile de pe twitter sau conversaţiile ei în general sunt foarte dubioase... spune chestii foarte ciudate pentru o fată, glume dezgustătoare de-a dreptul, puţin misogine, foarte rasiste (face practic glume pe seama propriei rase).

Vă daţi seama cât de psihopat poate fi băiatul ăsta ca timp de 8 luni să aibă o relaţie cu el însuşi? Cât de disperat... oare o fi avut o prietenă în viaţa lui? Ciudat că şi în relaţia lui imaginară pare să vorbească foarte urât cu "iubita" lui, să facă glume proaste etc. Diferenţa e că în realitate ar primi în cel mai fericit caz un ignore, în timp ce "partenera" virtuală îi răspunde la fel... am vrut să vă pun o imagine, dar e prea... prea. Oricum, dacă vă interesează detaliile, le puteţi găsi aici.

Sper să nu existe mulţi de-ăştia.

Aşa începe....

2011-03-21T21:24:00.000+03:00

Cunosc senzaţia bine. Am impresia că-s bine, mă deranjează puţin gâtul, dar doar la modul că mă ia o tuse de aia urâtă. Apoi, un strănut... pe zi ce trece strănuturile se înmulţesc. Nici asta nu e o problemă prea mare, mie îmi place să strănut. Apoi, durerea de gât devine din ce în ce ma deranjantă... nasul începe să curgă... mă iau alternativ frigurile şi căldurile. În mare nu mă simt prea ok... şi îmi dau seama că răcesc. De fapt, că aşa începe răceala.

Diferenţa între începutul unei răceli şi sfârşitul ei e foarte mare... la început, te simţi rău, dar nu dai semne pentru cei din jur. Asta este de asemenea şi faza cea mai periculoasă, pentru că în acest stadiu răceala e contagioasă. După aia, când începe să-ţi curgă nasul şi de alea, nu mai contează, înseamnă că îţi trece.

Mă enervează puţin durerea asta de gât, mă simt parcă mi-e veşnic sete. Mă amuză câteodată vocea mea uşor răguşită, cred că e moştenire de la mama, că ea e fan Bryan Adams. Mă distrează când vorbesc cu cineva şi eu am vocea răguşită, nu ştiu de ce, am senzaţia că nu-mi place vocea mea normală în mod deosebit, de aia o apreciez mai mult pe cea răguşită. Dar dacă n-ar durea atât de tare...

Dar cel mai mult şi mai mult urăsc la o răceală când mi se înfundă nasul. Din momentul ăla, creierul meu nu mai primeşte tot oxigenul necesar, încep să mă ia durerile de cap, nările mi se irită de la suflat în serveţel (ah, uite că am fost azi la Kaufland şi am uitat să-mi cumpăr serveţele) şi gâtul mi se irită şi mai tare pentru că respir pe gură. Mă dezhidratez instant.

Cred că trebuie să dau spargerea în mica mea farmacie (reprezentată printr-un sertar). Deja simt că nu mai respir deplin pe nas. Nu ştiu cum se face că eu răcesc oricând, primăvara, vara, toamna, numai iarna nu.

Voi ce urâţi cel mai mult la o răceală?

Cele mai bune scuze

2011-03-13T01:33:00.000+03:00

În ultima săptămână am avut o revelaţie cu privire la cele mai bune scuze (ca ele să fie luate ca atare şi nu puse la îndoială sau luate în derâdere). Cred că tuturor ni s-a întâmplat, şi probabil nu doar o dată, să refuzăm un anume ceva. De obicei oamenii acceptă greu motivul real ("nu am chef"), aşa că ne chinuim să găsim cele mai perfecte scuze. Cheia este să mizezi pe puterea empatică a persoanei căreia îi serveşti minciuna.

Să mă explic. Eu sunt o persoană pofticioasă de fel, dar mi se mai întâmplă când merg într-o vizită să nu mă atragă nici un fel de mâncare pusă pe masă de gazdă. Şi DE FIECARE DATĂ aud întrebarea, pusă ÎNTOTDEAUNA pe un ton ironico-dezaprobator: "Eşti la cură?"

Nu ştiu de ce mă simt aşa jignită de întrebarea asta, dar am tot timpul senzaţia că mi se sugerează că-s grasă. Ca să clarific treaba, n-am ţinut în viaţa mea o cură de slăbire, cel puţin nu una adevărată, în care să mă abţin în mod real de la chestii. Pur şi simplu sunt mofturoasă la mâncare. No rocket science. Dar, dacă aş ţine într-adevăr o cură de slăbire şi ăla ar fi motivul pentru care nu mănânc, ar fi frumos ca oamenii să fie ceva mai deschişi la subiectul ăsta. Pur şi simplu scuza asta nu o să fie niciodată luată în serios. Începe să ţi se zică faze de genu "nu ai nevoie de cură, eşti bine aşa cum eşti" sau "mai te abaţi şi tu pentru o seară, doar nu o să te îngraşi de la asta". Mă gândesc că pentru cineva care într-adevăr ţine o dietă devine mai simplu să refuze orice vizită.

Săptămâna asta am răspuns senină cu "mă doare măseaua". Gata. Nici o încercare de convingere, nici un comentariu în plus, nici o replică care să mă facă să mă simt prost. Nimic. Tăcere totală. Toată lumea empatizează cu o durere de măsea. Eventual mi se oferă un medicament, dar cam atât.

Şi cam aşa mi-am dat seama: când cauţi o scuză, trebuie să fie ceva familiar celui căruia i-o spui. Ceva ce ştii că poate înţelege. Ceva ce i-ar răscoli amintiri atât de dureroase că nici nu i-ar trece prin cap să pună la îndoială motivul tău.

Şi mie mi s-au servit multe scuze de-a lungul timpului, şi unele dintre ele mi-au insultat inteligenţa. Măcar dacă tot minţim, să minţim bine.

P.S. Pe mine chiar m-a durut măseaua.

Lene

2011-03-04T23:32:00.000+03:00

Noah copii, poimâine se face fix o lună (scurtă) de când n-am mai postat pe blog. Ştiu, ştiu, am zis că de data asta o să mă ţin de el, dar m-am autopedepsit să nu mai postez până nu-mi termin o anume traducere... pe care n-am terminat-o. Dar n-am mai rezistat.

Dilema mea din această seară e dacă oboseala şi stresul merg mână în mână cu lenea. Sunt atât de obosită, că nici măcar n-am fost în stare să dorm de-amiazăzi. M-am pus în pat şi n-am făcut decât să stau. E vineri, o zi destul de plină de obicei pentru mine. Aşa cum bine ţine să-mi reamintească săptămânal colega mea de birou, vinerea e zi de spălat haine. De obicei. Azi n-am făcut nimic. N-am tradus, n-am făcut curat, n-am făcut mâncare, nici măcar la muncă nu m-am stresat la fel de tare ca de obicei. Pur şi simplu nu mai sunt în stare de nimic.

M-a apucat pofta de scris pe blog pentru că, navigând pe internet, am dat întâmplător peste o idee "ce am scris anul trecut pe vremea asta". Aşa că mi-am căutat articolele de la începutul lui martie, anul trecut şi m-am încântat singură cu două articole şi mi-am zis "trebuie să continui". În unul din articole ziceam că am citit un capitol dintr-o carte de Feng Shui. Ţin să anunţ în mod oficial că a trecut un an de atunci şi am mai citit.... două... capitole, nu cărţi.

Totuşi, e vineri, e 22 seara, sunt leneşă, n-am făcut nimic toată ziua (o să repet asta până mi se face ruşine), mor de oboseală, sunt singură acasă, patul mare, gol şi cald mă aşteaptă cu braţele deschise ... ce poate face un om sănătos la cap în aceste condiţii?

Să iasă în oraş, bineînţeles.

Ah, dilema numărul doi: cum e corect acum: "într-o" sau "întro" ?... că de când am ieşit din şcoală am înţeles că iar s-au schimbat toate regulile gramaticale. Dacă mă prindeţi că mai fac greşeli pe blog, e din cauză că-s prea bătrână să mai scriu corect.

Uitasem să zic. Am o floare. Prima mea floare din casă. Una mică, în ghiveci, e drăguţă că mă mai înveseleşte dimineaţa. Am primit-o de mărţişor. Habar n-am ce să-i fac, cum s-o îngrijesc, nu m-am priceput niciodată la plante. Eu zic că pariurile legate de durata ei de viaţă pot să înceapă :D

Fără internet

2011-02-06T21:27:00.000+03:00

M-am mutat de 3 săptămâni. În primele două nu am avut net deloc. Săptămâna asta am avut, dar nu am avut deloc timp să stau, decât vreo 15 minute pe zi. Practic, am stat 3 săptămâni fără internet.

Aş minţi dacă aş zice că abstinenţa a fost completă, practic am avut internet la lucru şi am mai trecut pe la ei mei. Dar nu e acelaşi lucru cu a sta aşa, vreo 2-3 ore, doar tu cu calculatorul, fără nici o bătaie de cap. Chiar nu e deloc acelaşi lucru.

Ce am făcut eu în ultimele 3 săptămâni (exceptând mai mult de juma de zi petrecută la job)?

- Păi... am făcut treburi gospodăreşti, adică am făcut curat prin diverse locuri din casă, am mai spălat nişte haine, am mai gătit ceva...
- M-am uitat la o grămadă de seriale şi filme
- Am făcut cumpărături. Multe.
- Am fost la teatru (Visul unei nopţi de vară, foarte tare, vi-l recomand)
- Am ieşit la un cocktail cu o prietenă
- M-am jucat Ants la calculator (e un joc de ăla de cred că merge şi în Dos)
- Am găzduit o seară de poker

Ce vreau să zic cu toate astea e că n-am murit, ceea ce dezminte varianta cum că aş fi dependentă. Dar parcă tot mai bine e să-l ai.

Top 5 Treburi gospodăreşti care nu-mi plac

2011-01-25T15:52:00.000+03:00

Vine o vreme în viaţa fiecărui om când nu mai poate lăsa pe seama părinţilor toate treburile alea nasoale care trebuie făcute prin casă. Şi de curând a venit şi vremea mea. Azi dimineaţă, în timp ce-mi beam liniştită ceaiul în bucătărie (mi s-a terminat cafeaua), m-am gândit aşa la un top 5 treburi gospodăreşti nu tocmai plăcute.

Locul 5 - Spălatul hainelor

Cu asta nu am o problemă reală, că până la urmă le bagi în maşina de spălat şi le laşi acolo, dar am băgat-o în top din doua motive:
1. Pentru că m-am chinuit o oră jumate să-mi dau seama cum se foloseşte maşina de spălat
2. Pentru că m-am mutat de o săptămână şi am un singur prelungitor în casă, pe care-l folosesc la calculator. Când spăl hainele, nu-mi pot folosi calculatorul.

Locul 4 - Dusul gunoiului

Cred că pentru ăsta am cel mai simplu motiv: mi-e lene.

Locul 3 - Curăţatul covorului

Eu cunosc 4 metode de curăţat covorul şi le urăsc pe toate:
- metoda clasică, cu scosul covorului afară şi bătut până îi sar capacele. Chestie pe care şi de-aş avea buna intenţie n-aş putea să o execut, având în vedere că nu sunt în stare să car un covor.
- curăţatul covorului cu peria. Cam asta e metoda care o folosesc eu cel mai des, dar e foarte obositor şi durează o grămadă de timp
- Aspiratul. Mă enervează sunetul aspiratorului. Mă enervează aşa, că mă scoate din minţi. Ah, şi plus de asta, n-am aspirator.
- Curăţătoriile chimice. Momentan nu-mi permit, dar abia aştept să vină ziua aia.

Locul 2 - Curăţatul aragazului

Nu am probleme mari cu curăţatul chestiilor, dar la aragaz treaba e mai aiurea, pentru că mâncarea întărită se curăţă mai greu decât orice. Şi eu mă plictisesc repede.

Locul 1 - Curăţatul frigiderului

Asta e printre puţinele treburi pe care chiar nu o pot face. Am încercat odată, mai demult, şi mi s-a făcut rău instant. N-am nici o problemă să curăţ vana, toaleta, sau orice parte din baie, dar nu pot să curăţ frigiderul nici plătită.

Vouă ce nu vă place să faceţi?

Încă mai cresc

2011-01-18T18:25:00.000+03:00

Noah, iertaţi-mi absenţa, dar de data asta am motive serioase. M-am mutat şi încă nu am net acasă.

Dacă cineva îşi putea imagina aşa ceva vreodată, trăiesc fără net de sâmbătă, deci de vreo 4 zile. Sincer, nu e chiar aşa rău, am destule de făcut oricum şi mailul mi-l verific de la lucru (şi postul ăsta tot de la lucru îl scriu, nu de alta dar e ora 17:10 şi oficial orele de lucru s-au încheiat, şi dacă tot stau până la 18 în şandramaua asta, măcar să-mi folosesc timpul în interes propriu).

Dar până una-alta, totul e ok. Adică să nu mai stau cu părinţii (deşi până acuma n-am ratat o zi fără să trec pe acasă). Mă simt om mare. Mai sunt multe de făcut, de cumpărat, dar începe să arate a "acasă". Păcat că stau aşa puţin timp acolo şi mai mult dorm decât altceva. Abia aştept să vină weekendul.

Şi cu ocazia asta am descoperit şi eu cât de scumpă e mâncarea, dacă o cumpăra altcineva pentru mine (şi ca să fiu complet sinceră încă o face) nu prea îmi dădeam seama. Vă daţi seama că a început sezonul reducerilor şi eu nu mi-am cumpărat NIMIC? Pentru prima oară în viaţa mea.

Dar noah, până una-alta toate-s scumpe, doar fericirea e ieftină.

Mi-e somn

2011-01-13T16:55:00.000+03:00

În scurtul timp în care am frecventat grădiniţa am detestat un singur lucru: somnul de după masă. De orice aveam chef la ora aia, numai de somn nu. Din cauza "activităţii" respective, m-am şi retras de la grădi de câteva ori (şi apoi mă reînscriam că mă plictiseam acasă şi tot aşa).

O altă chestie care nu îmi făcea plăcere în "tinereţe" era să mănânc. Am fost cel mai mofturos copil imaginabil. Acum mă autodenumesc "pretenţioasă", dar tot mofturoasă sunt de fapt.

Azi, la muncă, pe la ora 12 mi s-a făcut o foame de lup. Ştiţi, genul ăla de foame când nu te mai poţi gândi la altceva decât la mâncare, genul ăla de foame când singurul lucru pe care îl mai poţi articula e: mi-e foame. Colega de bancă.... ăăăă.... de birou, a sugerat să ne comandăm cu toţii de la o firmă de catering. Am încercat-o şi pe asta, mi-am luat două feluri, că noah, cu foamea nu te joci, am întrerupt orice activitate şi m-am înfruptat (ca să nu zic îndopat). Între timp, afară se porneşte o ploaie măruntă. Vă puteţi închipui probabil ce somn vine după asta.

Un somn de ăla că-mi vine să mă ghemuiesc pe scaun şi să închid ochii 5 minute...10....30. Dar noah, totuşi, sunt la muncă. Cu toată nesimţirea şi lipsa de chef din mine, am preferat să mă joc pe Facebook şi să scriu pe blog decât să dorm.

Vai ce tare ar fi să fiu la grădiniţă iar.... să dorm după-masa şi de-alea.

P.S. Prin postul ăsta vreau să evidenţiez care e diferenţa între un şef şi un lider. Un lider te inspiră să lucrezi şi când nu e de faţă.

Dileme cu peşti

2011-01-08T19:35:00.000+03:00

Oare peştii te iubesc când le dai de mâncare? Oare peştii sunt capabili să simtă iubire şi daca da, pot să o simtă faţă de oameni, sau doar faţă de ceilalţi peşti? Dacă simt ceva, simt iubire sau doar recunoştinţă? Sau te urăsc că îi ţii într-un acvariu când ar putea fi fericiţi în ocean sau ceva?

Oare cât de diferite sunt animalele când vine vorba de emoţii?... mi-e aproape clar că unele animale, cum ar fi câinii sau pisicile, sunt capabili să simtă ceva. Nu ştiu exact ce, dar e evident când sunt fericiţi sau supăraţi sau geloşi sau trişti. E clar când ţin la tine sau când te detestă. Dar oare în ce măsură este chestia asta valabilă şi la alte specii?

Pentru că totuşi, pe peşti nu poţi să-i mângâi şi să fi afectuos cum eşti cu un câine. Peştelui îi demonstrezi dragostea având grijă de el, dar sunt tare curioasă în ce măsură poate el aprecia chestia asta.

Am avut prin clasa a 9-a două broscuţe ţestoase. Asemănător peştilor, nici ele nu aveau vreo expresie a feţei, dar spre deosebire de ei, mă puteam juca (într-o măsură destul de mică totuşi) cu ele. De obicei le lăsam să mi se plimbe pe mână sau picior. Odată am pierdut-o pe una timp de o săptămână, se ascunsese sub un fotoliu. A supravieţuit, dar mă întreb ce i-o fi trecut prin cap săptămâna aia, oare cât o fi plâns înauntru (nu ştiu în ce măsura sunt capabile să plângă cu adevărat) crezând că am abandonat-o. Poate ar fi trebuit să o caut mai bine, chestie care mă face să-mi pun singură întrebări (în ce măsură am iubit-o cu adevărat?)

Oare oamenii pot iubi peştii? Aşa, cum iubeşti un câine. Să ţii la ei ca la proprii copii, să le vorbeşti, să îi îngrijeşti, să plângi când sunt bolnavi?

Începuturi

2011-01-03T08:00:00.000+03:00

Şi a venit 3 ianuarie şi concediul meu (e ciudat cum un concediu poate fi mai frumos decât ţi l-ai putut imagina vreodată şi tot ce ai făcut a fost să stai acasă) s-a terminat. În momentul ăsta îmi beau cafeaua şi mă gândesc, cu groază, n-o să mint, că trebuie să mă întorc pe câmpul muncii.

E primul meu post din 2011. Nu am nici un subiect, dar deja asta nu mai e un lucru nou la mine. Câteodată am o grămadă de subiecte fără inspiraţia de a le scrie, câteodată am inspiraţie şi n-am subiecte. Am un draft de vreo lună, sunt curioasă dacă o să vadă lumina blogului vreodată.

Chiar n-am vrut să scriu despre rezoluţii şi alte de-astea. Asta pentru că, deşi prevăd eu nişte puncte cheie pentru anul ăsta, începe să-mi placă să las lucrurile să vină de la sine, să las viaţa să mă surprindă puţin. Anul trecut m-a învăţat destul de multe despre asta. Să luăm cărţile de exemplu. Nu am citit niciuna dintre cărţile pe care mi le-am propus să le citesc, în schimb am citit zeci de cărţi la care nu m-aş fi aşteptat niciodată de la mine să le citesc. Eu prefer literatura universală clasică, dar am citit doar literatură română contemporană. Recunosc, mi-e dor puţin de cărţile mele. De felul în care te pierzi într-o carte adevărată. Mai am 3 cărţi de Dostoievski necitite în biblioteca mea şi sunt hotărâtă să le dovedesc anul ăsta. Dar nu o fac rezoluţie, prefer să mă surprind singură.

În altă ordine de idei, am început anul ăsta bolnavă. Nu ştiu ce-i cu imunitatea mea de a scăzut în halul ăsta, o fi de la stres. Probabil că mulţi ştiţi cum e să te simţi bine în exterior şi groaznic în interior, dar sunt curioasă câţi v-aţi simţit vreodată groaznic în exterior, dar foarte bine în interior. Cam prin stări de astea trec eu.

În timp ce scriu toate astea îmi dau seama că am unghiile portocalii. Am uitat să-mi dau oja jos. Asta e, o să duc o bucăţică de vacanţă în prima zi de lucru. Şi când nervii şi stresul vor deveni insuportabile, îmi voi arunca ochii peste unghiile mele portocalii şi pentru câteva secunde îmi voi aminti ultimele două săptămâni şi îmi voi aduce aminte că există lucruri mai importante pe lumea asta decât să mă stresez la lucru. E ciudat cum putem pune atâta semnificaţie în nişte chestii mici.

Probabil aş abera mai mult în dimineaţa asta, dar chiar trebuie să plec. Un an nou fericit.

Top 5 filme revăzute anul ăsta

2010-12-30T21:33:00.003+03:00

Azi dimineaţă m-am uitat în calendar, convinsă că e 28. Îngrozită, am descoperit că e 30. Mâine e ultima zi din an şi la cât de aiurită sunt, puteam să descopăr asta mult prea târziu.
M-am tot gândit în ultima săptămână să pun aşa, la sfârşit de an, un top pe blog (că aşa se procedează în perioada asta, se fac topuri). Doar că nu aveam nici cea mai mică idee ce top, pentru că alea normale (filme, piese, cărţi din 2010) sunt deja ultra-făcute. Voiam ceva original... şi azi mi-a venit ideea:

Top 5 filme REVĂZUTE anul ăsta

Filme pe care le-am văzut altădată, dar le-am revăzut din diverse motive. Ţin să precizez că cel mai bun mod să revezi un film, e alături de cineva care nu l-a mai văzut niciodată şi să-i priveşti reacţiile la faze pe care tu le cunoşti deja.

Locul 5 - Con Air (1997)

Ăsta e singurul film pe care l-am revăzut din întâmplare. Nu e neapărat genul de film la care mă uit eu acum (dar era în '97 când aveam eu 11 ani). L-am văzut de vreo 5 ori până acum. De data asta l-am privit cu alţi ochi... personajul lui Nicolas Cage mă enervează la culme şi mai toate personajele pozitive din film (mai puţin John Cusack *heart*), e genul ăla de om care nu a zâmbit o secundă în viaţa lui. În schimb, personajele negative sunt foarte savuroase şi actorii sunt chiar ok pentru un film de acţiune. Steve Buscemi e preferatul meu *double heart* şi faza mea preferată din film, care de altfel cred că intră în top 10 scene preferate all time e faza când îi cântă fetiţei

"He's got the whole world, in his hands, he's got the whole wide world, in his hands"

Locul 3 - Burn after reading (2008)

Prima dată l-am văzut chiar în 2008, la cinema. M-am distrat copios, am râs cu lacrimi şi l-am băgat rapid în topul preferinţelor mele (iar fraţii Coen au urcat rapid în topul regizorilor mei preferaţi). Sunt un fan al umorului negru. Şi toţi actorii au fost de 10 plus. Problema a fost şi aici a doua oară când l-am văzut. Poate tot pentru că îl văd a doua oară şi nu mă mai surprind unele faze, poate pentru că la calculator nu e acelaşi lucru ca şi la cinema... chiar nu ştiu, dar am fost puţin dezamăgită. Mi-a plăcut şi acum, dar parcă n-am mai râs la fel de tare. Tot cred că e un film bun.

Locul 2 - What dreams may come (1998)

Am văzut filmul ăsta acum 10 ani, pe HBO. Cred că l-am văzut de vreo 2 sau 3 ori. Am redescoperit bucuria de a-l revedea. Are unele dintre cele mai superbe imagini pe care le-am văzut într-un film vreodată.Ştiu că sunt mulţi cărora nu le place filmul, dar eu îl iubesc. Ştiu că există scene unde se cam exagerează cu siropeala, dar îmi place mult ideea filmului şi cum e realizat.

Locul 1 - High Fidelity (2000)

Nu mai ştiu de câte ori am văzut filmul ăsta, de vreo 6-7, dar azi mi-am reconfirmat că e unul dintre filmele mele preferate. Nici nu ştiu de ce să mă leg la cât de tare e filmul. Toate personajele sunt adorabile, mai puţin Ian, care nu e făcut să fie adorabil. Topurile lui Rob mă fac pe mine să fac topuri (ergo topul ăsta). Plus că e un personaj cu care eu pot empatiza mai mult decât cu orice alt personaj la care mă pot gândi acum. Şi modul în care povesteşte *heart* Awesome, awesome movie.

Concediu de la concediu

2010-12-24T11:03:00.001+03:00

Noroc cu sărbătorile că am şi eu câteva zile libere. Aproximativ o săptămână să zicem. Aşteptam de aşa mult timp să vină săptămâna asta, încât mi-am supraplanificat-o. Acuma dacă mă gândesc aşa, la "TO DO list"-ul meu de concediu, îmi dau seama că sunt mai ocupată decât în mod normal.

Aseară, imediat după ce am ieşit de la muncă şi am bătut câteva ore bune prin magazine în căutarea unei perechi de cizme, pe care bineînţeles că nu am găsit-o (blestemul numărului 35 la picior), am ajuns acasă şi m-am băgat direct la 3 prăjituri:

Că doar nu-mi puteam nega noua vocaţie.

Am fost lăsată să respir fix 15 minute (cât să mănânc) şi apoi:

Anda, hai la brad!

Pe la ora 12 am căzut în pat frântă de oboseala, doar ca să mă trezesc dimineaţa cu gândul la cafea.

Anda, uite acolo e cârpa, să-ţi faci curat în cameră. Repede, că trebuie să mergem la poştă şi cumpărături până nu se închide că azi e 24

Asta în timp ce-mi aminteam că mai am de tradus vreo 150 de pagini, că trebuie să trimit o sută de mailuri, să mă spăl pe cap, să-mi fac unghiile, să-mi odihnesc puţin picioarele că de trei săptămâni umblu doar pe tocuri...

Ăsta e un moment de ăla în care îmi doresc un concediu de la concediu.

Cumpărături online

2010-12-18T20:37:00.000+03:00

Sinceră să fiu m-am tot ferit de cumpărăturile online. Probabil sunt eu mai paranoică, dar nu prea am încredere să cumpăr ceva dacă nu văd produsul cu ochii mei, pe viu, să-l iau în mână, să-l pipăi, să văd că e real. Mai ales că ştiu multe poveşti cu diverse ţepe.

Noah, dar uite că vine Crăciunul peste noi şi eu trebuie să-mi cumpăr cadou, că doar n-o să rămân fără. Şi cum am cam renunţat eu la toate jocurile de pe net şi, deci, am salvat o grămadă din timpul meu online, tot mă trezesc că intru pe diverse site-uri. Nu ştiu cum se face că numai peste magazine online dau. Şi tot întâmplător am găsit nişte oferte foarte bune... am stat vreo două săptămâni până am învăţat ce site-uri sunt de încredere (dacă mă credeţi stau să caut CUI-ul şi toate alea înainte să comand ceva) şi în sfârşit m-am hotărât să cumpăr nişte chestii. Şi uite aşa am dat o comandă, apoi pe a doua, apoi pe a treia ...

Unul dintre motive e o chestie pe care n-am înţeles-o niciodată până nu am ajuns s-o trăiesc pe propria piele: lipsa de timp. Mie chiar îmi place să fac cumpărături şi n-am înţeles niciodată cum poţi să nu-ţi găseşti timp liber să-ţi cumperi o chestie. Uite că io nu-mi mai găsesc timp liber. De cele mai multe ori când am nevoie urgentă de ceva rog o colegă sau un membru al familiei să-mi cumpere, iar când am nevoie de ceva, dar nu urgentă, amân la nesfârşit. Odată se adunaseră atâtea chestii, ca am dat o tură de cumpărături şi am cheltuit mai mult de jumate de salariu.

Aşa că ideea să stau acasă în faţa calculatorului, să fac o comandă şi să-mi vină cu curierul până la uşă mi-a surâs. Adevărat, trebuie plătit şi curierul. Dar eu am prins de exemplu o ofertă atât de bună la un produs încât, cu plata curierului cu tot, îmi iese la jumate preţul din magazin. Deci tot se merită.

Un alt motiv pentru care m-am ferit de cumpărăturile online a fost metoda de plată. Eu nici în ziua de azi nu am un card valabil. Dar acum m-am obişnuit cu plata ramburs şi e chiar ok.

Haine încă mi-e frică să-mi iau. Mi-e frică că n-o să-mi fie bune. Dar poate tot o să încerc odată, când prind o ofertă super bună :P Voi cum vă descurcaţi cu shoppingul online?

Eu când mai cresc?

2010-12-15T23:19:00.000+03:00

Dis de dimineaţă ies din scară să mă duc la muncă. În faţa blocului curăţau zăpada vecinii de la parter, soţ şi soţie. Stăm în acelaşi bloc de 24 de ani, adică de când mă ştiu.

Trec pe lângă ea, zic sărumâna, mai încolo trec pe lângă el:
- Bună dimineaţa
- Bună dimineaţa. La şcoală, la şcoală?
- La lucru, la lucru

Dacă i-aş fi zis că a câştigat la loto fără să bage bilet cred că ar fi fost mult mai puţin surprins. E drept că acum câteva luni mergeam încă la şcoală, nu era el prea departe de adevăr, dar totuşi, nu-s CHIAR aşa de tânără.

Merg mai departe şi îmi amintesc că mi-a expirat abonamentul. Mă îndrept spre casa de bilete scoţându-mi tichetul din portofel şi îmi arunc ochii peste poză. Făcută la 15 ani, ţin minte foarte bine că eram în clasa a 8-a şi am fost cu colegii la Grădina Botanică să ne facem poze. Îmi dau seama că nu m-am schimbat prea tare. Nici nu mai vorbesc de faptul că n-am crescut deloc în înălţime.

Ajung la muncă, îmi sună telefonul.
- Bună ziua
- Bună ziua, mă numesc Xulescu din localitatea Y. V-am trimis acuma vreo două săptămâni o copertă prin fax.
- Da, îmi amintesc.

- Păreţi tânără după voce.

- Sunt.
- Pun pariu că şi frumoasă, am eu o intuiţie despre chestiile astea....

Ştiu că-s tânără, dar nu mai sunt CHIAR aşa de tânără (e a doua oară când o zic în acelaşi post, ştiu). Majoritatea colegilor mei de la lucru sunt mai tineri ca mine. Majoritatea oamenilor de o vârstă cu mine sunt căsătoriţi şi au copii şi de alea. Sunt OAMENI MARI. La vârsta mea eu ar trebui să fiu un om mare.

În fiecare dimineaţă am aceeaşi dilemă: cum ar trebui să mă îmbrac azi ca să fiu luată în serios. Şi lucrez într-un loc unde nu există nici un cod vestimentar, aş putea foarte bine să mă duc în blugi şi adidaşi, că eu aşa mă îmbrac de obicei şi nu mi s-ar zice nimic. Dar ştiu că aş arăta a copil de 14 ani şi aş fi privită cu superioritate, că aşa sunt oamenii superficiali şi nu văd competenţa omului, văd doar cum arată.

Nu-s frustrată de faptul ăsta, sunt oarecum surprinsă. Ştiu că o să am norocul să arăt mai tânără atunci când va fi cazul şi timpul oricum trece destul de repede şi de acum înainte doar în defavoarea mea. Dar totuşi, eu când mai cresc?

Wishlist

2010-12-14T08:48:00.000+03:00

Anul ăsta de ziua mea am făcut un experiment şi am postat pe blog un Wishlist, ca să-mi scutesc prietenii de chinul întrebării "ce cadou să-i luăm?" Nu ştiam exact cât de eficient urma să fie, cred că la momentul postării am făcut-o jumate de amuzament, jumate că mă cam săturasem de cadouri inutile.

***paranteză***

Apropo de cadouri inutile, toate obiectele au ele un scop, nu poţi să zici că un lucru e total inutil, şi eu mă bucur pe moment de orice, dar când îmi stau chestii pe raft 10 ani şi singurul moment când le ridic e să şterg praful de pe ele, înseamnă că nu a fost cel mai reuşit cadou din lume. O altă variantă de cadouri nereuşite: acum mulţi ani, de ziua mea, nu mai ţin minte ce vârstă împlineam, dar în jur de 10, am primit nici mai mult nici mai puţin decât 5 seturi de perii şi piepteni. Nu zic că nu e un obiect folositor, dar ce puteam eu să fac cu 5 seturi întregi?

***

Experimentul meu a avut succes. Absolut toate cadourile primite au fost de pe lista respectivă şi am primit cam TOT ce aveam nevoie. M-am bucurat sincer de fiecare cadou pe care l-am primit şi am simţit că am rupt blestemul cadourilor idioate. Nu pot să zic decât că mă bucur că prietenii îmi citesc blogul :)))

Ar fi frumos ca toată lumea să încerce varianta wishlistului. Ştiu că ne plac la toţi surprizele, dar câteodată parcă e mai tare să primeşti lucruri de care chiar ai nevoie decât să ai parte de surprize proaste. Just sayin'

Am văzut că sunt o grămadă de site-uri şi magazine online care încearcă să implementeze sistemul, dar nu prea funcţionează cu adevărat. Dar eu încurajez pe toată lumea să o facă, măcar o dată, să vedeţi dacă sunteţi mulţumiţi.

Noah, acuma probabil vă aşteptaţi să vă arăt wishlistul meu de Crăciun, dar de data asta nu o s-o fac :) Rămâne tot pe ziua mea.

De ce urăsc iarna

2010-12-08T21:54:00.000+03:00

Nu sunt sigură în totalitate care este motivul, dar îmi place să-mi segmentez viaţa în anotimpuri. Fiecare anotimp e important în felul lui şi reprezintă o nouă etapă. Şi le apreciez pe toate, mai puţin iarna. Şi cu motive întemeiate, zic eu.

Primăvara o simt întotdeauna ca pe un început. E adevărat, mai e răcoare, dar o răcoare plăcută, nu una dureroasă. Ploile cel mult mă incomodează. Dar puţine lucruri sunt mai frumoase decât copacii înfloriţi, mai ales când treci printre ei şi te trezeşti într-o ploaie de petale (ce poetică mă simt în seara asta, se vede că am mâine lansare la o carte de poezii). Ziua e mai lungă, soarele e mai puţin timid, începi să-ţi faci planuri de vară, te mai inveseleşti puţin. Iar de prin mai e ca şi vară.

Vara e cel mai activ sezon. Vara ai chef de plecat departe, de stat toată noaptea treaz, de aventuri, de viaţă în general. De fapt, aş fi putut opri propoziţia la "vara ai chef". Parcă şi munca o făceam mai cu spor azi vară. Vara e ca o adolescenţă, când eşti curios şi energic şi faci tâmpenii pe care le regreţi, dar îţi pare totuşi bine că ai încercat. Vara e anotimpul când ne construim amintiri.

Şi toamna e ok, deşi nu toţi sunt de aceeaşi părere. Toamna e mai matură. E tot un fel de trezire, tot un fel de construit, tot depui energie, dar de data asta o faci pentru tine, o faci responsabil. O faci cu lucrurile care contează pe termen lung. Dacă vara încerci să uiţi, toamna te implici cu adevărat.

Şi apoi vine oroarea. Iarna e un frig de îţi îngheaţă orice bucurie. Orice urmă de chef dispare. Nici chef să mă ridic din pat nu mai am. Porţi treişpe rânduri de haine, că şi o simplă mişcare ajungi să o faci cu grad de dificultate ridicat. Iarna consumi cea mai multă energie. Iarna e cel mai deprimant anotimp, dovedit ştiinţific. Şi cel mai nesănătos.

Vedeţi, noi avem nevoie de soare. Soarele ne ajută să asiliăm şi să prelucrăm tot felul de substanţe necesare, cum ar fi vitaminele, reglează tensiunea, îmbunătăţeşte circulaţia sangvină, scade nivelul colesterolului şi al glicemiei, creşte imunitatea, energia şi forţa musculară, dar în acelaşi timp stimulează serotonina (hormonul fericirii) şi dopamina (hormonul scopului, care ne ajută cu focalizarea şi entuziasmul).

Ei bine, eu iarna nu apuc să văd soarele. Şi nu o zic la figurat, chiar nu apuc. Dimineaţa mă duc devreme la muncă, de-abia se vede un pic portocaliu pe cer, iar seara pe când ies e deja întuneric. Şi uite aşa ajung eu să fiu deprimată şi fără chef. Dintre toate lunile de iarnă, decembrie mi se pare cea mai suportabilă. E încă la început (îţi aminteşti parcă cum arăta soarele), parcă nu e chiar atât de frig, parcă nu trebuie să porţi toate treişpe rânduri de haine (te mulţumeşti cu doişpe), mai o sărbătoare, mai un motiv de băut, mai un motiv de chef, mai o vacanţă, mai un concediu, mai câte o zi liberă legală... merge cum mai merge.

Mi-e o groază de ianuarie şi februarie de nici nu-mi vine să mai ies din anul ăsta. Măcar de ar fi decizia mea :P Mi-e groază că o să ningă şi o să fie zăpadă. Urăsc zăpada. E aşa albă de te dor ochii, e rece şi-ţi intră-n papuci (asta-mi aminteşte că iar trebuie să-mi cumpăr cizme). Urăsc să port căciulă şi mănuşile mă incomodează (îmi ia de 5 ori mai mult să răspund la telefon).

Un motiv în plus să-mi doresc să fiu arici. Aricii hibernează.

We have no idea

2010-12-05T14:11:00.000+03:00

V-aţi gândit vreodată "ce tare ar fi fost să trăiesc pe vremea când...." ? Nu ştiu câtă pasiune pentru istorie mai există, dar sunt sigură că fiecare om are câte o slăbiciune pentru anumite vremuri. Pe mine, de exemplu, m-au fascinat întotdeauna antichitatea şi secolul XX (chiar dacă i-am prins sfârşitul). Nu mi-au plăcut niciodată părţile cu război şi ocupaţii străine, care din păcate ocupau cam 90% din paginile manualelor de istorie. Pe mine mă interesau artele, descoperirile ştiinţifice, concepţiile si modul de viaţă din alte timpuri.

Dacă va fi un fel de om de ăsta ca mine în viitor, probabil şi-ar dori să trăiască în epoca noastră. Dacă stăm bine să ne gândim, probabil că atât din punct de vedere istoric, cât şi din punct de vedere ştiinţific, trăim în nişte timpuri extrem de interesante, care probabil trec pe lângă urechile noastre, că noi suntem prea concentraţi să aflăm cine a fost eliminat la "Dansez pentru tine".

Ţin minte că prima ştire care mi-a dat fiori pe şira spinării şi m-a făcut să realizez că încă mai se pot întâmpla evenimente istorice la care pot fi martoră, a fost un lucru aparent neînsemnat, cel puţin pentru noi: independenţa Timorului de Est, primul stat devenit suveran în secolul XXI (asta se întâmpla în mai 2002). N-aveam atunci idee că aproape voi uita de el în faţa a ceea ce avea să urmeze.

Cred că toate lucrurile care s-au întâmplat în ultimii ani, importante din punct de vedere istoric, au fost destul de mediatizate. Cele importante din punct de vedere ştiinţific, mai puţin. Sau poate au fost mediatizate, dar n-au prezentat interes. Eu am rămas de multe ori cu gura căscată (la propriu) când am văzut lucrurile posibile astăzi, care depăşesc cu mult orice scenariu ştiinţifico-fantastic din trecut, dovadă că realitatea a ajuns să depăşească chiar şi imaginaţia.

Scriu acest articol datorită recentului descoperit GFAJ-1, o bacterie descoperită în deşertul Californiei. Sunt sigură că nu pot aduce prea multe în plus faţă de ceea ce aţi găsi oricum pe site-uri de specialitate, dar ca scurt rezumat: concepţia predominantă până acum în biologie era că există 6 elemente chimice fără de care viaţa nu ar putea fi posibilă (orice formă de viaţă, de la microbi la oameni): carbon, hidrogen, oxigen, nitrogen, sulf şi fosfor. Ei bine, bacteria asta poate folosi arsenic (pe care noi îl folosim ca otravă) în loc de fosfor. Implicaţiile care vin de aici sunt majore, în multe domenii ale ştiinţei... (inclusiv în astrobiologie, adică nu doar că e mai probabil să existe extratereştrii, dar e mai probabil să-i găsim).

...mă rog, poate sunt eu puţin prea fascinată de treaba asta, mă face să mă gândesc cât de multe lucruri avem impresia că le ştim şi de fapt nu avem nici cea mai mică idee. Abia aştept să văd ce se va descoperi în continuare.

Sindromul omului neînţeles

2010-12-03T23:29:00.000+03:00

Sunt o persoană curioasă. Aşa, foarte curioasă. Fiecare om are slăbiciunile lui, ce să zic. Şi clar că sunt curioasă care e percepţia altora despre mine. Da, am boldat şi am colorat. Sunt curioasă. Asta nu înseamnă neapărat că îmi pasă. Adică, normal, există persoane de a căror părere chiar îmi pasă, dar în general am ajuns la o acceptare de sine la un nivel la care nu mai simt nevoia să mă justific în faţa altora. Şi nu vreau să confundaţi asta cu narcisismul, nu mă cred nici pe departe perfectă, atâta doar că îmi accept defectele.
Astăzi am intrat într-un magazin ca să cumpăr un pachet de ţigări (înainte să leşine vreun cunoscut, staţi liniştiţi, nu m-am apucat de fumat, îl cumpăram pentru altcineva). Magazinul era un fel de alimentară de aia minusculă, în care nu cred că încap 5 oameni deodată. În magazin erau vânzătoarea şi o tipă mai tânără. Cum intru, tipa mă întreabă dacă fumez. Bineînţeles, spun nu. Apoi vânzătoarea mă întreabă ce doresc şi eu îi cer un pachet de ţigări.

Cred că vă puteţi imagina nedumerirea de pe faţa tipei. Noah, nu ştiu de ce, în momentul ăla am avut aşa, un impuls să-i explic că nu-s pentru mine, dar după aia mi-am dat că nu e nevoie să mă justific în faţa unei necunoscute pe care oricum probabil nu o s-o mai văd în viaţa mea, şi chiar dacă o s-o mai văd, în mod sigur n-o s-o mai recunosc. Dar, după ce am plecat, am început să mă gândesc de câte ori am făcut chestii de astea, care au sens total în capul meu, dar pentru o persoană din exterior pare ciudat. Şi mi-am dat seama că probabil sunt atât de multe situaţii în care poate am părut rea sau nesimţită şi problema e că nici nu pot spune că-mi pare rău, pentru că eu ştiu că motivele mele sunt bune, problema e că nu simt nevoia să explic chestia asta şi celor afectaţi.

Să fiu foarte sinceră, dacă tot am început aşa, de cele mai multe ori când am încercat cu adevărat să explic cuiva ce a fost în capul meu, am avut impresia că m-a înţeles greşit. Asta şi pentru că mintea mea funcţionează foarte ciudat şi ceilalţi nu pot empatiza. E ok, m-am împăcat (greu, dar m-am împăcat) şi cu eticheta asta autodeclarativă de "neînţeleasă". Doar că nu mai mă simt în largul meu să dau explicaţii şi prefer să rămân cu părerile proaste pe care şi le fac alţii despre mine decât să înrăutăţesc lucrurile.

Acuma fac o scurtă paranteză. Am gândit postul ăsta, adică tot ce am zis până acum, înainte să se întâmple o chestie azi. Am zis o prostie, şi asta pentru că 99% din bancurile mele sunt proaste şi din păcate am supărat pe cineva. Noah, problema a fost că eu de fapt în capul meu am gândit fix inversul lucrului care s-a înţeles, şi nu prea am cum să explic asta unui om ... mai puţin ciudat decât mine. Şi după ce fac o gafă de genul ăsta (din păcate nu e prima şi probabil nici ultima) şi văd că supăr pe cineva, realizez şi eu în sfârşit cum sună/pare chestia pe care am zis-o/făcut-o pentru un om normal. Şi dacă încerc să mă explic, pare că încerc să mă scot şi înrăutăţesc lucrurile. Am ţinut să zic asta ca să ştiţi, în caz că vă mai zic vreodată vreo chestie idioată, că probabil în capul meu suna total diferit.

Ce gust are fericirea...

2010-12-01T11:36:00.000+03:00

... de ciocolată şi coacăze negre în mod sigur, dar nu despre asta este vorba.

Cred că avem toţi vise şi idealuri, mai mult sau mai puţin realizabile, dar eu am avut aşa, un vis extrem de idiot de vreo 4 luni, care azi s-a materializat: să stau în pijama la ora 10 într-o zi de miercuri. Am în mine un sentiment de împlinire, în timp ce-mi beau cafeaua extrem de încet, că nu mă grăbesc nicăieri. Nu mi-am tocat nervii cu întrebarea "cu ce mă îmbrac azi" şi nici n-am de gând.

Azi dimineaţă, pe la ora 6:39 m-am trezit dintr-un vis destul de ciudat şi m-am uitat la ceas. Primul meu impuls a fost să-mi zic "am uitat să-mi pun alarma, dar bine că m-am trezit la timp", dar în următoarele două secunde mi-am dat seama că nu e nevoie să mă trezesc. Din momentul ăla, sentimentul de fericire m-a învăluit şi probabil acum sunt cea mai enervantă persoană din lume, pentru că sunt foarte zâmbitoare, pentru că am dat un "bună dimineaţa" cu voce tare şi clară, aş zice de-a dreptul zglobie, chestie care bineînţeles că nu-mi stă în caracter. De obicei mai mult gândesc "bună dimineaţa", dar îmi iese un "..ţa".

Anul ăsta mă bucur pentru 1 Decembrie mai mult decât oricând. Ar putea fi o grămadă de motive pentru care o zi să mă facă fericită, poate pentru că am intrat în luna cadourilor, sau că e ziua naţională, sau că se "aprinde oraşul" (aşa cum a zis o colegă ieri, dar eu am zis să nu-i dăm totuşi foc că mie-mi place), sau că editura noastră are o lansare de carte azi ş.a.m.d. Dar toate astea nu înseamnă nimic. Eu sunt fericită din alt motiv.

1 Decembrie a picat miercurea şi eu am zi liberă!

Ruptă de lume

2010-11-29T23:55:00.000+03:00

Ca oricărui copil normal (nu că m-am considerat vreodată un copil normal), când eram mică îmi plăceau desenele. Îmi programam timpul în faţa televizorului în funcţie de orele când se difuzau desenele (mnah, când m-am născut eu nu era Cartoon Network). Ţin minte ca ora 19 era sfântă, pentru că TVR-ul difuza la ora aia câte un desen "tare".

La polul opus erau ştirile. Nici nu mai ştiu de câte ori le spuneam bunicilor mei:

- Eu nu înţeleg de ce vă place să vă uitaţi la ştiri
- Păi mai vedem şi noi ce se întâmplă în lume
- Şi la ce vă ajută?

Am crescut, concepţiile mele s-au mai schimbat, am devenit şi eu mai interesată de lume, mai curioasă poate... m-am trezit de multe ori oprindu-mă în faţa televizorului ca să urmăresc câte o ştire până la sfârşit. Cu timpul, am început să mă opresc şi la alte articole în ziare decât partea de integrame şi bancuri... am mai apăsat pe câte un link pe net care îmi atrăgea atenţia cu vreun lucru care s-a mai întâmplat... am citit reviste, am aflat chestii...

Cum m-am lăudat deja de prea multe ori, am deja peste un an de când eu personal, cu mâna mea, n-am mai deschis televizorul (asta înseamnă că m-am mai uitat la televizor, dar pur neintenţionat, când se întâmpla ca altcineva să-l deschidă şi eu să fiu prezentă). Ciudat cât de mult te poţi izola de lume fără televizor, şi cât de bine te poţi simţi în acelaşi timp. Adevărul e că n-am mai citit nici reviste mondene, nici ziare, nici măcar pe net n-am mai prea dat peste ştiri .... am rămas aşa... ruptă de lume.

Dacă am învăţat ceva din chestia asta, e că n-am pierdut absolut nimic. Mai prind nişte conversaţii pe care eu nu le înţeleg, despre ce a zis un personaj X (despre care toată lumea pare să ştie cine e, în afară de mine, deci bănuiesc ca apare pe la tembelizor), dar mă afectează la fel de tare ca o bârfă a colegelor despre o tipă pe care eu nu o cunosc.

Nu ştiu ce se mai întâmplă pe plan politic, dar pare la fel de rău ca întotdeauna, măcar nu mă mai enervez. Despre "războiul de pe străzile din Rio" am aflat întâmplător, că se uita frate-mio la sport şi jucătorii brazilieni păreau afectaţi. Despre minerii din Chile am citit pe ceva blog.

Aşa, cu mintea mea de copil, cred că am văzut lucruri mult mai clar: la ce mă ajută? Dacă se întâmplă ceva cu adevărat important, care s-ar putea să mă afecteze, sunt sigură că mă anunţă careva. În rest e pierdere de timp (şi neuroni, în mod sigur). Nu zic că e rău să fii curios, să vrei să cunoşti cât mai multe despre lume, nu mă înţelegeţi greşit. Cred doar că televiziunea, în special cea de la noi, nu prea ajută deloc în sensul ăsta. Ştirile noastre sunt un fel de glumă proastă.

Noah, postul ăsta e un alt fel de a spune: dacă se întâmplă ceva interesant, gen vine sfârşitul lumii sau chestii de astea, nu uitaţi să mă anunţaţi şi pe mine :) Apreciez.

Cum mi-am găsit un hobby

2010-11-28T21:32:00.000+03:00

Ştiu, ştiu, am lipsit două luni, nu fără motive evident, dar până la urmă m-am hotărât să revin.

Pentru că toată ziua sunt stresată, am ajuns la concluzia că am nevoie de un hobby. Un hobby adevărat, care să îţi ocupe timpul, la care să te gândeşti non-stop, cum să-ţi îmbunătăţeşti performanţele, ce să îţi mai cumperi să fii mai bun, să te deconecteze total de la stresul zilnic ş.a.m.d. Să te hotărăşti că ai nevoie de un hobby e uşor, să-l găseşti e mai greu.

În primul rând trebuie să fie ceva care să îţi facă plăcere, normal. Ceva care să te entuziasmeze aş zice. Despre care să poţi vorbi cu orele fără să te plictiseşti. Unii oameni colecţionează chestii, însă mie mi se pare o pasiune cam scumpă. În plus, mă plictisesc uşor, deci vreau să FAC ceva. Nu sunt prea dinamică din fire, deci sporturile cam ies din discuţie. Nu am talente artistice deosebite, nu pictez, nu cânt, nu dansez... la un moment dat mi se pusese pata să învăţ să cânt la chitară, asta până mi-a pus o colegă o chitară în braţe şi m-a învăţat să cânt o notă ... mi-am dat seama după urmele de pe degete că n-o să fiu niciodată în stare să fac asta :P

M-am gândit la lucruri care îmi plăcea să le fac până acum, şi să le fac cu mai multă dedicaţie. Îmi plăcea să citesc, dar natura jobului meu face acest lucru să încalce motivul iniţial pentru care am nevoie de un hobby. Îmi plăcea să mă uit la filme, dar acum sunt atât de obosită (psihic) încât nu mai pot sta concentrată două ore.... mă mai uit la seriale că-s mai scurte. Nu mai am răbdare de site-uri, scrisul are aceeaşi problemă cu cititul .... am ajuns sa cred la un moment dat că îmi va fi imposibil să găsesc ceva care să-mi placă, la care să mă pricep cât de cât, să nu fie prea obositor, dar nici prea plictisitor şi să nu fie extrem de scump.

Ideea mi-a venit în timp ce mă uitam la primul sezon din Top Chef Just Desserts. După o zi atât de stresantă încât am mâncat 3 ciocolate (de alea normale, Milka) SINGURĂ mi-am dat seama că aş ieşi mai ieftin (şi probabil mai sănătoasă) dacă mi-aş găti singură deserturile. Deci da, m-am apucat de făcut dulciuri.

Aş zice despre mine că am instincte destul de bune, dar îmi lipseşte din plin experienţa. Ieri am făcut o glazură de ciocolată albă. Prima mea încercare a dat greş, dar la a doua am nimerit-o. Problema a intervenit când mi-am dat seama că trebuie să decid între aspect şi gust. Vreau să fie frumos sau vreau să fie bun?
Am ajuns la concluzia că un hobby n-ar trebui să te transforme într-un om superficial, aşa că am ales să fie bun. Tortul din imagine evident ca nu e al meu, al meu a iesit groaznic de urat (dar bun)... cu mandarine si crema de lamaie. Inca se dezbate ce fac data viitoare.

Ingliş pliz

2010-09-12T12:41:00.000+04:00

Nu ştiu de ce românii tind întotdeauna spre extreme. E foarte greu să găseşti o cale de mijloc în atitudinea noastră faţă de diverse chestii. Aşa e şi cu limba. Sunt două feluri de oameni: cei care aproape neagă cu desăvârşire limba română şi cei care sunt atât de obsedaţi de ea încât nu pot accepta nici o abatere.

Mă uitam pe youtube la nişte români care vorbesc în engleză. Nu mă deranjează partea asta, până la urmă e de înţeles, ai mai mult potenţial de suscribers când te adresezi unui public internaţional... ce mă deranjează e că vorbesc engleză prost. Nu toţi, dar unii. Şi asta mă duce cu gândul la alte categorii, să zicem cântăreţii. 99% din artiştii români au scos în ultimul an piese în engleză. Pot să număr pe degetele de la o mână piesele noi în română. Şi lăsând la o parte că unii au o pronunţie de toată jena, îi mai vezi pe la interviuri că îmi crapă mie obrazul de ruşine pentru ei. Cred ca nu mai trebuie să reamintesc de Inna. Să ne-nţelegem: nu e nimic rău să cânţi în engleză, nu e nimic rău în a nu ştii foarte bine engleza (se mai întâmplă, poate ştii altă limbă). Ce mă deranjează este să insişti să îţi faci o carieră bazată pe limba engleză şi să nu faci măcar minimul efort să o înveţi, eventual să iei nişte lecţii de pronunţie.

De partea cealaltă a baricadei sunt cei care vânează orice greşeală. Şi nu cumva să îndrăzneşti să spui un cuvânt englezesc în loc de unul românesc. Acuma fără supărare, dar nimeni nu condamnă expresiile franţuzeşti. Doar dacă e engleză e bai. Ceea ce mă face să cred ca de fapt e doar un fel de "hai să fim gică-contra". Noah, eu folosesc des expresii englezeşti. O fac aşa, în viaţa de zi cu zi, nu vă imaginaţi că dacă trimit o scrisoare oficială la lucru introduc eu un "anywho" (asta apropo de faptul că m-a întrebat Sheeva la un moment dat dacă ştiu că nu e un termen corect. În caz că mai are cineva dilema asta, ştiu, e un slang, mi l-am însuşit dintr-un serial). Eu mă uit des la seriale, mă uit pe youtube, sunt expusă des ca să zic aşa la expresii în limba engleză şi le mai folosesc şi eu. Până la urmă limba e un organism viu, se modifică tot timpul, nu ştiu de ce trebuie să insistăm noi să folosim nişte cuvinte pe moarte, e ca şi cum ne-am apuca să vorbim în arhaisme. Mi se pare aiurea să ne tot ţinem cu dinţii de nişte lucruri care oricum n-au o însemnătate atât de mare. Doar pentru că zicem "trend" în loc de "modă" sau "manager" în loc de "gestionar" nu înseamnă că limba română îşi pierde valoarea. Important e să ne înţelegem.

Hai să nu mai fim chiar aşa stresaţi. Una este să foloseşti o limbă greşit în mediul profesional şi alta e să îţi mai scape o expresie în altă limbă în limbajul uzual. Aş prefera ca lumea să fie la fel de stresată când vine vorba de CE zici şi nu neapărat de CUM zici.

Îmbătrânesc?

2010-09-05T16:36:00.000+04:00

Îmi amintesc de acum câţiva ani (vreo 7-8), de parcă ar fi fost altă viaţă, când pierdeam nopţile constant. Eram în fiecare săptămână într-un club sau la un chef, în plus consumam şi alcool care numai treaz nu te ajută să fii. În timpul săptămânii aveam ora de culcare pe la 12-1 noaptea, în caz că a doua zi aveam şcoală. Dacă era vacanţă, ora mea de culcare era pe la 6 dimineaţa. Mă trezeam pe la 10 şi funcţionam perfect cu 4 ore de somn.

Îmi amintesc chiar de un Revelion când am petrecut 5 zile la o cabană. Pentru că majoritatea erau cuplaţi, cei rămaşi singuri, adică eu şi trei băieţi, am nimerit să dormim în camera cu muzica, unde se ţinea practic cheful în fiecare noapte. După ce toţi se retrăgeau în camerele lor, noi ne făceam crenvuşti (ce ciudat, ştiaţi că nu există pe dexonline cuvântul ăsta?) şi ne uitam la videoclipuri până pe la ora 8 jumate, când ne puneam să dormim. La ora 10 se trezeau toţi ceilalţi şi eram, la rândul nostru, nevoiţi să facem la fel. Timp de 5 zile am dormit în total 6 ore şi a fost unul dintre cele mai reuşite Revelioane ever.

Apoi, în timpul facultăţii, când n-am mai avut cursuri înainte de ora 10, m-am obişnuit să am ora de culcare pe la 2-3. Ţin minte rarele ocazii când aveam o oră matinală de trezire şi mă puneam să mă culc mai devreme, cât de greu îmi era să adorm. Insomnia era cea mai mare problemă a mea.

Şi uite-mă acum, la 24 de ani, într-o ploioasă zi de duminică. Azi noapte, aproape de ora 1, am zis să mă uit la un film, că doar nu trebuie să mă trezesc devreme (asta luând în considerare că mi-au trebuit două cafele să rămân trează până la 1, că pe la 22 mă cam ia somnul). Pe la 1 jumate mi se închideau ochii, aşa că am hotărât să amân filmul pe dimineaţă.

M-am trezit destul de greoi pe la ora 10. Acum e 15 jumate si de vreo doua ore mă tot gândesc ce să fac să nu-mi mai fie atât de somn. Măcar nu mai am probleme cu insomnia, adorm de cum pun capul pe pernă. Oare dacă de la vârsta asta obosesc atât de repede, cum va fi peste câţiva ani când poate voi avea copii ce mă vor ţine trează toată noaptea?

Săptămâna trecută mi-am făcut un test unde mi-a ieşit rezultatul că trec prin "mid-life crisis" (o chestie prin care trec de obicei oamenii la 40-50 de ani). Oare îmbătrânesc prea repede?

Schimbări

2010-09-04T13:23:00.000+04:00

Cred că am menţionat de multe ori în posturile din ultima lună şi ceva că îmi neglijez blogul. Dar uite că în ultimele zile mi s-a făcut dor de el.

Sunt taur. Se spune că taurilor nu le plac schimbările. E adevărat, prefer stabilitatea, dar nu neapărat că nu-mi plac schimbările, ci doar mă adaptez greu. Aşa că prefer să fie făcute treptat. Iar de data asta, schimbarea a venit brusc, nu peste noapte, ci peste zi. Era miercuri, ora 10 jumate când am primit un telefon. N-aveam nici cea mai mică idee că avea să fie prima zi de muncă şi că din acel moment timpul meu liber avea să se micşoreze semnificativ. Şi de-abia acum, de vreo două zile am început să accept noul meu stil de viaţă. Mi-am dat seama de asta când în sfârşit am început să mă mai gândesc şi la alte lucruri decât cele legate de muncă. Azi noapte, cred că pentru prima dată de când m-am angajat, n-am mai visat cărţi sau contracte. Am avut un vis absolut normal.

Aşadar, m-am gândit că e momentul să-mi îndrept puţin atenţia şi spre alte aspecte şi acum, că tot e weekend, am timp şi să mă ocup puţin de asta. Voi începe cu o curăţenie la mine în cameră. Şi dacă tot sunt într-o dispoziţie organizatorică, am zis să-mi fac puţină ordine şi pe blog. Mi-am schimbat template-ul dacă tot suntem la capitolul schimbări (intenţionez să postez mai des, aşa că trebuia să-l fac puţin mai atrăgător pentru mine). În plus, acum apar şi imagini la comentarii. Şi mi-am făcut curat în blogroll, care s-a cam întreit, dar cu atât mai bine, ce să zic. În plus, observ că şi Blogspot-ul a făcut nişte schimbări, se observă la postat.

Ah, voiam să mai zic, aşa, în trecere, că a apărut prima carte cu numele meu pe ea. Se numeşte "Altarele lui Zalmoxis", este scrisă de Ana Cicio şi va fi lansată oficial în 9 septembrie la Negreşti Oaş. E chiar o carte drăguţă, despre miturile din zona Oaşului (şi are poze :D ).

Cand depinzi de altii

2010-09-01T07:48:00.004+04:00

Nu reuşesc nicicum să înţeleg o chestie. De ce eşti neserios atunci când ştii că şi alţii depind de tine?

Sunt sigură că majoritatea celor care au trecut prin şcoală sau printr-un job, ştiu cum e să ai un deadline şi să nu reuşeşti să-l respecţi, sau să o faci în ultima secundă. Eu întotdeauna mi-am predat lucrările în ultimul moment, recunosc. Dar atunci când trebuie să predai un eseu la şcoală, sau ceva de genul ăsta, riscul e doar al tău. Dacă nu reuşeşti, primeşti o notă mică. TU.

Când m-am angajat am fost conştientă de cel mai mare dezavantaj (tot în comparaţie cu şcoala). Nu mai pot să zic că "azi n-am chef deloc să mă duc", să mă întorc pe partea cealaltă şi să mă culc la loc. În fiecare dimineaţă, cu precizia alarmei de la telefon, mă ridic din pat la ora 6, că vreau, că nu vreau. Nu e uşor deloc, dar ştiu că nu am de ales. Pe vremea când dădeam meditaţii era oarecum asemănător, cu diferenţa că dacă ştiam cu o zi înainte că nu vreau să mă duc, sau am alte planuri, pot să sun şi să reprogramez. Niciodată, dar niciodată, nu mi s-a întâmplat să nu mă duc fără să anunţ înainte.

Deci cum ziceam, cineva trebuia să facă o chestie. Plătită, bineînţeles. Avea un deadline: luni. După cum vă daţi şi singuri seama, azi e miercuri. Am primit ceva? Nope. Bun, am înţeles, ai avut probleme personale şi chiar n-ai putut să termini la timp. Se numeşte telefon mobil, pentru că îl poţi lua cu tine şi să răspunzi naibii la telefon, nu să mă laşi să sun din 5 în 5 minute.

Azi o să fiu EU luată la întrebări şi chiar dacă în realitate ştiu că nu prea era nici un mod prin care eu personal aş fi putut preveni treaba asta, ştiu că o să fie cumva vina mea. Că aşa se mişcă treaba. Nu pot să înţeleg nici într-o mie de ani de ce nu a putut să-mi răspundă la telefon, sau să-mi trimită un amărât de mail sau un sms să-mi zică şi mie măcar în ce stadiu e. Şi dacă ştii că pleci departe, într-un loc unde n-ai semnal, îţi poţi rezerva 1 minut măcar să anunţi treaba asta. Măcar atunci când ştii că depinde cineva de tine.

Azi, din cauza ei, mă duc cu groază la lucru.

Sos de roşii

2010-08-29T21:16:00.004+04:00

Una dintre reality showurile mele preferate este Top Chef. Nu sunt genul de om care să mănânce mult, dar sunt extrem de pofticioasă. Îmi place să gătesc, dar o fac extrem de rar. De ce? Nu ştiu exact. Probabil de lene. Sau pentru că există întotdeauna cineva să o facă în locul meu. Pentru mine arta culinară chiar e o artă. Procesul de a găti mi se pare unul extrem de complex, ai nevoie atât de talent, cât şi de multă experienţă (şi tehnică).

Lăsând toată modestia la o parte, n-aş zice despre mine că-mi lipseşte talentul. Chiar gătesc cu plăcere, am o paletă bunicică şi pot să-mi dau seama de multe lucruri instinctiv. Nu am nevoie să gătesc după reţete, pot să le inventez, îmi dau seama cam ce ar merge cu ce.
La capitolul "tehnic", cred că mă descurc bine pentru cineva care găteşte aşa rar .... bineînţeles, nu mă pot compara cu cineva care găteşte zilnic, dar dacă am uneltele potrivite, îmi iese ceva decent.
Din păcate, am realizat că stau super prost la experienţă. Şi aseară mi-am dat seama de ce am nevoie de ea ca să iasă o treabă bună.

Aşadar, aseară m-a lovit aşa o poftă de paste cu sos de roşii. M-am hotărât deci să-mi fac nişte spaghete milaneze. Cum ziceam, nu am nevoie de reţete de obicei, dar cum n-am făcut în viaţa mea sos roşu, am căutat totuşi una pe net (mai ales că sunt atâtea bloguri pe tema asta).

În reţetă zicea ceva de genul "sotează ciupercile şi şunca în unt sau margarină şi apoi adaugă sosul de roşii".
Totul bine şi frumos, dar ce înseamnă "a sota"? Am căutat rapid un dicţionar gastronomic (thank God for the internet) şi am aflat că a sota înseamna a rumeni uşor legume sau carne în grăsime. Cum nu aveam nici unt, nici margarină, am apelat la clasicul ulei (foarte puţin de altfel). Treaba asta a mers ok până la urmă, am adăugat sosul de roşii, dar mi-am dat seama că ceva nu era ok... consistenţa mai bine zis. Şi mi-am amintit că parcă auzisem io pe undeva că se adaugă şi apă. Am adăugat şi puţină apă, până "grosimea" sosului mi s-a părut ok. Pe la punctul ăsta m-am gândit şi eu să gust şi mi-am dat seama că sosul de roşii e foarte foarte foarte dulce.
Am băgat sare, am băgat piper, am băgat oregano, tot dulce a rămas. Până la urmă, după ce l-am pus peste spaghete, am adăugat şi nişte caşcaval, care a mai echilibrat puţin şi am putut totuşi mânca... dar nu înţeleg de ce a fost aşa dulce. Altfel ar fi fost chiar bun.

Deci dacă unul dintre voi se pricepe la gătit, explicaţi-mi şi mie... cum faci sosul roşu să nu fie dulce? Mulţumesc.

Randomness

2010-08-22T23:13:00.003+04:00

Nu mi-am abandonat blogul, dar trec printr-o perioadă în care probabil voi scrie mai rar. Aş minţi să zic că n-am timp de scris (până la urmă n-ar fi aşa dificil să-mi găsesc juma de oră de două ori pe săptămână), dar am atâtea chestii pe cap, dintre care niciuna n-ar fi un subiect prea interesant pentru blog. De luni până vineri sunt workaholic. În weekend fac toate lucrurile de care n-am timp în restul săptămânii.

În altă ordine de idei, vineri am văzut pe stradă the cutest thing evăr: doi bătrânei (un el şi o ea) cu tricouri exact la fel. Galbene. Mi-am imaginat toate scenariile posibile prin care cei doi s-au hotărât să se îmbrace astfel, şi toate mi se par la fel de amuzante.

Şi weekendul ăsta am descoperit că nu ma descurc chiar aşa rău cu copiii mici. Darius are un an şi şapte (sau opt?) luni şi îi place să stea la mine în braţe sau să mă ţină de mână. Ne-am jucat în nisip şi am fugit după fluturaşi. Am febră musculară, apropo. Dar cred ca asta e mai degrabă de la Twister.

E ciudat cum un weekend departe de casă te deconectează mai tare decât unul în care nu faci absolut nimic.

Ştiu că lucrurile astea n-au legătură între ele şi nu le scriu doar de dragul de a posta ceva. Sunt lucruri despre care am vrut să scriu aşa, în parte. Să le dezvolt ca pe articole de sine stătătoare. Şi apoi mi-am dat seama că nu-s foarte în stare să dezvolt.

Sper să îmi revin, dar nu-mi fac mari speranţe pentru viitorul apropiat. O să încerc din când în când să mai vin cu o idee mai concretă pe care să o dezvolt pe-aici. Dar nu promit că nu va avea legătură cu jobul.

CV-uri - din cealaltă perspectivă

2010-08-07T12:08:00.003+04:00

N-am nici un fel de pregatire în resurse umane, fac asta cât se poate de clar de la început. Pur şi simplu întâmplător am ajuns în situaţia să mă uit peste nişte cv-uri. Şi m-am îngrozit.

Reamintesc că acum nici o lună eu eram în postura candidatului şi trimiteam cv-uri pe unde apucam. Faţă de un specialist în domeniu, eu m-am considerat mult mai binevoitoare... cel puţin pe primele 20 le-am citit cap-coada (la urmatoarele 50 am citit doar ce mă interesa, că deja nu mai aveam rabdare). Dar le-am citit pe toate, chiar şi după ce postul s-a ocupat si mi le-am salvat pe cele care m-au interesat, gândindu-mă că o bază de date nu strică.

Dar nu înţeleg totuşi unele faze. Cum naiba să-ţi pui desene cu fluturaşi în CV? Sau fonturi ciudate şi colorate?
Începând din liceu cred că am invatat la cel puţin 8 materii diferite cum să-ţi faci un cv şi o scrisoare de intenţie, sunt chestii aşa, de bun simţ... de exemplu:

Să fie uşor de citit
Am găsit cv-uri întregi scrise cu bold. Nici o diferenţă între titlu si scris. Dacă te interesa o informaţie anume, trebuia să faci pe detectivul să o găseşti.
Altele nu aveau nici o ordine logică a informaţiei date. Ordine cronologică inexistentă. M-au deranjat şi cei care puneau invers (cele mai recente experienţe/studii ar trebui să fie la început, nu la sfârşit), dar erau unii care aveau cea mai recentă experienţă undeva pe la mijloc. o.O
Ca să nu mai vorbesc de greşeli de ortografie. Toată lumea mai face o greşeală din când în când, sunt sigură că şi eu fac. Dar măcar cv-ul ţi-l citeşti de 3 ori... şi erau greşeli copilăreşti, nu cuvinte complicate. Ah, găsite în cv-ul unei tipe care a terminat Facultatea de Litere.
Şi paginaţia... chiar n-am avut nici o pretenţie să fie format european sau mai ştiu eu ce, dar măcar să pară că ţi-a păsat cât de cât.

Poza
Eu m-am ferit întotdeauna să-mi pun poză pe cv şi un angajator chiar m-a "certat" pentru asta. Nu mi-am pus din două motive: mi-a fost frică să nu dau peste cuiva căruia chiar îi pasă cum arăt (nu mi se pare normal să conteze aspectul fizic, cel puţin nu în domeniile în care am aplicat eu), dar mai ales pentru că nu aveam o poză mai profesională şi am tot amânat să-mi fac.

Trecând la cealaltă pespectivă, nu m-au deranjat în mod deosebit cv-urile care nu aveau poză, deşi într-adevăr, am înţeles rostul ei: am reţinut mai bine oamenii dupa faţă, nu după nume. Mai ales la 100 de cv-uri nu mai poţi să-ţi aminteşti numele tuturor, dar o fizionomie o mai recunoşti.

Dar revin la ideea de "poza mai profesionala" ... 80% din pozele de pe cv-uri sunt pitzi style. Cum pot să iau în serios pe cineva care îşi pune o poză în care i se vede juma de faţă, dar întreg decolteul? Sau de alea făcute cu aparatul de sus în jos? Sau cu ochelari de soare?
Unele şi-au trimis chiar poze din vacanţă, pe munte, îmbrăcate în trening... sau de la nunţi .... una avea o poză într-un club cu paharele de alcool lângă ea.
Nu ştiu cum să zic, dar decât aşa, mai bine deloc.

Ah, apropo, o poză ar trebui să fie acolo mică într-un colţ. Am avut cv-uri în word care mi s-au deschis cam în 3 minute din cauza mărimii pozei.

Informaţii relevante
N-o să uit niciodatul cv-ul unei tipe care la rubrica "pasiuni" a scris: manichiura.
Mai ales pe o poziţie unde am specificat că trebuie să lucrezi mult pe calculator.
Sau alta care a scris că cel mai mare vis al său este să lucreze ca beauty adviser şi are abilităţi bune de make-up... îmi venea să îi trimit un mail să o întreb de ce a mai aplicat la noi.
Şi chiar experienţa... ok, într-adevăr, e important să ai cât de cât experienţă, chiar şi în alt domeniu... dar una e să menţionezi, şi alta e să ocupi doar 3 pagini cu joburile tale ca ajutor de bucătar sau babysitter pe un post de secretară.
Ah, dacă n-ai ceva, pur şi simplu nu zici nimic... un cv ar trebui să te pună în valoare, nu să-ţi scoată în evidenţă defectele... o domnişoară a adăugat o pagină nouă cv-ului doar ca să menţioneze că n-are permis de conducere.

Scrisoare de intenţie
Nu pot să zic că mie mi-a păsat prea tare dacă a existat sau nu. Dar daca tot faci una, măcar fă-o ca lumea. O tipă a trimis scrisoare, dar fără cv, mi-a zis două lucruri despre ea şi dacă sunt interesată să îi cer cv-ul. Nu vreau să fiu rea, dar nu ştiam cum să-mi mai fac timp să citesc cv-urile primite, chiar nu ţineam neapărat să mă rog de cineva să-mi trimită cv-ul.
Altele care întrebau de renumeraţie. Asta dacă chiar vrei întrebi la interviu, nu în scrisoarea de intenţie. Nu zic că nu e important, dar ar trebui să arăţi că-ţi pasă în primul rând de munca propriu-zisă, abia apoi de bani. Eu n-aş vrea să lucrez cu cineva căruia nu-i place ce face.
Una mi-a trimis o scrisoare care în mod sigur era o chestie generală care o trimitea la toată lumea... mi-am dat seama după faptul că nu se potrivea absolut deloc cu informaţiile pe care le dădusem eu în anunţ. Cv-ul e ok să fie general, dar scrisoarea de intenţie ar trebui să fie personalizată. Că doar îţi exprimi intenţia pentru ACEL job.
Şi chiar dacă apreciez sinceritatea, mi se pare aiurea să ai formulări de genu: "din cauza crizei sunt dispusă să accept şi alte joburi decât în domeniul meu de interes", sau "momentan primesc un salariu sub orice critică şi mi-aş dori încă un job în plus".

Mă rog, nu cred neapărat că cineva care chiar are probleme de astea cu cv-urile îmi citeşte blogul, dar voiam să mă descarc şi eu undeva :D

Mi-e dor de...

2010-07-31T23:56:00.004+04:00

Tocmai am realizat că blogul meu a împlinit un an prin data de 9 şi eu nici nu mi-am dat seama ... bad, bad owner :P Ah, ştiu că postez cam rar, dar dacă mi se mai stabilizează şi programul meu puţin o să-mi revin eu. Aş minţi dacă aş zice că n-am timp să scriu un amărât de articol, dar pur şi simplu am prea multe pe cap şi mi-e cam greu să mă concentrez ... sorry.

Am primit acum o săptămână o leapşă de la ştrumfiţă despre dorurile mele.

Sincer, mi-e dor de o grămadă de lucruri... de la persoane pe care nu le-am mai văzut de mult, la diverse perioade din viaţa mea, la simple obiecte care nu mai sunt de actualitate. Ceea ce mă face să mă întreb câteodată dacă nu cumva mă gândesc prea des la viitor sau la trecut şi uit să mă bucur de prezent.

O să fie un fel de înşiruire plină de lacune ... mi-e dor de copilărie. Mi-e dor de libertatea de atunci, când nu aveam pur şi simplu nici o responsabilitate. Singura mea grijă era "ce mă joc azi?". Mi-e foarte dor de benzile desenate, chiar azi mă gândeam la ele. Aveam o colecţie imensă pe care cineva (mama) a aruncat-o. Sad day. Le-aş reciti şi acum dacă aş mai da de ele. Le văzusem la un moment dat la o bibliotecă, dar mi-e cam ruşine să mă înscriu la secţia de copii :-"

Mi-e dor de adolescenţă. Mi-e dor să am o gaşcă mare de prieteni cu care să ies în fiecare zi. Să avem destulă energie să stăm treji toată noaptea. Să merg la şcoală. Să fiu în vacanţă. Să am un anume grad de libertate, mai mic decât cel din copilărie, dar de care eram conştientă şi de care mă puteam bucura.

Mi-e dor de toată perioada de după. Când ştiam întotdeauna ce urmează. Când am început să mă cunosc şi să mă accept. Mi-ar fi greu să o iau pe bucăţele, pentru că au fost atât de multe, şi fiecare a însemnat ceva.

Ar fi frumos să-mi pot retrăi viaţa. Măcar o dată.

Poezia de azi

2010-07-25T23:46:00.003+04:00

Se pare că tot revin la postări mai vechi, dar zău că nu o fac intenţionat :P Încerc doar să-mi continui unele idei... aşa gândesc eu, mai haotic.

De data asta este vorba de un post destul de recent, cel cu arta şoc. Vorbeam despre arta contemporană şi cum ea pare mai mult a vrea să şocheze decât să transmită un mesaj real (bineînţeles ca nu mă refer la toată arta şi toţi artiştii, ci doar în mare parte). Acum revin pe o nişă mai restrânsă: poezia.

Cred că poezia e mai puţin agreabilă decât proza. Din două motive: în primul rând pentru că este mult mai restrictivă şi e mai greu să redai o idee completă prin ea şi în al doilea pentru că de cele mai multe ori poezia e mai degrabă lirică decât epică şi oamenii nu mai au timp şi chef să empatizeze cu sentimentele altora.

Cu toate astea, din când în când mai apare câte un poet care ne arată de ce merită poezia să existe. Deşi mi-au plăcut multe poezii în copilărie şi chiar am făcut şi eu încercări de a scrie ceva (destul de mediocre I might add), cred că am înţeles cu adevărat poezia de-abia prin liceu. Şi există poezii româneşti cu adevărat speciale, trebuie doar să ai răbdare să le înţelegi.

Revenind la poeziile contemporane... daca poezia mi se pare un gen greu în sine, a scrie poezii în zilele noastre mi se pare aproape fără sens. Rectific. Nu a le scrie, asta o faci pentru tine, ci a le publica. Cu atât mai mult cu cât deja am văzut atâtea versuri albe cu aceleaşi idei spuse în cuvinte nu chiar atât de diferite, încât aproape mi se pare un clişeu să scrii o poezie.

Dar cred sincer că problema nu sunt poeziile. Am descoperit poezii contemporane care dacă ar fi fost scrise acum 20-30 de ani (măcar) ar fi avut succes. Dar cine mai citeşte şi mai apreciază poezia astăzi? Şi dacă eşti interesat, probabil te interesează clasicii... cumperi cărţi ca să le faci cadou sau să le dai ca premii la sfârşit de an şcolar, dar oricum ştii că nu le citeşte nimeni. Ca şi poet, deja ştii că singurii care te citesc sunt prietenii.

Şi până la urmă, chiar nu văd de ce ar mai publica cineva poezii... hai, o proză e mai lungă, mai unitară, e nevoie de o carte care să o cuprindă. Dar pentru o poezie de câteva versuri, mai bine ţi-o publici pe un blog sau ceva. Ai mai multe şanse să ţi-o citească cineva aşa decât ai să-ţi cumpere necunoscuţii cartea.

Tonul potrivit

2010-07-24T13:41:00.002+04:00

Aveam eu mai demult un articol despre introvertiţi. Spuneam atunci că lucrul care mă deranjează cel mai tare la cealaltă jumătate a speciei (extrovertiţii) este faptul că sunt gălăgioşi. Nu ştiu exact de ce, dar mă deranjează groaznic când lumea vorbeşte cu voce prea tare. Iar dacă sunt mai mulţi oameni care vorbesc tare în acelaşi timp, primul meu instinct este să mă car de-acolo. Cât mai departe.

Serios, mă ia cu ameţeli şi dureri de cap. Parcă aş fi alergică la gălăgie. Dar, în acelaşi timp, mă enervează şi când oamenii vorbesc prea încet, de obicei la telefon. În contextul în care îmi spui numele tău sau un mesaj pe care trebuie să-l transmit mai departe... aş prefera totuşi să-l aud (mesajul). Nici nu ştiţi de câte ori mi se întâmplă să fiu întrebată ceva şi să răspund cu totul altceva, pentru că nu am auzit bine. Şi de la un moment dat devine frustrant.

Ironia tuturor acestor pretenţii ale mele faţă de interlocutorii mei e că niciodată oamenii nu sunt mulţumiţi de tonul meu. Mi se spune că vorbesc prea încet, iar când mă străduiesc să spun ceva mai clar (şi credeţi-mă, chiar mă străduiesc), mi se zice "shhh" *evil frown*

Lumea zice că internetul e rău pentru că te dezvaţă să socializezi. Fuck that, eu n-am învăţat niciodată. Prefer oricând un mesaj scris.

P.S. Aţi observat schimbarea la secţiunea "Images" pe Google?

Somnul e subestimat

2010-07-18T14:47:00.003+04:00

Am revenit. Şi pentru că la lucru trebuie să folosesc diacritice, o să mă străduiesc de acum să le folosesc şi aici (ca să mă obişnuiesc).

Cum spuneam, m-am angajat. Yey for me. Singura problemă e că totul a fost atat de brusc încât n-am apucat să mă obişnuiesc cu ideea că timpul meu liber s-a micşorat simţitor. Ştiam că o să se întâmple asta până la urmă, dar mă aşteptam să existe vreo 2-3 interviuri şi deci câteva zile în care să mă pregătesc psihic. Nu doar că a fost un singur interviu, dar am început pe loc.
Următoarea noapte eram atât de obosită şi entuziasmată în acelaşi timp, încât n-am dormit aproape deloc. Vreo 3 zile cu jumătate din orele mele normale de somn combinate cu o stare de spirit foarte high (mi-a luat destul de mult să conştientizez ce se întâmplă) m-a adus vineri seara şi toată ziua de sâmbătă la un fel de low, aşa, depression style.

Aseară pe la ora 11 mi se închideau ochii şi atunci am realizat că ceva nu e tocmai ok. Aşa ca azi-noapte am dormit 11 ore. Nici nu vă imaginaţi ce schimbare majoră poate face somnul pentru psihicul unui om. Ieri am avut greutăţi inclusiv să mănânc. Acum ma simt ok, mult mai revigorată.

Ideea e că dacă la un moment dat simţiţi că ceva nu e în regulă cu starea voastră de spirit, încercaţi să dormiţi o noapte ca lumea: să vă culcaţi devreme şi să vă treziţi târziu. O chestie care pare atât de insignifiantă poate să facă o diferenţă extraordinară.

Post destul de scurt, ştiu, dar trebuie să îmi intru puţin în element.

Very quick update

2010-07-17T08:10:00.001+04:00

Well... m-am angajat. Si inca incerc sa-mi intru in ritm. Asa ca probabil blogul asta o sa se simta neglijat o vreme. Promit ca incerc sa-mi gasesc timp si pentru el.

Cum sa-ti reamintesti o limba?

2010-07-11T17:09:00.003+04:00

Unul dintre cele mai vizualizate (si gasite pe Google) articole ale mele a fost asta. Nu stiu daca acest post este neaparat o continuare, dar in mod sigur are legatura.

Dupa cum multi dintre cunoscutii mei stiu, imi caut de lucru. Problema mea, pe langa evidenta criza, e ca am studii multe si experienta putina (si de multe ori irelevanta). Din observatiile mele de pana acum, experienta s-ar putea sa fie unul dintre cele mai importante lucruri pe care le ai in CV. Dar presupun ca nu e chiar imposibil sa-ti gasesti ceva si fara. Atata doar ca trebuie sa te diferentiezi totusi de ceilalti candidati prin altceva. Celelalte "calitati" ale mele nu sunt neaparat extraordinare, adica sunt necesare, dar probabil le are toata lumea (studii, limba engleza, operare PC). *dupa cum va descriu CV-ul meu aici, poate primesc si o oferta* ... deci singurul lucru care ma poate ajuta este sa stiu orice alta limba in afara de engleza. Si intamplator am facut in liceu italiana.

Si da, am fost chemata la interviuri pentru singurul motiv ca am un atestat de italiana. O micuuuuta problema aici... n-am mai facut limba asta de prin liceu... adica de acum 6 ani! Am uitat-o. Nu complet, dar de la un nivel B2 sa zicem am ajuns la un A2. Credeti-ma, un A2 e un incepator, nu un mediu cum scrie la mine pe atestat.

Mi-am zis de multe ori ca o sa incerc sa imi reamintesc, dar n-am facut prea multe lucruri in directia asta. Acum vreo doua luni va ziceam ca am castigat niste carti de la BuyBooks, printre care una de italiana. Nici n-am deschis-o pana acum. Dar nu stiu ce plictiseala m-a lovit azi si am zis ca degeaba stau si astept sa-mi cada cunostintele din cer. Asa ca m-am apucat serios de treaba.

Deci de azi inainte o sa incerc in fiecare zi sa fac exercitii de italiana. Google-ul e plin de exercitii si lectii, care de care mai variate si mai interactive. Cel mai important e ca ma corecteaza. Apropo, gasiti exercitii pentru absolut orice limba, italiana e doar un exemplu. M-am ajutat si de cartea mea, e chiar folositoare pentru vocabular. Si o sa-mi mai caut prin biblioteca dupa alte carti de prin vremea liceului, ca sigur trebuie sa mai am... intotdeauna am zis ca cititul te ajuta mult cu o limba.

Asa ca nah, cand ma plictisesc mai bag un exercitiu la italiana. Daca merge treaba bine, poate ma reapuc si de franceza.

Mai stiti alte metode care m-ar putea ajuta? Voi ce limbi ati uitat?

Arta soc

2010-07-09T14:09:00.004+04:00

Am citit alaltaieri o carte, mai contemporana: "Sarpe si cercel". De obicei eu prefer literatura clasica, dar am zis ca avand atata timp liber, imi permit sa mai incerc lucruri noi. Ce am observat in aceasta carte este lipsa completa de substanta ... tot continutul se bazeaza pe socarea cititorului. Imagini de sex sado-maso, mutilari corporale etc. Nu m-ar deranja asta in mod deosebit daca exista vreun substrat filosofic, vreo morala ascunsa... un ceva care sa justifice prezenta acestor scene.

Sincer, nu ma mir ca tipa care a scris cartea (Hitomi Kanehara) e considerata una dintre cele mai celebre scriitoare japoneze contemporane. Daca ne uitam la alti scriitori contemporani care au succes, merg de obicei pe aceeasi reteta: sa socheze. Nici nu tin minte daca am citit vreodata o carte contemporana care sa nu contina cuvinte obscene... ah, ba da, Dan Brown. El incearca sa socheze in alta directie, cu religia. Deci daca vreti sa scrieti un bestseller, e simplu: combinati religia cu sexul :D

Problema insa nu e doar in literatura, ci si in alte forme de arta. Povesteam cu un prieten despre asta (de unde si inspiratia pentru articol) si mi-a zis de Andres Serrano. Tipul asta e un fotograf foarte cunoscut si apreciat, iar una dintre cele mai importante "lucrari" ale sale e un crucifix intr-un borcan de urina (a sa). El mai are fotografii cu cadavre, sange (menstrual), sperma, sau lapte femeiesc. Nu vreau sa pun poze, but google it daca va intereseaza :))

In pictura, Gottfried Helnwein l-a pictat pe Hitler cu propriul sange, sau pe pruncul Iisus ca Hitler.
Marco Evaristi a pus niste pestisori intr-un blender si a invitat audienta sa porneasca blenderul.

Ma rog, cred ca ati prins ideea. Am gasit o gramada de astfel de exemple. Si hai sa nu confundam toate astea cu estetica uratului, care e total altceva.

Ideea e ca rar mai gasesti o lucrare de arta contemporana care sa prezinte o idee. Totul a devenit o chestie superficiala. Audienta e socata, deci artistul reuseste. Cred ca se bazeaza putin si pe snobismul multora care cred ca trebuie sa aprecieze o anumita opera, chiar daca lor nu le spune practic nimic. Dar stiu ca e o noutate, ca individul va deveni celebru si deci nu se risca sa nu aprecieze.
Nu ma deranjeaza noutatea sau elementele socante. Ma deranjeaza ca se considera ca acestea sunt suficiente.

Sa va dau un exemplu si mai concludent. Nigel Tomm. Individul s-a hotarat sa faca un film numit "Catcher in the Rye" ("De veghe in lanul de secara"). 75 minute de ecran albastru. Cica regizorul vrea ca oamenii sa isi imagineze filmul. Daca vreau sa imi imaginez filmul, pot s-o fac citind cartea, n-am nevoie de un ecran albastru pentru asta. NU esti artist. Oare daca postez un articol si nu scriu nimic in el, o sa va imaginati singuri cel mai tare articol ever?

Sunt total dezamagita de arta contemporana. As vrea sa existe mai mult substrat, mai multa substanta, mai multe subintelesuri ... inteleg ca vrei sa ma sochezi ca sa imi atragi atentia, dar dupa ce ai primit atentia mea, cu ce o sustii? Ce vrei sa-mi spui? Care e mesajul important din spatele operei?

Si intrebarea mea pentru cititori este: cunoasteti vreun artist contemporan (din orice categorie de arta) care sa aiba opera cu mesaj? Recomandati-mi si mie.

Pe o scara de la 1 la 10 ...

2010-07-06T01:40:00.004+04:00

... cat de multumita esti de viata ta?

Aceasta intrebare mi-a fost pusa azi la telefon de catre un necunoscut. Nu, nu incerca sa-mi vanda nimic, m-a rugat sa-i raspund la un chestionar. A inceput cu intrebari relativ banale, axate in principal pe facultate si apoi a ajuns la asta. Nu doar ca a ajuns la ea, dar a detaliat-o, cu alte intrebari precum: "cat de multumita esti de viata ta profesionala? de studiile tale? de viata de familie? de viata sociala?"

Ok, n-am nimic cu tipu` de la telefon. Omu' are si el un job, asa isi ia el banii, punand necunoscutilor intrebari stupide si inconfortabile la telefon. Dar am ceva cu individul care a conceput chestionarul asta.

Sa iti declari multumirea relativ la propria-ti existenta pe un criteriu numeric n-ar trebui sa fie un raspuns pe care il dai in cateva secunde. E o chestie ce trebuie gandita si cantarita mult. Poate ar fi trebuit sa inceapa de la particulare la generale... Cat de multumita sunt de studiile mele? Destul de multumita, momentan nu mai intentionez sa fac altele. De profesia mea? E non-existenta :| Pana a ajuns la viata sociala i-am raspuns "10" ca deja ma plictisisem (si oricum n-am gandit-o prea mult), iar el imi raspunde "aaa, inteleg". Ce anume intelegi? Ce concluzie poti trage din faptul ca viata mea sociala e de nota 10?

Apropo, vi s-a luat vreodata un chestionar de asta si sa va simtiti judecati? Tipu` ma intreaba daca lucrez si ce venit am si eu ii rasund la ambele negativ, si simt un zambet dincolo de telefon. Dilema mea: sa specific ca am terminat un master saptamana trecuta? Avand in vedere ca nu m-a intrebat?

Ma rog... ar face bine data viitoare cand ma mai suna cineva sa-mi ofere un job sau ceva. Daca tot dau interviuri, macar sa nu fie degeaba :P Tipu' asta se recomandase ca ar fi de la fortele de munca, de aia eram asa binevoitoare.

Anyway, am postat mai mult ca sa va rog sa-mi iertati lipsa subiectelor interesante de pe blog, sunt constienta de ele. Problema ar putea veni din faptul ca stau toata ziua si ma uit la seriale pe calc ... sau ma joc Catan. So... nothing interesting happens to me.

Apropo, nota mea a fost 8. Pentru viata mea, in general.

Mad Men Yourself

2010-07-01T18:34:00.004+04:00

In fix 23 de zile incepe noul sezon din Mad Men. E unul dintre serialele mele preferate.

Eu ma uit la o multime de seriale si reality show-uri si de obicei dramele sunt mai rare pe lista mea, dar Mad Men are ceva special. Pentru mine. Cred totusi ca nu e chiar un serial pentru oricine. A castigat o gramada de premii (38 mai exact si 59 de nominalizari, dintre care 9 Emmy-uri si 4 Golden Globes). Au trecut 3 sezoane si luna asta incepe al 4-lea.

In serial este vorba despre angajatii unei companii de publicitate de pe la inceputul anilor '60. E un serial bazat pe personaje dupa parerea mea si mie mi se par fascinante. Mai ales cele trei personaje feminine: Joan, secretara super sexi si buna la toate, Betty, sotia personajului principal (Don), extrem de frumoasa chiar si dupa 3 copii si Peggy, femeia independenta care porneste de jos si isi construieste o cariera intr-o lume a barbatilor.
Peggy nu mi se pare la fel de frumoasa ca si celelalte doua (Joan si Betty sunt breathtaking), dar imi place personajul ei foarte mult.

De cand ma uit la serialul asta imi doresc sa fiu copywriter :)) Desi filmul arata meseria in toate aspectele ei, chiar si cele mai putin interesante, dar ce n-as da sa lucrez si eu acolo, cot la cot cu Don si Betty *daydreaming*
Imi mai place subtilitatea filmului, care abordeaza o gramada de probleme interesante, cateodata fara tam-tam. Tin minte o scena care m-a marcat, cand Don si Betty au iesit cu copiii la un picnic si la sfarsit pur si simplu au scuturat patura de toate resturile si au plecat. E un lucru care ei l-au facut cu multa nonsalanta si o scena care pentru actiunea serialului n-a reprezentat aproape nici o importanta, dar in ziua de azi sa faci asa ceva ... nu stiu, e groaznic. Ma rog, stiu ca la noi se mai face, dar eu personal nici n-as indrazni sa ma gandesc.

Oricum, nu stiu daca serialul se da pe vreun post romanesc, parca am vazut ceva reclama intr-o revista (inca nu mi-am deschis televizorul anul asta), dar daca vreti sa va uitati, eu recomand sa incepeti de la primul sezon, altfel o sa pierdeti o gramada de lucruri importante. Inca nu stiu prea multi romani care sa se uite la el si mi se pare ciudat, chiar e un serial bun. Deci, din pacate, nici n-am cu cine discuta despre el :(

Iar azi am descoperit o chestie foarte interesanta, cu atat mai mult luand in considerare ca filmul e despre o agentie de publicitate :D AMCTV a pus online un programel numit Mad Men Yourself, sub sloganul "New Season! New You!" si pe care il gasiti aici.
Mi se pare un mod foarte interesant de a promova serialul: practic, poti sa te creezi pe tine in lumea Mad Men. O chestie relativ simpla, dar la sfarsit poti sa trimiti direct de pe site imaginea pe Facebook sau Twitter (eu am gasit-o la cineva pe Facebook, asa am dat de site).

Si bineinteles ca m-am creat si eu pe mine, nu puteam rata ocazia ... deci asa as fi aratat eu pe la inceputul anilor '60, prezentandu-mi ultima idee si tinand un cocktail in mana in timpul asta, habar n-am de ce (sa zicem ca pentru el era reclama :D )

Si pentru ca pana incepe mai este ceva, ce alte seriale mai recomandati? (Tinand cont ca nu-mi plac sf-urile sau serialele cu vampiri sau alt fel de creaturi).

Carcassonne, Catan, Cluedo

2010-06-28T16:34:00.002+04:00

Ieri ne-a invitat un prieten la el sa ne jucam niste board games. Ne-am intalnit undeva la cumparaturi si spre iesire dam de un stand cu jocuri si ochii imi pica pe Cluedo ... which I'm totally obsessed with. Asa ca mi l-am cumparat fericita :D Celelalte doua erau proaspat cumparate de prietenul care ne-a invitat. Si uite asa pana la 1 noaptea am uitat de noi.
Cred ca deja e bine cunoscut faptul ca imi plac toate jocurile, dar iubesc board game-urile. La ora 1 as putea zice ca m-au tarat oamenii acasa, ca ei mai trebuiau sa dea azi pe la lucru.

Am inceput cu Carcassonne.

Jocul e super frumos, e un joc de strategie, are niste reguli foarte simple si usor de inteles. Scopul e sa faci cat mai multe puncte. Trebuie sa-ti construiesti harta, bineinteles, in avantajul tau pe cat posibil. In functie de ce nimeresti, poti sa-ti faci cavaleri, hoti, calugari sau tarani, sa intregesti castele, sa inconjori manastiri, sa construiesti drumuri lungi sau sa ai cat mai multi tarani pe camp. Fiecare iti da un anumit numar de puncte.

Desi pare atat de simplut cand il vezi, jocul e extrem de distractiv. In plus, se termina relativ repede pentru un board game, cam 30-45 de minute... ce ma enerveaza pe mine la jocuri gen Monopoly e ca ai impresia ca nu se mai termina niciodata.
In plus, jocul are un pret destul de ok si multe extension pack-uri (parca vreo 8) care aduc elemente noi... dragoni, printese, poduri, masini etc. Ne gandim serios sa ne cumparam si noi.

Am continuat cu Catan.

(poza e de pe net, aia nu suntem noi)... now this is really addictive. E un pic mai complex decat primul, dar dupa ce joci maxim o tura deja l-ai inteles. Eu m-am cam fraierit la o faza ca nu stiam o regula si mi s-a cam stricat toata strategia :D Anyway, tot joc de strategie. Cine ajunge primul la 10 puncte castiga... iti construiesti cladiri ca sa faci puncte, cladirile le construiesti din resurse, resursele le castigi avand cladiri. Si cateva variabile. Oricum, cred ca pe asta am stat cel mai mult.

La asta as vrea sa mentionez ca am gasit varianta online, multiplayer, free, fara inregistrari si alte chestii. Grafica e destul de simplista, dar gameplay-ul e destul de fidel jocului. Deci, daca vrea cineva sa ma provoace la o partida de Catan (nu promit ca va bat, am jucat doar de doua ori pana acum :D ), anytime... lasati un comment, dati-mi un mail, cautati-ma pe mess, dati-mi un telefon, trimiteti un porumbel calator, ce va e mai la indemana.

Am incheiat cu Cluedo.

Asta e un joc clasic de care am auzit de multe ori in filme si eram extrem de curioasa cum e... l-am gasit pe telefon, pe calculator (dar pe calculator chiar nu e acelasi lucru) si in sfarsit am gasit si board game-ul. Ideea e ca cineva l-a omorat pe Black si trebuie sa aflii cine e ucigasul. Fiecare jucator are la indemana niste indicii si un carnetel de detectiv. Trebuie sa te plimbi prin casa si sa descoperi mai multe indicii. Ai o singura incercare sa ghicesti cine e criminalul, cu ce arma l-a omorat pe Black si in ce camera. Cine ghiceste primul, castiga.

Din pacate eram super obositi cand ne-am apucat de asta, atentia noastra era extrem de scazuta, unii se grabeau... asa ca nici nu am inteles regulile, nici n-am terminat jocul. Deci nu pot face un review complet jocului, dar abia astept sa incercam iar.

Dor de vacanta

2010-06-24T20:34:00.003+04:00

Ati simtit vreodata nevoia sa luati o pauza de la viata de zi cu zi si sa mergeti undeva departe? Eu chiar as merge undeva foarte departe... si nici macar nu-mi pasa foarte mult unde.

Cred ca problema e ca n-am absolut nici o perspectiva pentru vara asta. In fiecare an am fost macar undeva... la mare, la munte, in diverse parti ale tarii... si anul asta presimt ca nici macar n-o sa ies din oras. Macar de mi-as gasi ceva de lucru, sa nu stau toata vara degeaba in fata calculatorului.

I'm a little under the weather. Marti imi sustin disertatia. Mi-am pregatit cam jumatate de prezentare, desi ma asteptam sa am emotii incredibile sunt oarecum entuziasmata... imi place foarte mult subiectul meu, lucrarea mea... sunt mandra de ea... stiu ca nu o s-o citeasca nimeni, dar ma bucura gandul ca o voi putea povesti, chiar daca va fi in fata unei comisii si voi lua nota. Ma bucur ca macar o sa am habar despre ce vorbesc. Partea mai grea va fi sa ma incadrez in timp, pentru ca am atatea de spus...

Dar oricum, marti termin si cu asta si dupa aia .... pfff, ce-as vrea sa stiu cum se termina propozitia asta. Pentru prima oara in viata mea, habar n-am ce o sa se intample dupa aia. 17 ani am avut ceva stabil in viata mea si acum am trei variante: fie imi gasesc un job misto, fie imi gasesc unul nasol, fie mor de plictiseala. In momentul asta nu prea ma simt plina de speranta.

Pana acum am zis in fiecare zi ca abia astept sa scap de scoala, sa treaca toate astea. Acum nu mai vreau sa treaca, pana marti inca mai am un scop.

Da... stiu ca nu-mi sta in obicei sa scriu posturi atat de depresive... dar azi chiar m-am simtit aiurea si am vrut sa ma descarc. Abia astept sa se inventeze teleportarea... m-as teleporta in Thailanda. Acum multi ani am incercat eu sa o inventez :) Teoria mea era destul de ok din punct de vedere logic, dar continea prea multe variabile imposibile pentru timpurile noastre.

Se pare ca anul asta, singurele locuri frumoase le voi vedea in imagini de pe google.

Micul Dejun

2010-06-21T12:18:00.004+04:00

A venit momentul sa adresez o nelamurire pe care o au majoritatea cunoscutilor in legatura cu obiceiurile mele: de ce trebuie sa ma trezesc cu cel putin doua ore inainte sa ies afara din casa.

Fiecare om are tabieturile lui, iar al meu e sa imi iau linistita micul dejun. Asta inseamna ca imi iau mancarea si cafeaua si ma pun la calculator si de obicei treaba asta tine cam o ora (cealalta ora e ca sa ma spal, imbrac si alte formalitati de genu`). Sunt foarte pro in ceea ce priveste micul dejun.

Multa lume spune ca nu poate manca dimineata si intr-o privinta ii inteleg... nici eu n-am neaparat chef de mancare (mai bine zis n-am chef sa mestec). Dar cea mai frumoasa parte a zilei mele e cand imi beau cafeaua. E viciul meu la care nu vreau sa renunt. Si nu pot sa-mi beau cafeaua pe stomacul gol ... ca nu e foarte sanatos. Asa, in principiu nu beau cafea, alcool sau nu iau medicamente pe stomacul gol. Asa ca fac sacrificul asta pentru miracolul numit cafea, si mananc dimineata.You should try it.

Daca pana aici e mai usor de explicat, de aici vine partea grea: de ce trebuie sa stau la calculator in timp ce mananc? Primul meu impuls e sa zic:

You want the truth? You can't handle the truth!

Dar o sa fac totusi o declaratie oficiala care stiu ca se va intoarce impotriva mea la un moment dat: ma plictisesc sa mestec. Asa ca daca imi ocup mintea cu altceva, mananc mai usor.

Stiu ca sunt unii care si-ar dori sa ma dezvat de acest obicei, dar sunt destul de sigura ca asta nu o sa se intample. Si pana la urma nu vad de ce fac rau cuiva. Daca trebuie sa ies din casa la 7, ma trezesc la 5. Foarte simplu. Prefer sa dorm mai putin decat sa nu mananc dimineata.

Don't hate. Be indifferent.

2010-06-16T23:18:00.003+04:00

"Te urasc". Pe unii poate ii deranjeaza sa le fie adresate aceste cuvinte. Pe mine nu. Nu din cauza ca as fi mai insensibila ca altii (desi mi s-a mai spus), ci din cauza ca eu inteleg adevarata semnificatie din spatele acestor cuvinte.

Ura e pana la urma un sentiment destul de puternic. Daca urasti pe cineva, inseamna ca acea persoana te afecteaza in vreun fel sau altul. Petreci o buna parte din zi gandindu-te la ea. Te consumi inventand moduri de a-ti face cunoscuta ura. Si asta nu poate fi decat un compliment la adresa mea. Daca am putut zice sau face ceva care sa te faca sa ma urasti, inseamna ca am o influenta destul de puternica asupra ta. Inseamna ca pentru tine contez... *ma adresez persoanei imaginare care ma uraste*

Dar sa intoarcem conceptul pe dos. Eu nu urasc pe nimeni. Nu zic ca n-am facut-o niciodata, dar revelatia de mai sus m-a invatat ca ura nu iti aduce nici un beneficiu. Indiferenta doare mai tare. Si ma face pe mine sa ma simt mai bine.

Trec incredibil de repede peste fazele urate pe care mi le face oricine, si lumea ar zice ca asta e in dauna mea cumva, dar serios ca nu e. Pentru ca in loc sa tin in mine sentimentul ala de tradare, il dau deoparte si gata. Cu unii oameni chiar pot sa ma comport ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Bineinteles ca s-a intamplat ceva si odata ce un om mi-a pierdut increderea, e aproape imposibil sa o mai recastige. Dar asta nu inseamna ca eu o sa ma mai gandesc prea mult la asta. O zi, maxim doua si am trecut peste.

Oricum, asta nu se vrea a fi un post despre ura, ci un post despre libertate sufleteasca. E scris si cu un motiv si, desi nu cred ca persoana respectiva imi va citi vreodata blogul, tot n-o a mentionez despre ce-i vorba ca nu se stie niciodata si nu vreau cumva sa se simta mai important decat e. Dar refuz sa ma simt in vreun fel vinovata de ceea ce fac, pentru ca stiu ca asta merita. Si unii au vrut sa-i zic de la obraz ceva, dar prefer sa nu-mi ocup timpul cu asa ceva.

Asa ca va zic si voua ca, daca cineva isi ia din timpul lor pretios sa va zica ceva urat sau sa va injure, luati-o ca un compliment. Si daca cineva nu merita atentia voastra, nu i-o acordati.

Si, bineinteles, Don't worry, be happy.

Tu ce ai face pentru un bronz rapid?

2010-06-13T14:57:00.003+04:00

De obicei ora mea de trezire e 10-11, dar azi am facut un efort si m-am trezt la 7 jumate, pentru ca ne-a chemat tata la strand. Am pornit de-acasa destul de tarziu, pe la 9 (eu nu ies afara din casa inainte sa imi iau micul dejun si cafeaua, don't judge).

Pe cand am ajuns acolo era ceva lume, majoritatea locurilor bune se luasera, dar am gasit pana la urma un loc langa un copac ca sa fie jumate soare si jumate umbra. Eu am o problema vara din cauza ca am parul aproape negru (natural) si pielea deschisa, asa ca ma si ard si fac insolatie in acelasi timp. Deci nu pot sa stau pe plaja fara sa ma dau cu crema de protectie (factor 30) si neaparat cu ceva care sa-mi acopere parul.

Am pierdut notiunea timpului putin si ne-am trezit sa plecam pe la ora 13. Am avut un mic soc. In parcare erau cam de 6 ori mai multe masini decat la ora 9. Iar la bilete era o coada de aia luuuuunga. Si nu pot sa nu ma intreb cine naiba merge la strand la ora 13?! Sunt chiar asa multi oameni inconstienti?

Stiu ca toata lumea vrea sa se bronzeze cat mai repede si cat mai tare, dar totusi, nu poti fi atat de iresponsabil cu pielea ta... arsurile pot deveni atat de grave incat sa ai nevoie de spitalizare... insolatia e groaznica, credeti-ma pe cuvant. In primii nu stiu cati ani cand am fost la mare, faceam de fiecare data insolatie... trebuia sa stau apoi in camera pentru ca ma durea capul ingrozitor si vomitam non-stop.

Chiar daca te bronzezi, poti sa-ti ramana apoi pe corp pete maronii de care nu mai scapi niciodata, decat cu tratamente laser. In plus, iti trebuie nu doar protectie UBV (impotriva arsurilor), ci si UVA, altfel pielea se deshidrateaza, imbatraneste mai repede, se rideaza. Nu stiu, mie o piele alba si tanara mi se pare mai atragatoare decat o piele neagra si imbatranita.

Exista o gramada de alte afectiuni care pot aparea ca urmare a expunerii neresponsabile la soare, cum ar fi scaderea imunitatii, sau diferite afectiuni ale organismului. Toate ca sa ai un bronz mai frumos? Chiar merita?

Voi pana unde ati merge pentru un bronz frumos?

Barbatii fideli sunt mai inteligenti

2010-06-10T22:19:00.002+04:00

Cred ca la intrebarea "cum ar fi barbatul ideal" multe femei ar pune caracteristica "inteligent" printre altele. Dar o noua informatie de pe taramuri stiintifice ne da un motiv in plus sa alegem asta.

Ina mi-a aratat articolul asta acum ceva vreme, dar pentru ca aveam prea multe lucrari pe care eram concentrata, l-am tot amanat. Desi in articol scrie mai multe chestii controversate, cum ar fi ca oamenii cu viziuni politice liberale (spre deosebire de conservatori) sau atei (spre deosebire de religiosi) au de obicei un IQ mai mare. Dar n-am chef sincer sa ma bag in religie si politica, asa ca hai sa trecem direct la sex :D

Ne intereseaza extractul asta:

In addition, humans have always been mildly polygynous in evolutionary history. Men in polygynous marriages were not expected to be sexually exclusive to one mate, whereas men in monogamous marriages were. In sharp contrast, whether they are in a monogamous or polygynous marriage, women were always expected to be sexually exclusive to one mate. So being sexually exclusive is evolutionarily novel for men, but not for women. And the theory predicts that more intelligent men are more likely to value sexual exclusivity than less intelligent men, but general intelligence makes no difference for women's value on sexual exclusivity. Kanazawa's analysis of Add Health data supports these sex-specific predictions as well.

Asadar: barbatii in trecut erau poligami. Odata cu evolutia, au inceput sa fie monogami. Cu cat un barbat e mai inteligent, cu atat mai mult alege (el) sa faca sex exclusiv cu o femeie. La femei nu se aplica principiul asta (dar asta nu inseamna ca e invers, ci doar ca inteligenta unei femei nu poate fi dedusa din numarul de parteneri sexuali).

Asa ca daca un barbat inseala inseamna ca e prost :D Atestat stiintific.

Febra Weekendului (la propriu)

2010-06-07T14:56:00.003+04:00

Nimanui nu-i place sa fie bolnav, dar exista cateva situatii, in special in cazul bolilor usoare, care te tin doar cateva zile la pat, in care exista unele avantaje.

Ai o scuza buna sa lipsesti de la scoala/job cateva zile, sa stai toata ziua in pat si sa nu faci nimic, toata lumea se poarta frumos cu tine, esti servit la pat, ti se aduc o gramada de bunatati.

Desi cand esti sanatos, toata treaba asta suna bine in teorie, cand ti se intampla cu adevarat nu e totul chiar asa roz. Nu stiu cum se face, dar eu nu ma imbolnavesc niciodata intr-o saptamana banala si plictisitoare la scoala de care ma bucur sa scap. Nu, eu ma imbolnavesc fie in vacanta, fie intr-o saptamana importanta la scoala.

Ati incercat vreodata sa incalziti termometrul ca sa creada parintii ca aveti febra si sa nu va trimita la scoala? Eu am incercat odata. Intai am stat cu termometrul la o lampa, dar nu prea a avut nici un efect. Asa ca m-am dus la aragaz. Temperatura a crescut rapid la 41 de grade, ceea ce era putin credibil avand in vedere ca ma puteam tine pe picioare. Asa ca l-am bagat in congelator. Pana la urma a revenit la normal si n-am putut deci sa pacalesc pe nimeni. Fail.

Weekendul asta am facut febra (38). Nu vreau sa dau vina pe nimic, pentru ca nu sunt sigura si as putea face o reclama foarte proasta fara nici o dovada, dar sa zicem ca a fost de la ceva ce am mancat. Problema e ca am facut febra in weekend, cand nu trebuia sa ma duc deloc la scoala si aveam mult de lucru acasa, lucru pe care n-am putut sa-l fac, iar acum trebuie sa recuperez. Deci as zice: wrong f'ing timing.

Desi ziua de duminica a inceput ok... am stat in pat, am dormit, m-am uitat la filme toata ziua, mi s-a adus mancare la pat si mama mi-a cumparat tot felul de chestii care imi plac... am descoperit ca nu e chiar asa usor sa faci asta. In primul rand, daca afara e soare si frumos si tu stai in casa cu jaluzelele trase si te uiti la filme la calculator, te cam ia durerea de cap. In al doilea rand, poti sa ai cea mai buna mancare adusa la pat, daca ai facut febra din cauza ca ai mancat ceva, o sa-ti fie greata sa mananci ORICE. Era sa mi se faca greata de la ciocolata o.O Desi acum ma simt ok, inca nu pot manca normal.
Pana la urma, pe la ora 18 am zis ca, bolnava sau nu, eu ies afara ca nu mai pot. Am iesit, am mancat o inghetata (aparent singurul lucru pe care-l pot manca fara probleme) si m-a ajutat, mi-a mai trecut durerea de cap cel putin.

Anywayz, noaptea de sambata nu am putut dormi absolut deloc. Mai atipeam din cand in cand, dar aveam cosmaruri. Si nu prea voiam sa trezesc pe nimeni, asa ca am suferit in tacere pana dimineata pe la 6, cand am trezit-o pe mama. Cam in tot timpul asta, ma intrebam ce trebuie facut cand ai febra, ce medicamente trebuie sa iei si alte lucruri de genul asta la care n-am gasit raspuns decat a doua zi.

Asa ca daca treceti prin situatia asta intr-o noapte si aveti aceleasi intrebari dar nu vreti sa deranjati pe nimeni, cam asta am aflat (ulterior) eu:

- Beti multe lichide -> cand ai febra transpiri si, deci, trebuie sa te hidratezi la loc. Apa, ceai cu multa lamaie sau sucuri naturale.
- Algocalmin, Paracetamol sau Antibiotice -> astea-s medicamentele recomandate in caz de febra. Eu am o imunitate destul de buna si iau medicamente rar, probabil nu la toata lumea mai functioneaza Algocalminul. Dar daca nu te indopi toata ziua cu medicamente, ar trebui sa fie bun si asta.
- Incearca sa dormi -> desi din proprie experienta am aflat ca e destul de greu sa faci asta, dupa ce ai luat un medicament ar trebui totusi sa incerci sa dormi putin.
- Nu te uita toata ziua la filme -> daca nu vrei sa-ti bubuie capul
- Dupa ce ti-a scazut febra, iesi la o plimbare scurta -> aerul curat o sa te faca sa te simti mai bine

Si cam atat am eu. Daca mai aveti si alte sfaturi, lasati-le la comments.

TIFF - Buna, ce faci?

2010-06-05T01:59:00.002+04:00

Va spun de la inceput ca nu-mi place sa fac recenzii la carti sau filme, in primul rand pentru ca nu sunt nici un fel de autoritate in domeniu, in al doilea rand pentru ca nu ma pricep. Deci orice veti citi din partea mea pe subiecte de genul asta sunt doar opinii.

Anul asta am auzit doar lucruri bune despre TIFF. In fiecare an imi propun sa merg la cat mai multe filme, dar nu stiu cum se face ca in fiecare an pica foarte prost festivalul. Mai exact, in plina sesiune, fix in perioada in care eu stau prost cu banii si nu-mi gasesc pe nimeni sa ma acompanieze. Din fericire, am reusit pana la urma sa gasesc pe cineva (sau ea m-a gasit pe mine mai exact). Ne-am hotarat sa mergem vineri dupa-masa (adica azi) si eu urma sa aleg filmul.

Alegerea filmului n-a fost deloc o treaba usoara avand in vedere ca nu auzisem de 95% din filmele care s-au dat. Asa ca am deschis programul si am ales toate filmele convenabile ca si ora, excluzand documentare si scurt-metraje. Am ramas cu 7 filme. Din ele am eliminat doua cu "Craciun" in titlu (m-am gandit ca iunie nu e tocmai momentul potrivit pentru asta). Am citit descrierile filmelor ramase si le-am eliminat pe cele in care e vorba de revolutii, razboaie si alte asemenea. Si am ramas la doua, amandoua filme romanesti, amandoua la cinema Victoria: Buna, ce faci? si Francesca. De Francesca am auzit, desi habar n-am daca e bun sau rau, insa stiu ca are ceva premii la purtator. Motivele pentru care am ales totusi celalalt film au fost doua... In primul rand m-am gandit ca Francesca e mai cunoscut si probabil va atrage mai multi spectatori (=> inghesuiala mai mare). Insa cel mai important criteriu a fost subiectul. Daca acum cativa ani trendul in filmele romanesti era comunismul, noul trend pare a fi romani mersi la munca in Spania sau Italia. Buna, ce faci? insa mi-a trezit curiozitatea. Este vorba despre doi oameni, sot si sotie, care se indragostesc fiecare de cate un partener de chat pe internet. Fara sa stie ca de fapt vorbeau unul cu altul. Desi nu e un subiect total strain in filmele americane de exemplu, am fost extrem de curioasa sa vad care va fi abordarea romaneasca.

La locul faptei, regizorul Alexandru Maftei ne-a spus cateva cuvinte, printre care ne-a anuntat ca filmul va fi o comedie romantica, chestie care m-a facut sa ridic o spranceana.

Cam pe la minutul 2 al filmului au inceput rasetele in sala. Si dupa aia nu s-au mai oprit tot filmul. A fost unul dintre cele mai frumoase si amuzante comedii romantice pe care le-am vazut vreodata, si da, ma refer din TOATE filmele pe care le-am vazut vreodata (avand in vedere ca e prima comedie romantica romaneasca pe care o vad, n-am avut cu ce altceva sa o compar). Recunosc ca am ramas impresionata. Sunt atatea scene pe care as vrea sa le descriu in amanunt, dar nu vreau sa stric placerea celor care vor sa-l vada. In plus, mare parte din farmecul filmului sta in scene surpriza.
Oricum, e atat de bine venit un astfel de film, scapat de cliseele pe care le vedem de obicei in genul asta la americani, dar scapat si de cliseele filmelor romanesti. E o comedie romantica inteligenta. Unele faze mie mi s-au parut poezie pura. Nici nu mai stiu care a fost ultimul film la care m-am uitat unde atentia mea sa fie doar pe film de la inceput pana la sfarsit, fara momente de plictiseala. Actorii au jucat superb, regia a fost excelenta.
Cred ca de aia si scriu postul asta, am fost atat de impresionata de un film romanesc, incat trebuie sa vi-l recomand, si daca aveti ocazia sa mergeti sa-l vedeti la cinema (ca TIFF-ul se termina curand), mergeti, credeti-ma ca isi merita toti banii.

Ah, replica mea favorita din film:

Crezi ca eu nu stiu despre ce taci atunci cand taci?

Si la sfarsit regizorul a raspuns la cateva intrebari ale publicului si am vazut toti actorii pe scena, ceea ce imi arata din nou de ce e TIFF-ul atat de special fata de o zi normala la cinema.

Oricum, anul viitor nu voi mai fi in sesiune, sper sa vad si eu mai mult de un film.

Marea aventura in cautarea tastaturii curate

2010-06-03T00:12:00.007+04:00

Nu as zice despre mine ca sunt atehnica, ba dimpotriva, pentru cineva DOAR cu studii umaniste ma descurc destul de bine. Fac parte (la propriu) din oamenii aia care isi desfac trei calculatoare, combina partile intre ele si cand apasa pe butonul de pornire se sting luminile in toata casa (serios, mi s-a intamplat asta). Adica am cunostintele de baza si am impresia ca ma descurc mai bine decat o fac de fapt.

Si asta ne aduce la tastatura mea. Ma batea gandul de foarte mult timp sa o curat, dar am tot amanat. Pe undeva cred ca mi-era putin frica, am auzit o gramada de povesti de la oameni care n-au mai stiut sa-si bage tastele la loc. Dar azi mi-am luat inima in dinti si am pornit cu gandul: "Ce poate fi asa greu sa desfaci suruburile din spate, sa scoti un capac, cureti rapid pe acolo cu grija sa nu modifici nici o componenta, bagi capacul si piulitele la loc si gata... maxim 10 minute."

Partea amuzanta e ca imi facusem si planuri de dupa.

Asadar, Anda porneste la treaba inarmata cu o surubelnita, un pachet de servetele, o solutie de curatat geamuri, o cutie de betisoare de curatat in urechi, o cutie de scobitoare, foi colorate, pix si creion, scotch, o foarfeca mare si o trusa de manichiura. Nu am pornit din start cu toate astea, dar rand pe rand le-am scos (si utilizat). Curios de cate lucruri ai nevoie sa cureti o amarata de tastatura.

Am inceput vesela cu desfacutul piulitelor. Nu stiu de ce am eu impresia ca e mare lucru sa scoti niste piulite, dar parca ma simt mandra de mine cand fac asta, de parca chiar as munci sau ceva. Pun cu grija piulitele deoparte, nu cumva sa le pierd. Trag incetisor de capac incercand sa-l desfac. Nici macar nu misca. Trag putin mai tare ... si mai tare... pana ma enervez, iau surubelnita, o bag in crapatura si incerc sa o desfac. In sfarsit se misca. Incet, dar se aude inauntru ca se desfac chestii. Ma chinui vreo 10 minute cu treaba asta, pana imping din greseala cu surubelnita intr-o tasta si iese afara. O iau speriata sa o bag la loc (nu cumva sa uit unde a fost) si atunci imi dau seama: TASTELE IES DE AFARA!!!! Nu trebuia sa o desfac DELOC.

Ma apuc de scos taste si de curatat. Treaba migaloasa. Betisoare de urechi imbibate in solutie de spalat geamuri, cu putin ajutor de la scobitoare in locurile greu accesibile. In timpul asta ma gandesc ca nu poate fi cu mult mai rau sa cureti toaleta cu periuta de dinti. Noroc ca mai am cutia de la tastatura, cu o poza mare a tastaturii pe ea, astfel incat nu e o problema prea mare sa pun tastele la locul lor. Problema in schimb e de la tastele mai mari, space, shift, enter, insert, +, care au niste sarmulite sub ele. M-am chinuit o gramada de vreme sa aflu cum sa le pun la loc, si parca tot nu stateau ele prea ok. Toata treaba asta a durat in jur la vreo doua ore.

In sfarsit termin si incerc sa inchid crapatura aia. Este o placuta care nu prea vrea sa intre, asa ca o indes si eu cum pot si apas tastatura cu toata puterea mea, bucurandu-ma la fiecare sunet: "Asta inseamna ca se potrivesc lucrurile pe acolo".
Bag tastatura in calculator si observ cu uimire ca nu merge. Ma gandesc eu ce ma gandesc si ajung la concluzia ca trebuie sa dau restart. O fac si pe asta, si surpriza, se aprinde beculetul (Num Lock). Fericita, ma asez confortabil pe scaun. Daaar, nu merge. In disperare de cauza aleg optiunea "suna un prieten". Imi zice sa incerc sa potrivesc lucrurile dinauntru.

Redesfac tastatura. Placuta aia nu vrea sa stea nicicum in pozitia care trebuie. Incerc sa o imping la loc cu surubelnita. O zgariu putin pe spate... ups. Mai umblu acolo prin ea pana ajung la capatul rabdarii. Ma uit rapid in portmoneu si vad ca mai am vreo 40 de lei. Il sun pe frate-mio si-l rog sa-mi cumpere o tastatura noua pana in 40 de lei. El imi zice ca e un magazin la 2 minute de blocul meu. In timpul conversatiei ma mai calmez si mi se aprinde un beculet: "penseta".
Imi scot trusa pentru unghii si incerc din nou sa bag placuta. Reusesc, desi acum carcasa e ciobita rau. Inchid tastatura, o bag in calculator si surpriza! Merge. Il sun pe frate-mio sa-i zic ca nu mai imi cumpar tastatura noua.

Ma asez la calculator sa-l anunt si pe primul prieten pe care l-am sunat de reusita mea. Incep sa tastez. Observ ca unele taste nu functioneaza... shift, space, enter, backspace, sageata jos. Majoritatea merg, dar greu. Ma reapuc sa scot tastele. Mai mesteresc eu pe acolo si le fac sa mearga pe rand.

In afara de una. Shift stanga. Nu mai merge DELOC. Nu mai pot pune litere mari, paranteze, emoticons, doua puncte, semnul intrebarii ... Am scos butonul, am incercat sa apas inauntru cu doua creioane... tot nu merge. Acum il folosesc pe cel din dreapta, si trebuie sa recunosc ca e al naibii de greu.

Mi-as cumpara tastatura noua, dar ca sa fim sinceri, m-am chinuit 3 ore in total si nu vreau sa simt ca mi-am pierdut vremea. Asa ca o voi folosi pe asta, asa cum e, cu sau fara Shift stanga. Macar e curata.

School's out. For ever.

2010-05-31T20:01:00.004+04:00

Vineri am dat ultimul examen. Vrusesem sa scriu postul asta vineri, dar apoi m-am gandit ca poate-mi pic examenul si atunci nu mai e chiar ultimul, asa ca am asteptat rezultatul :D Dar l-am luat *yey*.

Cum ziceam, ultimul examen. Nu de semestrul asta, nici de anul asta, nici macar ultimul de la masterat. Nu, e ultimul examen (pentru scoala) pentru totdeauna! (cred). Nu exclud faptul ca s-ar putea sa ma razgandesc si sa ma reapuc de scoli, dar cel putin pentru o perioada nu mai vreau. Asa cum ii spuneam Inei, dupa 17 ani de scoala m-am cam plictisit de luat note, acum as vrea sa mai iau si bani.

Oficial inca n-am terminat, mai am inca de primit rezultate, de terminat lucrarea de dizertatie si apoi de sustinut. Dar nu mai am cursuri, nu mai am examene scrise. Practic, scoala am terminat-o. Acum doar de diploma imi mai fac griji.

Si cred ca pentru prima data in viata mea, nu stiu ce voi face mai departe. Intotdeauna am avut macar o mica idee. Dupa ce am terminat liceul, stiam ca vreau sa dau la facultate. Dupa facultate, stiam ca o sa urmez un master. Dar acum nu mai stiu nimic. Stiu ca vreau sa-mi gasesc un job, dar ce fel de, sau cand, n-am nici cea mai vaga idee. Dupa iunie pentru mine totul e un mare semn al intrebarii. Nici macar planuri de vacanta n-am.

17 ani de scoala ... par asa multi daca ii pun in cifre, dar mie mi s-a parut ca au trecut foarte repede. Primii 8 au fost mai grei. Am mai scris intr-un articol trecut (ceva leapsa cred) ca nu-mi mai amintesc prima zi de scoala. Singurul lucru pe care mi-l amintesc a fost batalia pentru banci, cele din fata fiind cele mai dorite. Pana la urma am reusit sa luam banca a treia de la perete. Inca imi amintesc cum eram toti asezati in banca in clasele 1-4, nu e ciudat?

(...)

Cam de la paranteza asta m-am apucat de scris vreo 7 paragrafe de amintiri, si cam toate erau din generala. Apoi mi-am dat seama ca ar trebui sa scriu despre toate scolile si nu voi mai termina niciodata. Asa ca am sters tot. Nu stiu, sincera sa fiu, ce vreau sa zic cu postul asta. Voiam doar sa am ceva care sa marcheze incheierea acestei etape din viata mea.

Tineti minte cum in clasele mici, la terminare, se faceau festivitati de premiere, unde veneau parintii si cei care luau premii erau chemati la careu in fata scolii si trebuia sa te imbraci frumos ... apoi parintii au incetat sa mai vina, premiile se dadeau in clasa... pana la urma doar la sfarsitul clasei a 8-a, a 12-a si la sfarsitul facultatii mai faceati ceva.. o absolvire, un banchet... si acum, la master, n-am mai facut nimic. La sfarsitul examenului ne-am luat la revedere si cam atat.

Noroc ca exista Facebook.

Piesa asta mi-a sunat in cap tot timpul cat am scris postul. De unde si titlul.

Drama, carti si reality showuri

2010-05-25T01:35:00.004+04:00

O sa fiu sincera cu voi: am chef sa scriu pe blog. Dar n-am nici cea mai mica idee despre ce anume. Cateodata subiectul despre care vreau sa vorbesc ma inspira, dar cateodata am inspiratie si fara subiect.

Am observat ca template-ul ma ajuta mult. Daca imi place template-ul, imi place si sa scriu in locul respectiv. La twitter de exemplu mi-am facut un template super tare, as scrie toata ziua doar ca sa-mi pot desfata ochii mai mult timp (desi o fac relativ rar fata de alti oameni).

Uhm... prin urmare n-am subiect. Asta o sa fie ceea ce americanii numesc un "random rant". Cred ca vreau sa scriu doar ca sa-mi deconectez putin creierul, pentru ca de vreo 3 zile stau cu nasul in ... calculator (am vrut sa zic carte, dar nu prea mai folosesc carti pentru scoala :D ). Apropo, va ziceam data trecuta de cartile pe care le-am castigat, daca e interesat cineva de PR, Comunicarea de Criza a Cristinei Coman e excelenta. Mi-am luat-o pentru ca ma gandeam ca o sa ma ajute la licenta si nu doar ca nu m-am inselat, dar imi tot vine sa ma arunc cu ea in pat sa ma delectez, este absolut fascinanta.

M-am uitat de curand la ultimul episod din The Apprentice (that really gets me into business mode) - btw, sezonul asta MULT mai bun decat sezonul trecut - si vestea buna e ca la toamna o sa fie un sezon normal! Si in primavara alt Celebrity Apprentice, dar nici nu stiti cat ma bucur ca mai luam o pauza. Cel normal e mult mai bun dupa parerea mea.

Apropo de asta, uite ca mi-a venit in minte un subiect. Care credeti ca e un reality show mai bun pentru voi, ca spectatori: unul unde participantii la un concurs se urasc, sau unul in care se inteleg ok? Cum e de exemplu diferenta intre sezonul asta din Celebrity Apprentice si sezonul trecut... adica, au fost certuri si in sezonul asta, cred ca e normal, dar in nici un caz nu se compara cu cele de anul trecut.
Mie mi se pare ca un competitor bun nu isi lasa oponentul sa i se bage atat de adanc sub piele incat sa ajunga sa faca scandal ... si faza e ca, fiind vedete, isi permit sa se dea si putin in spectacol, pana la urma au venit pentru doua lucruri: caritate si putina faima.
In timp ce la Apprentice-ul normal nu vezi atatea certuri pentru ca oamenii aia se lupta pentru o slujba, nu neaparat pentru o imagine.

Eu sincer ma bucur mult mai mult de show-urile drama free, decat cele cu mult scandal. Nu stiu daca v-am zis, dar ma deranjeaza oamenii galagiosi.

Well, initial am crezut ca postul asta va fi total inutil, dar macar v-am recomandat o carte si un serial, tot e ceva :D

Noroc - intamplare sau determinare?

2010-05-21T14:50:00.003+04:00

Am vreo ora libera pana la meditatii, care nu e chiar asa libera (trebuie sa fac curat), dar am zis sa-mi rup vreo 10-20 minute sa mai scriu ceva pe-aici.

Acum fix o saptamana a fost o zi norocoasa. Pentru mine si pentru frate-mio. Pentru mine a fost norocoasa pentru ca am scis articolul asta si am castigat de la Buy Books un cupon de reducere de 50 de lei.

Mi-am comandat 3 carti pe care le-am ridicat azi de la posta.

Comunicarea de Criza - Cristina Coman - mi-am ales-o pentru ca am mare nevoie de ea la dizertatie. Sunt foarte incantata de ea.

Quo Vadis - Henryk Sienkiewicz - aveam doar "Potopul" de la el si Quo Vadis a fost intotdeauna pe lista mea de "must read during this lifetime".

Italiana tematica - celelalte doua carti impreuna au fost cam 45 lei si cartea asta a fost vreo 5 lei, deci mi-am luat-o mai mult ca si completare. Dar oricum cred ca am nevoie de ea, pentru ca italiana mea a devenit foarte ruginita si m-am hotarat sa mi-o pun putin la punct dupa ce termin cu dizertatia.

Intrebarea mea e in ce masura a fost chestia asta noroc sau nu? Stiu ca sunt multi bloggeri care au castigat carti de la BuyBooks, nu a fost nici o tragere la sorti, totul a tinut de blogul meu si de vointa de a scrie acel articol. Cu toate astea, exista o suma de intamplari ce nu tineau in mod necesar de mine care au dus la aceasta posibilitate: Mi-am facut blogul, am scris in el, l-am adus la Page rank 3, BuyBooks s-a hotarat sa faca aceasta campanie, strumfita a auzit de ea, a anuntat-o pe twitter si pe blogul ei si eu le-am citit in timp util.

Asta e un noroc mai pe ocolite, asa. Un noroc pur, de exemplu, a avut frate-mio in aceeasi zi. A bagat 5 lei la tonomatele alea de jucarii unde altii pierd milioane intr-o zi (pe bune) "doar sa vada cum e" si a prins un tigru (din Winnie Pooh) imens, din colectia Disney, una dintre cele mai frumoase jucarii din tot tonomatul ala.

Daca ar fi sa ne comparam, cred ca toata lumea ar putea zice ca el e mai norocos. Asa ca, pana la urma, norocul ti-l faci cu mana ta sau asa te nasti?

Either way, am nevoie de mult noroc pentru ca tocmai am aflat ca am la dispozitie pana miercuri sa-mi fac juma de dizertatie :D Poate am noroc si mai mare si intra profesorii in greva generala din 30 mai si nu mai trebuie sa-mi dau dizertatia anul asta :))

Troleu - Plan de atac

2010-05-19T02:51:00.004+04:00

Cam de prin clasa a 9-a am inceput sa circul aproape zilnic cu troleul. Stiu ca pentru toata lumea e o adevarata tortura sa circule cu mijloace de transport in comun, dar dupa atatia ani, mai prinzi anumite "smecherii". Eu m-am gandit sa va impartasesc una dintre ele.

Pentru o mai buna intelegere, am desenat schita unui troleu tipic. Nu e bine proportionat, stiu, s-ar putea chiar sa nu fie in totalitate in concordanta cu realitatea, dar atata timp cat intelegeti ideea de baza, e ok.

Inainte de toate, daca ai cumva de ales intre mai multe statii din care sa urci (de exemplu daca punctul tau de pornire e undeva la mijlocul distantei intre doua statii - eu locuiesc la o distanta aproape egala de 3 statii diferite), alege intotdeauna statia cea mai indepartata (din perspectiva destinatiei finale). De ce? Pentru ca acolo troleul va fi mai gol.

Acum trecem la punctul important: unde te pui? Este esential sa ai planul de atac inainte inca de a pune piciorul in troleu, asa ca studiaza cu atentie schita. Daca eziti si pentru doua secunde, s-ar putea sa ratezi locuri strategice importante. Tine minte ordinea prioritatilor.

Cercurile rosii reprezinta locurile pe care le vrei si sunt numerotate in ordinea pe care le vrei. Bineinteles, te uiti intai spre scaune. Alege scaunele de la geam. Daca se pune si un batran langa tine, e ideal. Daca atunci cand te urci troleul e gol, alege un scaun de pe mijloc. Cu cat respecti mai bine aceste conditii, cu atat mai mica probabilitatea sa te ridice vreun batran de pe scaun. Batranii vor ochii tinerii de pe scaunele cele mai la indemana, adica cele apropiate de iesire si de la margine (cei de la geam isi vor deranja vecinul cand vor dori sa iasa).
Daca nu gasesti scaune libere decat pe margini, atunci va trebui sa stai cam tot drumul cu ochii in patru, altfel ai toate sansele sa fii ridicat cu scandal :P Recomand astfel de scaune doar atunci cand mai exista multe alte locuri libere.

Daca nu ai nici o sansa sa prinzi un loc liber pe scaun, indreapta-te pe pozitia cu numarul 2. Partea hasurata cu gri reprezinta mijlocul troleului, iar numarul 2 este intre mijloc si scaunele urmatoare, partea stanga, langa geam. E o pozitie foarte buna pentru ca te baricadeaza destul de bine. Din cauza chestiei aleia semi-circulare de la mijloc, nu poate sta nimeni in spatele tau. Fiind la geam, nu sta nimeni in stanga si, fiind scaunele in fata, nu sta nimeni in fata ta. Singurul tau posibil vecin, va fi probabil in dreapta. Ai tot drumul vedere la geam, bara de care sa te tii si probabil nu vei fi deranjat oricat de plin ar fi troleul.
Varianta aproape la fel de buna e pozitia cu numarul 3, adica exact aceeasi pozitie, doar ca in partea dreapta. De ce partea stanga e mai buna decat partea dreapta? Din cauza pozitionarii geamurilor. Daca e cald afara si stai in partea dreapta, cel mai probabil va exista un geam deschis fix in fata ta. O sa simti vantul in fata si nu e foarte confortabil.
Desi nu am mai adaugat la figura, sa stai in dreapta, respectiv stanga pozitiilor 2 si 3 e o posibilitate destul de buna, cu singura exceptie ca nu mai ai vedere la geam.

Daca si aceste pozitii sunt ocupate, cauta rapid din ochi pozitia cu numarul 4. E un loc larg la geam, cu multe manere disponibile. Aici deja vei incepe sa fii mai inghesuit, dar cu putin noroc iti poti gasi o pozitie destul de confortabila. Si tine minte: atata timp cat n-ai pe nimeni direct in fata ta, poti sa-ti feresti nasul de mirosuri insuportabile.

A 5-a prioritate este mijlocul troleului. Avantajul e ca ai chestia aia neagra de care te poti sprijini, deci poti evita sa ai pe cineva in spatele tau. De asemenea, barile ofera loc pentru un numar destul de limitat de oameni, deci vei avea mai mult spatiu de respirat decat in alte parti ale troleului. Dezavantajele mari sunt doua: nu ai aproape deloc vedere la geam si simti foarte tare miscarile troleului. Daca ai rau de masina, nu e chiar cea mai buna pozitie pentru tine.

Pozitia 6 este langa mijlocul troleului, langa geam, in partea stanga. Te tii de chestia neagra. Ai vedere la geam, esti relativ ferit de restul oamenilor. Partea proasta e ca se pot inghesui in tine, insa macar mai poti respira.

A 7-a pozitie nu e atat de proasta. In schita mea nu se prea observa din cauza dimensiunilor care nu corespund realitatii, dar ai acolo o bara orizontala de care te poti tine si nu ai pe nimeni in spate si in lateral. Cu toate astea, fiind atat de aproape de scari, vei destul de deranjat de urcarile si coborarile celorlalti.

Daca toate pozitiile importante sunt ocupate, incearca sa te strecori undeva intre scaune. Spatiul fiind limitat, inghesuiala e mai mica. In plus, ai in mod constant o bara.

Cea mai proasta idee pe care o poti avea e sa ramai langa scari (cu exceptia cazului in care troleul nu e plin si nici nu te astepti sa fie). Acolo este cea mai mare inghesuiala, vei fi facut sa urci si sa cobori la fiecare statie, iar riscul de a ramane blocat undeva la mijloc fara absolut nici un suport de sustinere este alarmant de mare.

Cand urci in troleu, chestia asta ar trebui sa se deruleze in mintea ta pe parcursul a doua fractiuni de secunda. Cel mai important este sa te decizi repede. Mai bine sari direct la pozitia 4 decat sa stai sa te intrebi daca pozitia 3 e libera.

Nu stiu cat de folositor va este postul asta, dar pe mine ma ajuta enorm sa am un "plan de atac" pe troleu. E mai bine sa prevezi neplacerile ce pot aparea si sa le previi, decat sa te lupti cu ele. Gandeste cu 2-3 statii in avans. Intreaba-te daca, la ora respectiva, e mai probabil ca lumea sa coboare sau sa urce? Adapteaza planul in functie de asta.

Candid

2010-05-14T22:52:00.003+04:00

Tocmai m-a anuntat strumfita de un fel de campanie interesanta, in urma careia ma pot alege si eu cu niste cărţi.

Asa ca o sa va scriu despre cartea mea preferata. Este scrisa de Voltaire si se numeste Candid sau Optimistul.

Am citit-o de 3 ori. Prima oara mi-a fost recomandata si imprumutata de un bun prieten. Este o carte destul de subtire - si aici ma refer strict la numarul de pagini. Eram prin clasa a 11-a si am inceput sa o citesc in banca. M-a pufnit rasul de la prima pagina, chiar daca eram la ora.

Vechii slujitori ai casei banuiau ca era fiul surorii dmnului baron si al unui preacinstit si bun gentilom de prin partea locului dar cu care domnisoara nu voise sa se marite pentru ca nu putuse sa-i faca dovada decat de saptezeci si unu de inaintasi in spita neamului, iar restul arborelui sau genealogic se pierduse cu trecerea timpului.

Simtul fin al umorului (si al satirei) pe care il arata Voltaire m-a cucerit repede si nu am mai putut lasa cartea din mana. Am inchis-o pentru scurt timp pentru ca s-au terminat orele si am mers acasa unde m-am aruncat direct in pat si am citit in continuare aproape pe nerasuflate.

A doua oara am imprumutat-o de la biblioteca, iar a treia oara am citit-o la sfarsitul lui 2008 cand am primit-o cadou de la o prietena *multumesc zazi*. Acum am in sfarsit exemplarul meu.

Personajul principal este bineinteles Candid. Mentorul sau, filosoful Pangloss, il indoctrineaza cu o filosofie a optimismului (Leibniz).

Traim in cea mai buna dintre lumile posibile.

Prin anumite imprejurari nefavorabile, Candid merge intr-o calatorie lunga. Calatorie care am putea zice ca e o la fel de lunga parodie. Toate personajele sunt stereotipizate si intamplarile sunt in acelasi timp amuzante si absurde (cu semnificatii puternice in spatele lor).

Nu vreau sa ii fac un rezumat pentru ca, dupa parerea mea, felul in care este spusa povestea e mai important decat povestea in sine. De fiecare data cand am citit-o am descoperit lucruri noi.
Sfatul meu pentru cand cititi aceasta carte este sa o faceti cu mintea deschisa, fara nici o prejudecata, fara nici o asteptare. Oricum, este unul dintre cele mai bune sfarsituri pe care le-am savurat vreodata, tocmai pentru ca este foarte neasteptat. Intotdeauna imi imaginez toate variantele posibile si rareori ma mai surprinde ceva in carti sau filme, dar Candid este una dintre cele mai originale lecturi din viata mea.

Cum sa conduci o tara

2010-05-13T01:51:00.006+04:00

Pe fondul nemultumirilor generale legate de cum e condusa tara asta, mi-am amintit de un joc: Democracy. L-am jucat acum multa vreme si mi-am amintit de el. Pe scurt, esti prim-ministrul unei tari si trebuie sa conduci tara astfel incat sa fii reales.

De cand n-am mai jucat eu, se pare ca a aparut Democracy 2. M-am chinuit ceva pana sa-l gasesc, dar pana la urma am avut succes. Am fost placut impresionata de varianta noua. Cred ca e mai realista. In prima parte puteai sa schimbi legile dupa cum te ducea capul, in varianta asta ai o anumita influenta pe care ti-o poti exercita. Cu cat ai mai multa influenta, cu atat poti schimba mai multe legi sau bugete. In plus, in varianta noua ai si un cabinet de ministri pe care ii mai poti schimba. Oricum, o gramada de modificari, desi, cum ziceam, n-am mai jucat demult si poate am uitat si eu detalii legate de prima varianta.

Dar sa trecem la lucruri mai interesante. De la inceputul jocului am observat ca toate tarile sunt imaginare (in prima varianta erau reale). In plus, o mica descriere cu specificul tarii. M-au tentat multe, pana la urma am ales sa merg cu asta:

M-am gandit ca daca e bogata si capitalista nu o sa am probleme cu banii. M-am inselat.

Cand a inceput jocul am ametit pentru cateva secunde. La prima vedere, pare extrem de complex.
Dar m-am obisnuit rapid. Am inceput direct cu o gramada de crize... se pare ca ultimul guvern i-a lasat pe toti nemultumiti. Oamenii erau pe strazi, isi faceau singuri dreptate, crima organizata in floare, spitalele ultra-aglomerate, chiar si o epidemie a unei boli contagioase, plus o problema cu astmul, tehnologie invechita si profesorii in greva.
Influenta mea asupra electoratului a fost relativ mica si n-am putut sa schimb prea multe. Am facut un singur lucru in prima tura, am bagat bani in politie. Apoi, o gramada de evenimente, am dat legi noi, am schimbat altele vechi... e foarte greu.

Lucrurile functioneaza in felul urmator. Ca sa rezolvi problemele si sa faci lumea fericita, trebuie sa investesti bani in diverse chestii. Problema e ca dupa ce am reusit sa mai scad din rata crimei, am investit in tehnologie si mediu si am eliminat greva profesorilor... am intrat in criza financiara. M-am zbatut destul de mult sa ies din ea. Vedeti voi, problema nu era la alegerile pe care le faceam, ci la timpul de care era nevoie pana ca ele sa aiba efect. Investitiile mele in tehnologie au dat rezultate eventual, dar pe cand am reusit eu sa am Income-ul mai mare decat Expense-ul, mai aveam doar 3 luni de mandat. Am reusit sa-mi cresc popularitatea de la 14% la 26%, dar in nici pe departe de ajuns ca sa fiu realeasa pentru al doilea mandat.

Deci am pierdut.

Acum vorbind in termeni realisti, asta e doar un joc si e al naibii de greu. Daca si in realitate e la fel, inteleg intr-o oarecare masura de ce merg lucrurile asa cum merg. O sa ziceti ca in realitate e mai multa coruptie si alte chestii de genul, dar si jocul prevede aceste lucruri. Nu o sa incerc sa o dau in politica pentru ca oricum nu ma mai intereseaza subiectul asta demult, dar stiu ca ne-am gandit cu totii la un moment sau altul ce treaba buna am face noi daca am conduce tara. Daca te recunosti, iti recomand jocul asta.

Ca si concluzie, nu cred ca as fi un prim-ministru rau, dar cred ca m-as misca prea incet. Pana as castiga increderea oamenilor destul cat sa pot face niste schimbari reale, mi-ar trece mandatul. Plus ca a trebuit sa fac niste schimbari indraznete care i-a enervat pe conservatori si religiosi. Iar apoi cand am vrut sa compensez cu alte chestii, i-am enervat pe liberali. Pana la urma doar socialistii m-au votat in majoritate :D

O sa mai incerc cu alte tari. Pana la urma o sa gasesc eu una pe care o pot conduce :D

Game On

2010-05-10T00:33:00.003+04:00

O sa incep prin a mentiona ca postul trecut a fost articolul cu numarul 100 ! *cheers*

Cred ca am povestit de multe ori cat de mult imi plac mie jocurile. Sunt foarte competitiva. Ma joc in fiecare zi... ma joc pe calculator, pe telefon, pe playstation, cu cartile, cu prietenii etc. Ar fi frumos daca viata ar fi la fel de usoara ca un joc, asa cum ziceam intr-un articol mai vechi. Si totusi... de ce nu?

Cand eram mici, eu si frate-mio mergeam la tara, unde trebuia sa facem diverse munci. De obicei vara, in vacanta mare (pe calduri toropitoare). In aceeasi perioada, pe TVR1 (singurul canal pe care-l prindeam) era o emisiune-concurs, care avea loc undeva la mare. Nu mai tin minte cum se numea sau prea multe detalii, dar tin minte ca erau doua echipe si participantii trebuiau sa treaca prin tot felul de probe si care termina prima castiga. Asa ca ce ne-am gandit noi ca sa ne facem munca mai usoara? Sa ne imaginam ca suntem la concursul respectiv. Daca ne-ar fi vazut bunicu' in momentul respectiv cu cat spor faceam capitele de fan, cred ca i-ar fi dat lacrimile de mandrie. Nu mai tin minte cine a castigat, probabil el ca de obicei, dar ideea e ca din momentul in care munca s-a transformat in joc, parca nu mai era atat de grea. Cand te joci, greu = provocator.

Daca as incepe sa imi schimb atitudinea fata de lucrurile pe care le fac? E o perioada stresanta la scoala, saptamana asta trebuie sa-mi predau lucrarea de practica si saptamana viitoare sa o sustin, apoi examene, apoi dizertatie ... daca asta ar fi un joc, ar fi ceva de genul:

Stagiul 1: Ai de scris lucrarea de practica. Conditiile: x Termen: vineri. Daca o faci bine si la timp, treci la stagiul urmator.

Stagiul 2: Sustinerea lucrarii de practica. Factori: 50% rezultatul stagiului 1 - 50% restul pregatirii (prezentarea in powerpoint, exprimarea etc.). Daca reusesti, treci la stagiul urmator.

Stagiul 3: Examenele. Un stagiu mai mare format din doua-trei ministagii. Trebuie sa inveti si sa dai examenul. Sa iei minim 5, media totala minim 6. Daca reusesti, treci la stagiul urmator.

Stagiul 4: Lucrarea de dizertatie. In timp ce ai jucat, trebuia sa lucrezi putin cate putin si la asta, macar pana la 50%. Mai ai doua saptamani la dispozitie pentru restul de 50%. Daca faci bine si la timp, treci la stagiul urmator.

Stagiul 5: Sustinerea lucrarii de dizertatie. 50% rezultatul stagiului 4 - 50% restul pregatirii. Este ultimul stagiu, in care trebuie sa infrunti boss-ul (doamna M. care va face parte din comisie).

Daca treci de asta CASTIGI JOCUL! Ar fi dragut sa intru si la highscoruri, dar obiectivul meu e sa termin jocul.

Daca reusesc, imi voi downloada un nou joc aparut despre care am auzit diverse pareri, de bine si de rau. Se numeste: Finding a job.

Autoevaluare sau Feedback?

2010-05-08T01:24:00.003+04:00

La scoala era cel mai usor. Primeam note pe activitatea noastra. Note cu care ne puteam da seama exact unde ne aflam pe o scara valorica. De cele mai multe ori, primeam si explicatii din partea profesorilor. Bine, e adevarat, depinde de profesor... totusi, eu am descoperit ca ma descurcam din ce in ce mai bine la materiile unde mi se spunea unde anume gresesc sau ce anume ar trebui sa imbunatatesc.

Apoi, undeva prin liceu parca, unor profesori le-a venit ideea autoevaluarii. Ne puneau sa ne "dam" ce nota credem noi ca meritam. Langa ne puneau nota reala. Ei bine, eu intotdeauna mi-am dat nota mai mica decat nota reala. De aia nu-mi place sa ma autoevaluez: sunt foarte critica cu mine insami.

Dar, in lumea "reala" si cruda, exercitiile de autoevaluare m-au ajutat mai mult decat explicatiile. De ce? Pentru ca primesc din ce in ce mai rar feedbackuri si singurul mod in care pot evolua este sa ma autoevaluez. Cu toate astea, nu pot sa fiu prea obiectiva cand e vorba despre mine, asa ca ar fi frumos daca, din cand in cand, as mai primi totusi cate un feedback. Nu stiu in ce masura isi dau oamenii seama daca le apreciez sau nu comentariile, dar credeti-ma ca imi repet de cel putin 15 ori in minte lucrul pe care l-a spus X persoana despre mine. Indiferent daca lucrul ala e o lauda sau o critica. Incerc tot timpul sa ma "imbunatatesc" (din lipsa unui alt cuvant mai bun) si nu pot face asta decat pastrand ce e bun si schimband ce e rau.

Cel mai la indemana exemplu acum sunt interviurile (de angajare). Am fost la multe interviuri si la majoritatea am fost chemata la al doilea, dar ... de obicei se opreau aici (am trecut de doua ori mai departe de al doilea, dar asta e alta poveste). Am incercat de fiecare data sa-mi dau seama exact unde e problema, dar rareori am primit un feedback real si de cele mai multe ori am fost lasata sa interpretez.

O singura data am primit un mail cu un refuz. In rest pur si simplu n-au mai sunat si gata. Sincer, chiar daca am fost refuzata, am o mare admiratie pentru faptul ca si-au luat 1 minut sa ma anunte si pe mine ca n-are rost sa mai astept. Mai ales ca era o companie romaneasca, insa uite ca si noi putem fi profesionisti cateodata. Desi in mail nu mi-au zis de ce, la interviu mi s-a spus ca au fost 600 de aplicatii pentru un singur post, din care 100 au fost chemati la interviu. Deci acolo pot pur si simplu sa presupun ca cineva a fost mai bun ca mine.

Cea mai mare lectie am invatat-o de la un italian. Nu el era intervievatorul oficial, dar era managerul si a fost asa, un fel de interviu surpriza, in italiana (eu nici n-aveam habar ca trebuia sa vorbesc italiana cand am fost chemata). Italianul a fost foarte direct. Brutal as zice. Pe moment m-am simtit prost si ma gandeam ca e cam nepoliticos (de fapt si acum cred acelasi lucru), dar cred ca interviul ala a schimbat multe la mine. Credeti-ma ca daca cineva te ia la puricat pe fata, ai alt curaj la interviurile urmatoare. In plus, a punctat concret toate lucrurile care nu ii conveneau, deci poate pot sa iau asta ca un feedback?
Insa in acest caz particular, desi toate lucrurile negative pe care mi le-a spus aveau sens, nu prea mi-a spus nimic pozitiv. Si cu toate astea, m-a chemat la al doilea interviu. De fapt, am ajuns in ultimii trei. Cred ca m-as fi simtit totusi mai bine daca as fi stiut de ce. Care era lucrul ala care, desi am fost un dezastru tot interviul, l-a facut sa vrea sa ma mai asculte si a doua oara?

La toate celelalte interviuri n-am primit prea mult feedback. Doar la ultimul mi s-a zis nivelul meu de italiana-conversatie (and it's pretty weak). Ce m-a dezamagit nu e neaparat ca nu m-au mai sunat, pentru ca la modul in care am dat-o in bara la italiana oricum nu ma asteptam, dar mi s-a zis ca voi fi anuntata oricum. Lucru care nu s-a intamplat.

Stiu ca e nasol sa suni pe cineva sa ii zici ca n-a primit postul, dar nu e asa greu sa scrii un mail. Zic. Sa stie omul care e problema ca sa si-o rezolve. Eu pot doar sa presupun.

Mi-am dat seama la interviul X ca n-o sa ma mai cheme la al treilea cand m-a intrebat ce cred eu ca trebuie sa fac pe postul respectiv si m-am blocat (cred ca era singura intrebare la care nu m-am asteptat, desi era evidenta). Asa ca de atunci, inainte de fiecare interviu, m-am documentat temeinic. Stiu ca la alt interviu m-am imbracat prea colorat. Sau ca la altul nu aveam aceleasi obiective cu ale companiei (cred ca ala a fost singurul unde ne-am refuzat reciproc pe loc).
Stiu la ce teste am facut bine si la ce teste am facut prost. Dar as vrea sa mi se confirme/infirme si mie banuielile. Nu mi-e frica sa gresesc. Pot sa invat din greseli. Dar as vrea sa mi le cunosc si eu.

De ce e asa greu sa dai un feedback? Atata timp cat ai sfaturi constructive, cred ca acestea pot fi chiar apreciate.

Semne?

2010-05-06T01:48:00.004+04:00

Stiu ca o tot dau inainte cu personalizarea Universului prin expresii de genul "Universul face aia sau aialalta", dar este pur si simplu modul meu de a intelege lucrurile. Asa ca sa nu ne legam de amanunte de data asta :D

Credeti ca Universul ne poate trimite semne catre deciziile corecte?

Sa va dau un exemplu. Acum vreo doua zile cred, am primit in mail o invitatie la o conferinta. Invitatia a fost facuta de catre fostul meu profesor de logica, care a fost si indrumatorul meu de licenta si ... sa zicem ca a fost un profesor important pentru mine si m-a ajutat mult. Conferinta este despre logica, bineinteles. Nu stiu cati dintre voi stiti asta despre mine, dar logica a fost materia mea preferata in facultate si am fost singura din anul meu care si-a dat licenta in logica. E o materie atat de frumoasa ca si astazi mai fac inca exercitii, just for fun. Nu inteleg de ce sunt atat de putini oameni carora sa le placa logica. Eu mai am putin pana sa fac o adevarata obsesie. Anyway, deviez.

Deci am fost invitata la o conferinta de logica. Primul meu instinct este sa ma duc. Mi-e foarte dor de facultate, de cativa profesori care vor lua parte la conferinta si chiar mi-ar face mare placere sa-i revad... nu cred ca imi voi vedea fosti colegi, pentru ca, asa cum ziceam, cred ca eu eram singura cu obsesie in logica :D Dar ar fi fost frumos, mi-e dor si de ei *Anda face cu mana la toti fostii colegi care ii citesc blogul*

Problema e ca aceasta conferinta va avea loc in 28 mai, data cand, intamplator, am examen. Orele nu se suprapun, dar conferinta e inainte de examen si presupun ca va tine ceva si.. intelegeti implicatiile.

Astazi am fost la scoala si am invatat cum sa organizam ... conferinte. Iar pe troleu, in drum spre casa, m-am intalnit cu un fost coleg din facultate. Ce ziceti, coincidente, sau e un semn ca ar trebui sa ma duc? :D

10 motive de fericire

2010-05-03T18:51:00.003+04:00

Strumfita mi-a dat iar o leapsa, in urma careia trebuie sa scriu 10 lucruri care ma fac fericita. Trebuie sa zic ca pica oarecum la fix avand in vedere ca asta este primul post pe care-l scriu la 24 de ani, deci incep cu o nota pozitiva :D

Asadeci:

1. Oamenii. Nu toti oamenii, bineinteles. Unii oameni. Cand eram mica eram total dependenta de casa mea si dupa o saptamana de stat oriunde altundeva mi se facea un dor nebun. Credeam ca nu voi putea niciodata sa ma mut de aici. Dar, cu timpul, mi-am dat seama ca nu casa in sine e cea care conteaza, ci oamenii care sunt cu mine.

2. Cafeaua. Personalitatea mea nu tinde spre vicii sau dependente. Cu toate astea, nu vreau nici in ruptul capului sa renunt la cafea. Este unul din highlighturile zilei momentul cand imi beau cafeaua. La acest punct mai pot adauga si alte alimente/dulciuri (am mai scris despre vin, ciocolata, bomboane cu menta) pentru ca sunt foarte foarte... foarte gurmanda.

3. Carti, filme, muzica. Le-am bagat in aceeasi categorie, pentru ca toate spun povesti. Pentru ca toate au acelasi efect asupra mea. Simt ca invat cate ceva din fiecare.

4. Jocurile. I'm a game addict. Jocuri de societate, jocuri online, pe forumuri, pe console sau calculator ... nu conteaza. Jocurile iti intaresc atatea abilitati, ca mi-e si lene sa enumar. Plus ca sunt foarte competitiva din fire. And they are pure fun :D

5. Calculatorul. O sa sustin in continuare cu tarie ca e mai bine sa stai la calculator, care ii ofera creierului un rol activ, decat sa te uiti la televizor, unde urmaresti pasiv niste porcarii.

6. Calatorii. Imi place sa plec. Oriunde. Imi place sa vad lucruri noi, fie ele obiective turistice sau pur si simplu peisaje naturale. De vreo 10 ani sau asa, visul meu este sa vad toata lumea.

7. Cumparaturi. Da, sunt femeie.

8. Cadourile. Imi place sa primesc cadouri, dar iubesc sa fac cadouri. Cred ca atunci cand iti pasa de persoana careia ii faci cadoul, chiar te straduiesti sa gasesti ceva care sa i se potriveasca. Eu de obicei stau cu zilele doar pe partea de "cercetare". Si ma bucura foarte mult cand cineva imi face un cadou care arata ca s-a gandit la MINE.
P.S. Anul asta am primit cadouri foarte frumoase, multumesc ^.^

9. Scoala. Am pus-o mai la sfarsit pentru ca... ei bine, pentru ca se termina. Si pentru ca e cu ups and downs, nu ma duc in fiecare zi la scoala fericita, dar ca idee, eu am doar amintiri placute legate de toate scolile pe care le-am facut, despre toti colegii si profesorii, despre toate lucrurile pe care le-am invatat. And I would do it all over again.

10. Animalele. Probabil unii v-ati dat seama ca eu NU sunt o persoana sensibila. Nu mi se pare dragalas orice copil pe care-l vad pe strada, nu plang la filme de dragoste. Dar mi se inmoaie inima cand vad un animal si nu am nici un fel de preferinta gen caine sau pisica sau chestii de astea. Ok, mi-e o frica groaznica de serpi si viespi, dar in afara de asta, iubesc toate animalele.

Stiu ca e o leapsa si trebuie sa o dau mai departe, dar nu stiu cine nu a facut-o sau ar vrea sa o faca ... deci, las invitatia deschisa pentru toti cei din blogroll.

How to get a girl

2010-04-29T16:18:00.004+04:00

Prin pelerinajul meu online am observat, asa, in ultimul timp, ca exista o gramada de oameni care au probleme la capitolul asta. Nu, nu doar barbati, oameni. Vedeti, si femeile au probleme, din cauza ca barbatii nu stiu ce sa faca. Si barbatii au probleme, pentru ca atunci cand cer sfaturi, le primesc din partea altor barbati. Si de multe ori (nu intotdeauna) sfaturile sunt proaste. Asa ca ma gandeam sa va zic perspectiva unei femei. Nu stiu daca o sa ajut pe cineva, dar hey, no harm in trying, right?

Pentru ca am multe de zis, o sa incerc sa imi structurez textul pe cat posibil, ca sa fie cat mai usor de inteles.

Partea 1: Are rost?

Exista 3 reactii generale pe care o femeie le poate avea in privinta unui barbat in urmatoarele 10 secunde dupa ce l-a vazut: o intereseaza, n-o intereseaza sau nu stie.

In primele doua cazuri, lucrurile sunt simple. Daca o intereseaza, probabil orice incercare a ta va fi reusita. Daca n-o intereseaza, orice ai zice o sa fie degeaba.
Dar, in majoritatea cazurilor, este vorba de varianta 3: nu stie. De ce nu stie? Pentru ca nu toate femeile sunt superficiale astfel incat sa se ia in intregime dupa aspectul fizic. Asta inseamna practic ca tot ce va conta e cum o abordezi.

Ca sa nu faci parte din categoria "n-o intereseaza" e foarte simplu: trebuie sa arati decent. ORICE om poate arata decent, cu putina grija de sine, neaparat igiena corporala si eventual niste haine sa te avantajeze (pretul lor nu are absolut nici cea mai mica legatura, asa cum ar crede unii). Ideea e sa nu-i fie rusine sa fie vazuta cu tine in public :D

Odata ce ai ajuns in una din primele doua categorii, comporta-te cu orice femeie ca si cum ai fi in categoria "nu stie". Astfel sansele de reusita cresc simtitor.

Partea 2: Cum sa NU o abordezi?

Exista doua greseli majore pe care le fac barbatii cand abordeaza o femeie: fie sunt prea agresivi (la propriu sau la figurat), fie nu sunt de ajuns de agresivi (la figurat).

Ce inseamna ca esti prea agresiv? Sa zicem ca vezi pe strada o tipa care iti place. Te bagi in fata ei. Gata, esti agresiv.
Fluieri dupa ea: esti agresiv.
O prinzi de mana sau orice alt contact fizic: esti agresiv si te poti trezi si cu palme sau strigate dupa ajutor.
Faci glume proaste/misogine crezand ca daca se simte prost o sa fie atrasa de tine - esti agresiv (si putin porc).

In oricare din situatiile de mai sus, fata se va simti mai degraba amenintata de tine decat atrasa. Imagineaza-ti ca esti un pescar. Nu arunci pietre in apa cand vrei sa prinzi pesti, nu?

Ce inseamna ca nu esti de-ajuns de agresiv?
Daca fata iti da semne ca te-ar place si tu nu faci nimic pentru a trece la urmatorul pas. Chiar daca exista femei destul de curajoase incat sa faca ele primul pas, majoritatea isi vor dori ceva din partea ta. Chiar daca o femeie iti zice: "imi place de tine", tot o sa astepte sa faci TU ceva. Probabil tine de cum am fost crescuti, dar femeile fac mai putin fata la un esec decat un barbat. De aia o sa fie mai putine femei care o sa-si asume riscul. Si da, nu suntem cunoscute nici pentru rabdarea noastra. Daca astepti prea mult, s-ar putea sa-si gaseasca unul mai curajos. Deci nu sta acolo ca blegul, si fa ceva.

Partea 3: Deci ce sa faci?

O sa explic lucrurile cat de logic pot. Atunci cand abordezi o femeie cu un text de ala rasuflat luat de pe net, de genul "Imi dai si mie o poza, ca sa stiu ce sa ii arat Mosului sa imi aduca de Craciun?" ... sincer: ce te astepti sa ti se raspunda?

Sa zicem ca esti o femeie si mergi pe strada si un tip de care iti place te abordeaza cu un text de asta. Ce faci? Oricat de mult aveti impresia ca unei fete ii vine instant in minte o replica inteligenta care o sa porneasca o conversatie, sansele ca lucrul asta sa se intample sunt de 30% si in alea 30% de situatii, replica o sa fie ceva cu care-ti da peste nas. Majoritatea femeilor vor zambi (sau nu) si vor trece mai departe.

Deci, vrei sa abordezi o femeie? Ce ai zice sa incepi cu o intrebare la care chiar exista raspuns? Incepe o conversatie normala, comporta-te natural. Asta e tot secretul *shocker*. Nu va dau replici pentru ca depinde de context, dar nu cred ca e asa greu. Daca esti pe strada, intreab-o daca iti poate spune o cafenea buna prin apropiere. Daca esti la un chef al unui prieten, intreab-o de unde il cunoaste. You get the point. O intrebare normala si neutra o va face sa va raspunda. Ea iti raspunde, tu spui ceva legat de raspunsul ei si asa mai departe.

Foarte important: daca vrei sa abordezi o femeie pe strada, mergi in dreptul ei. NU te opri in fata ei, NU o urmari din spate. Daca abordezi o femeie care se afla cu cel putin o prietena langa ea, baga-i si prietena in seama.

Partea 4: What next?

Ai reusit sa incepi conversatia. Ce faci mai departe? O directionezi. Incearca sa mergi cu conversatia acolo unde te intereseaza: daca vrea sa iasa cu tine. Nu o intreba dupa primele 3 propozitii, incearca sa o faci intai interesata de tine. Flirteaza, femeilor le place asta. Fii subtil. Citeste limbajul corpului. Daca iti zambeste, isi da mana prin par sau isi musca buza de jos, inseamna ca ii place de tine. Odata ce a facut asta, poti sa o inviti undeva.

Incearca pe cat posibil sa citesti toate semnalele pe care ti le transmite o femeie, si sarut-o atunci cand e cazul. Adica nici prea devreme, nici prea tarziu. Nu o intreba inainte "pot sa te sarut?", e probabil ultimul lucru pe care vrea sa-l auda o fata. Nu o lua nici prin surprindere. Take it slow.

Daca iesi de prea multe ori cu ea si nu faci nimic, o sa intri in "friend zone". Cand cineva intra in "friend zone", e foarte greu sa mai iasa de acolo, asa ca evita asta pe cat de mult posibil.

Daca flirtezi, exista legea echilibrului. Daca tachinezi, trebuie apoi sa contrabalansezi cu un compliment. Nu o face sa se simta prea prost sau prea bine. Si oarecum cred ca asta e valabil si in cazul fetelor.

Succes :)

Vlog

2010-04-27T23:31:00.003+04:00

Scuzati-mi "lunga" absenta, dar nu m-am simtit foarte bine in ultimul timp. De fapt in ultimele doua zile m-am luptat cu o durere de cap atat de zdrobitoare, ca de-abia imi aminteam cum ma cheama, deci nici vorba de chef de scris. Dar am luat azi dimineata doua pastile si acum ma simt mai bine.

Anyway, sa trecem la subiect. Nu, nu-mi fac vlog, stati linistiti. Daca si-a tras vreunul dintre cititorii mei internet in pestera: vlog = video blog

Asadar, m-am apucat de urmarit vlog-uri. Youtube is my new friend. Mi se pare interesant din doua puncte de vedere: in primul rand, spre deosebire de bloggerii "de moda veche" care isi pot permite luxul de a ramane anonimi, vloggerii se expun de la inceput. Si mi-am dat seama acum, dupa ce am dat suscribe la vreo 9 canale, ca toti cei care sunt cat de cand interesanti o dau mai mult pe umor. I-as putea vedea pe oricare dintre ei facand stand-up de exemplu (de fapt unii chiar fac din cate am inteles).

O alta chestie pe care am observat-o e ca mai toti au voci bune. Toti au clipuri in care canta, mai pe bune sau mai la misto, dar vocile lor sunt ok. Parca oamenii cu voci frumoase se exprima mai bine :D

Eu n-as putea sa fac asta. In primul rand pentru ca vocea mea e groaznica. In al doilea rand, desi eu am o parere destul de buna despre simtul meu al umorului, glumele mele nu suna niciodata la fel de bine cand le zic cu voce tare pe cum suna cand le gandesc. Chiar am primit remarci cum ca nu stiu sa zic un banc cum trebuie, pentru ca n-am intonatia potrivita, pentru ca rad inainte de poanta etc.

Apoi, ma gandesc ca ar trebui sa bagi o gramada de bani in asta. Mica paranteza aici. Unii baga o gramada de bani si in blogurile normale. Am fost intrebata de multe ori de ce nu-mi cumpar un domeniu al meu, de ce nu ma bag pe wordpress, de ce blogspot etc.
Am avut multe motive sa-mi fac blogul, nici unul din aceste motive nu a fost ca as vrea sa fac asta intr-un mod serios. It's just for fun. Free fun. Stiu ca majoritatea celor care ma citesc imi sunt cunostinte, nu ma deranjeaza deloc. Nu imi pierd o gramada de timp promovandu-ma, am aproximativ 50 vizitatori pe zi, ceea ce e destul de putin avand in vedere ca am aproape un an, nu am nici o intentie sa scot vreun ban de aici, deci chiar nu vad nici un motiv pentru care as investi.
Am cadoulperfect.com , care e pe un hosting si domeniu platit, wordpress and everything si desi e ceva la care tin foarte mult ca idee, n-am deloc motivatia sa-l promovez. Deci nu intentionez nici sa-l platesc mai departe, asa ca in iunie expira si asta e. De aia m-am si oprit din scris.
Sper ca am lamurit pe toata lumea.

Revenind la vloguri, sunt curioasa daca trendul asta a ajuns la romani, pentru ca, sincera sa fiu, inca n-am vazut nici un vlog romanesc. Cred ca acum ar fi un moment bun pentru cineva destept sa faca asta, pentru ca nu ar avea cine stie ce concurenta. Si daca am invatat ceva la antreprenoriat, e ca primul intrat pe o ramura noua, are intotdeauna avantajul.

Ma gandesc daca faptul ca suntem oarecum inapoiati (ma refer la romani) ne da un mic avantaj in ceea ce priveste observarea trendurilor. Vezi ce functioneaza la altii si faci aceeasi chestie aici. Esti primul si pac, ai succes. Riscul de esec e relativ mic, pentru ca deja stii ca functioneaza in cazul altora.

Daca stiti ceva vloguri amuzante, puteti sa imi lasati intr-un comment, I'm always interested.

Rambling about wine(ing)

2010-04-21T23:53:00.003+04:00

Mi se pare o chestie tare decadenta (in sensul bun) sa bei vin rosu si sa mananci ciocolata. Eu in mod normal nu ma omor dupa vin si daca e, il prefer pe cel alb. Dar azi e ziua mamei mele si ea a hotarat ca azi incercam o sticla de vin rosu, care mi-a cazut tare bine, nu stiu de ce (stati linistiti, am baut doar un pahar). In schimb, m-am indopat cu ciocolata.

Btw, daca tot am mentionat despre asta, trebuie sa zic neaparat (chiar daca mama nu-mi citeste blogul): La multi ani mami!

Ma gandeam la un moment dat ca ar fi dragut sa scriu un post despre ea, fiind ziua ei si tot, dar stiu ca nu i-ar place asta. Asa ca o sa vorbesc despre altceva.

Eu sunt o persoana foarte optimista. Sunt o persoana optimista pana la enervare (enervarea altora, of course). Lumea nu intelege cum pot eu sa vad lucrurile in turqoise (nu-mi place rozul) tot timpul. Si daca cineva zice ca o sa faca ceva, eu ma entuziasmez, in timp ce alti 15 din jurul meu, care au auzit acelasi lucru, se enerveaza. Eu ma bucur ca se face ceva, ei se enerveaza de ce se face ceva si nu altceva. Si am inceput sa vad ca e o chestie extrem de repetitiva, in foarte multe contexte. Am observat ca exista oameni care pur si simplu nu sunt multumiti NICIODATA. Si nu ca ar pune osul la munca si dupa 30 de ani plini de sudori in care au venit cu propuneri care de care mai spectaculoase, devin frustrati ca nimeni nu vrea sa le accepte ajutorul. De obicei sunt acei oameni care nu au nici cea mai mica contributie, idee sau ceva asemanator. Nu zic neaparat ca eu as avea, dar macar eu nu ma plang.

Vorbeam azi cu mama (uite ca o mai pomenesc un pic totusi) despre acele femei care la un paharel de palinca le barfesc pe altele, care au mers la munca in strainatate. Stau frumusel pe scaun, se plang cat de greu le merge lor si cat de bine trebuie sa le mearga celor mentionate mai sus. Si ma gandeam ca e atat de usor sa vorbesti, dar daca tie iti merge asa rau si celuilalt atat de bine, de ce nu te ridici frumusel sa faci ce face ala de ii merge asa bine. Ca doar dupa vorbele tale, nu s-a spetit prea tare cu munca, deci nu poate fi prea greu, right?

Candva prin generala/liceu am realizat ca esti mai usor acceptat intr-un grup si pari mai inteligent daca te plangi de ceva sau cineva. Stiu ca pare o chestie stupida, dar asa e. Daca vii si spui "vai ce draguta e colega de pe randul 2 de la geam" o sa pari neinteresant, aerian, probabil putin prost. Daca spui "ce naspa a fost profa de chimie, mi-a pus niste intrebari care nici macar nu erau in lectie si dupa aia mi-a dat 3" atunci automat vei fi acceptat in grup si ti se vor mai cere pe deasupra si alte detalii despre incident.

Si stiu ca cel mai prafuit sfat in situatia asta este "taci si fa ceva", dar este adevarat. Exemplu personal: daca am un proiect de facut si ma plang ce proiect lung si greu am de facut, pierd timp destul de pretios. Daca chiar ma apuc sa fac proiectul, nu doar ca imi recastig timpul, dar pana la urma chiar il termin si deci elimin motivul pentru ca eram in starea de "plangasocenie" si cateodata se intampla ca nici macar sa nu fie atat de greu cum am crezut initial (deci m-am plans degeaba). Deci de ce ma mai plang? Nu-mi gasesc nici o scuza, sincer. Si o sa incerc pe cat posibil sa imi combat acest obieci prost. Pentru ca da, e un obicei. Un obicei prost pe care l-am luat de la altii, care se plang toata ziua cat le e de greu, si daca nu te plangi si tu de ceva, au impresia ca nu contezi prea tare. Eu imi iubesc scoala, nu am regretat absolut nici o secunda ca m-am inscris la ea, si, odata, in timp ce ma plangeam de greutatea ultimului proiect pe care l-am avut de facut, ma gandeam cum anul viitor imi voi aminti cu placere de tot procesul in care ma chinuiam sa-l fac. Ca asa sunt eu.

Anyways... n-am mai avut demult un post in care doar sa aberez, ma simt foarte eliberata acum :D Noapte buna.

Panglica

2010-04-19T16:31:00.004+04:00

Poate unii mai tineti minte ca la terminarea clasei a 8-a ne faceam unii panglici de alea lungi pe care ne scriam toti colegii si prietenii tot felul de urari. Mi-am gasit-o pe a mea, si ma gandeam ca ar fi amuzant de vazut, dupa 9 ani de atunci, cate mi s-au indeplinit. O sa le pun anonime.
Let's see:

Bafta la examen in viata si la baieti. Si sa nu-l uiti pe cel mai de treaba coleg.

Well, bafta la examen, in viata si la baieti am avut. Si nu mi-am uitat colegul respectiv, chiar l-am vazut printr-un mall acum cateva saptamani. Il am pe ym daca nu ma insel :D Deci am o bila alba.

Astea cu "Bafta la examene si in viata" nu le mai bag ca am primit destule. Ceva mai interesant:

Sper ca prima data cand ne vedem sa ne vedem la lansarea ta de carte. Succes!

Paaaaaaai... nu mi-am lansat nici o carte inca (nici n-am planuri apropiate). Dar, pe de alta parte, inca nu ne-am vazut :D Deci inca mai are sanse sa se indeplineasca.

Multa bafta la examen si fie ca liceul pe care vrei sa-l urmezi sa fie al tau.

Mai am ceva bani de strans pana sa fie al meu :)) Jk. Chiar am fost la liceul pe care l-am vrut. Multmesc.

Multa bafta pt. micutza clasei, mult succes la baieti si in viata.

Oare de ce imi ura toata lumea succes la baieti? :D Do I really look like I need it?

Iti doresc cel mai stralucit viitor ! Bafta, bla bla bla

De la profa de fizica. Am stat mult sa ma gandesc daca am cel mai stralucit viitor. Hmmm... *NOT*

Bafta la examen si sa cresti mare. Scrie-mi la [...]

Intre [...] era adresa lui de mail. Hahaha. P. S. N-am crescut mare :(

Multa bafta la examen, sa ti se indeplineasca toate visele. Iti doresc sa ajungi la [liceul unde imi doream sa ajung]. Sper sa ramanem prietene. Sa nu-ti uiti colegii din generala.

Inca nu mi s-au indeplinit chiar toate visele, dar e ok. Chiar am ajuns la liceul respectiv. Din pacate, nu am ramas prietene. De fapt n-am mai vazut-o dupa ce am terminat generala. Dar n-am uitat-o inca, asta e semn bun :)

uhm... ok, ma opresc aici. Au mai fost unele interesante, doar ca erau fara urari, asa ca n-am ce 'update" sa fac. Din pacate, multe s-au sters :( Adica noah, scrise cu pixul pe o panglica, doar nu ma asteptam sa tina pentru totdeauna. Dar e trist.

Eu si calculatorul meu

2010-04-17T15:39:00.004+04:00

Nu am fost niciodata genul de persoana care sa personifice obiecte, dar mi se intampla deseori sa vorbesc cu calculatoarele. Yep, me iz creizi.

Am avut o gramada de calculatoare pana acum si cu fiecare vorbesc diferit. Parca fiecare are personalitatea sa. Cu actualul meu calculator, am avut de la inceput o relatie speciala. Desi nu e cel mai "destept" sau "rapid", mi-a facut putine probleme. Mai putine decat altele. Atata doar ca in orice relatie, ajungi pana la urma sa te frustreze neajunsurile celuilalt. Faptul ca se misca incet a inceput sa devina o problema, mai ales ca pretentiile mele in ceea ce priveste programele sau jocurile devin din ce in ce mai mari.

Recunosc, pe undeva e vina mea. L-am cam neglijat. Dar azi am hotarat sa-i fac cadou niste rami in plus (nu ma intrebati de unde i-am furat). Cand l-am desfacut, imaginea neglijentei mele m-a lovit in fata, sub forma unor mototoale de praf. L-am curatat cat de bine am putut, i-am bagat ramii si l-am pornit nerabdatoare sa vad rezultatele. Dar, incapatanat probabil, a inceput pentru prima data sa-mi faca probleme. Sub forma unor crashuri sau refuzul de a rula anumite programe, cum ar fi Mozilla.

Dupa ce am trecut prin toate starile de la nervozitate, la frustrare, la tristete si la panica, si-a revenit. I-am promis ca-i reinstalez Windows-ul si atunci el mi-a aratat care era problema. Good boy.

Acum mai trebuie doar sa-i cumpar monitor nou, care, daca e sa fim corecti, nu a fost al lui de la inceput. Si un mouse, care la fel, nu a fost al lui. Si apoi sa fac curat si inauntru. Sper ca relatia noastra sa reziste. Sa nu il mai neglijez si el sa ma rasplateasca si sa fie ascultator.

Identitate

2010-04-15T00:47:00.003+04:00

Acum 10 ani mi-am facut buletinul. Ceea ce inseamna ca asta e ultima sa luna de valabilitate. Trebuie sa ma duc sa-l schimb.

Tin minte cand l-am facut si singura mea obsesie legata de elt: poza. Cat m-am gandit si razgandit cu privire la bluza pe care sa o port, la freza pe care sa mi-o fac. Stiam ca timp de 10 ani aceea va fi identitatea mea. Cea mai vizualizata poza a mea. Poza prin care ma identific -> la propriu.

Stau acum cu buletinul in mana si va spun ce vad: o bluza simpla si albastra. Sincer sa va spun, mi-o amintesc foarte vag si nu se vede prea bine in poza. Dar am ales-o bine pentru ca, desi nu iese in evidenta, imi accentueaza foarte tare ochii, care par a fi de aceeasi culoare. Parca nici n-am alte poze in care sa mi se observe culoarea ochilor atat de bine.
Parul e groaznic. La vremea respectiva, n-as fi conceput sa stau cu parul liber. In poza asta, e prins partial. Si am o suvita intr-o parte, care e impletita (???!!!) in doua... cah...
Si trebuie, bineinteles, sa precizez ca tehnologia nu era prea avansata in perioada respectiva, asa ca fata mea a iesit cam rosie. Si cum nu eram eu foarte slabuta in acea perioada, arat ca un bursuc.

Well, bursucul o sa priveasca pentru ultima data, pentru ca luna asta imi fac buletin nou :D Nu prea mai am aceleasi intrebari, mi-am raspuns intre timp la ele. Dar sper sa fie o zi buna, pentru ca ma voi identifica cu ea pentru urmatorii 10 ani.

Insa am inceput sa-mi pun alte intrebari: daca imi schimb buletinul, ce altceva mai trebuie sa-mi schimb? Toate documentele unde mi-am dat datele din buletin... se vor schimba automat? Sau trebuie sa precizez ca mi-am schimbat buletinul? ->this is me being concerned about stupid things<-

La revedere, vacanta!

2010-04-11T17:56:00.003+04:00

Ultima zi de vacanta. Iar maine, incep totul in forta. Trebuie sa ma trezesc si devreme, asta inseamna ca azi trebuie sa ma duc la culcare devreme. Deci mai am vreo 5 ore de vacanta.

Au fost doua saptamani frumoase. N-am vizitat nici un loc interesant (well, am fost la tara), nu am facut toate lucrurile pe care mi le-am promis la inceputul vacantei, dar cred ca a fost totusi o vacanta reusita. Mi-am refacut puterile ca sa zic asa. Am dormit mai mult de 10 ore pe noapte, m-am uitat la multe filme, am iesit, m-am intalnit cu multi prieteni apropiati ... mi-e greu sa zic pe un blog public exact de ce sunt atat de fericita, insa ma simt foarte bine. Stiu ca urmeaza o perioada foarte foarte grea, mai ales ca nici nu o sa mai am vacanta pana pe la sfarsitul lui iunie. Asa ca e bine ca macar am o liniste sufleteasca pe care n-am mai avut-o de ceva vreme. Anul Tigrului chiar isi arata dintii :)) Lucky for me ;)

Chiar am multe chestii de facut, dar am hotarat sa nu ma mai stresez. Pana la urma oricum o sa le fac pe toate. Si ce daca nu e soare afara si ploua de cateva zile? Life is beautiful anyway...

Cand am inceput sa scriu, voiam sa fac un articol despre cum poti sa revii la scoala/munca dupa o perioada de leneveala. Intre timp m-am razgandit, pentru ca nu cred ca as fi cea mai in masura sa dau astfel de sfaturi. Asa ca vreau doar sa-mi iau in mod oficial "la revedere" de la vacanta. Saptamana o voi incepe din nou cu agenda in brate :)

Birthday Wishlist

2010-04-09T22:47:00.002+04:00

Cum unii dintre voi probabil ca stiu, mai sunt nici trei saptamani pana la ziua mea. Si in timp ce povesteam anumitor oameni ce anume imi doresc, am zis: "de ce sa nu-mi fac un wishlist?" Ce loc mai bun decat blogul? Asa ca daca cumva va aflati printre cei ce imi vor face cadouri de ziua mea, va rog sa cititi cu atentie :D

1. Monitor

De asta am cea mai mare nevoie acum... actualul imi face figuri si se ingalbeneste cand mi-e lumea mai draga. Pentru ca inteleg ca o singura persoana nu o sa-mi cumpere un monitor, accept contributii in bani pentru acest scop :D Stiu ca nu e frumos sa dai bani, dar serios, din partea prietenilor apropiati se accepta ;)

2. Mouse

Culori acceptate: negru si/sau gri. Marime normala, nici prea mic, nici prea mare. Optic, dar cu fir. Si sa i se miste bine rotita din mijloc, ca m-am obisnuit sa o folosesc pe post de scroll. Daca vrea cineva sa se inscrie la asta, sa-mi zica din timp, nu am ce face cu mai multe :D

3. Cercei verzi

Imaginea e aleasa random, nu e nevoie sa arate exact asa. Vreau niste cercei verzi pentru ca mi-am pierdut o pereche care imi placea mult. Mai am doua perechi, dar una e exagerat de mare si una e exagerat de mica. Deci ce ma intereseaza e marimea: as prefera sa fie mai degraba lungi decat lati. Dar de o marime medie. Adica asa, de purtat zi de zi. Something fun :D

4. Carti

De aici am trecut la categoria: nu am neaparat nevoie, dar nu m-ar deranja sa am.
Niciodata nu poti avea destule carti :P Dar nu orice fel de carti, bineinteles. Vreau sa fie o carte care sa ma tenteze sa o citesc... fie un autor care imi place mie, fie unul care va place voua si mi-l recomandati. Dar daca vreti sa fiu cu adevarat sincera: prefer o carte despre un subiect care ma intereseaza. Mai mult de atat nu va pot ajuta :D

5. Accesorii

Stiti voi, chestii de care are nevoie orice fata: cosmetice, parfumuri, ceasuri, bijuterii, genti etc. Am pus o poza cu un parfum, pentru ca, undeva in viitorul apropiat (desi probabil viitorul ala va fi mai degraba Craciunul) o sa am nevoie de un parfum nou. Momentan nu am, mai am inca 3 sticle pline mai mult de jumate. But just sayin`.
P.S. Categoria asta am adaugat-o pentru ca, la fel ca si in cazul cartilor, niciodata n-ai destule :D

6. Jocuri

Specific inca o data: jocuri, nu jucarii. Jocuri de societate. I love them. I'm addicted to them :D Totusi, mai adaug ca am deja foarte multe jocuri, deci as prefera ceva mai nou... si mai interesant :D

7. Ondulator de par

M-am gandit vreo 15 minute pana mi-am dat seama ca planuiam sa-mi cumpar un ondulator. Asa ca nah, l-as accepta si pe asta ca si cadou. Prefer unul mai subtire, ca am deja unul gros si nu ma prea ajuta. Pe asta din imagine l-am incercat de curand si e bun.

Ok, ideile mele s-au terminat :)) Asta e wishlistul meu pe anul asta. Daca vreti sa fiti creativi si sa-mi faceti o surpriza, cu atat mai bine :D

Geniul malefic vs. Idiotul rautacios

2010-04-06T00:46:00.003+04:00

In viata de zi cu zi, nu cred ca vreunul dintre noi facem parte dintr-o categorie anume cand vine vorba de "personaje pozitive" si "personaje negative". Ok, sunt unele exceptii, cum ar fi criminalii in serie sau pustnicii religiosi, dar ne referim la oamenii "normali". Cu totii avem slabiciunile noastre, calitatile si defectele, mecanismele complexe care ne imping in anumite directii de comportament.

Cred ca oamenii isi dezvaluie insa o astfel de identitate in jocuri. Poate de asta imi plac mie jocurile. Chestie la care s-au gandit si producatorii reality show-ului Survivor. Cei care il urmaresc stiu probabil la ce ma refer: in sezonul actual (un fel de all stars) jucatorii sunt impartiti in doua triburi: Heroes vs. Villains.

Eu de cand ma stiu am tinut cu personajul negativ. Desene animate, filme, ce vreti voi. De ce? Pentru ca e mai interesant, mai complex, mai uman. Si, de multe ori, mai destept. Probabil mijloacele sale nu sunt intotdeauna cele mai nobile, insa de multe ori exista o motivatie destul de buna (si nu de putine ori provocata chiar de personajul pozitiv). Personajul pozitiv este de cele mai multe ori un pampalau plictisitor si ipocrit.

Dar si personajele negative sunt de doua feluri: geniul malefic si idiotul rautacios. Cum probabil va puteti imagina, eu tin doar cu primul. Geniul malefic nu e neaparat un "geniu" in adevaratul sens al cuvantului, dar sa zicem ca are o inteligenta peste medie atunci cand e vorba de strategii. Idiotul rautacios e pur si simplu un om caruia ii place sa fie rautacios cu altii, fara nici un motiv anume. Si de obicei e mai sarac cu duhul.

Tot pentru fanii Survivor, va exemplific. Geniul malefic (Russell):
Idiotul rautacios (Tyson):
Cum ziceam, sunt sigura ca in viata lor reala au momentele lor bune si rele, dar in joc, asta e rolul lor.

Eu sunt un fan mare Russell. Desi multi il urasc. Cu toate astea, ce multa lume nu intelege: cand esti intr-un joc, joci. Si toti ceilalti devin doar "alti jucatori", care fie te ajuta, fie te impiedica sa-ti atingi scopul. Poate in realitate ati fi prieteni buni, ati iesi in fiecare sambata la o bere si v-ati suna in fiecare zi. In joc, toate lucrurile astea conteaza destul de putin. Un joc e un joc.

Stiu, exista si o latura sociala, trebuie sa fii dragut cu oamenii, ca sa te voteze la final. Dar cred ca asta tine de perceptia fiecaruia. Pot sa fie suparati pe tine sau sa iti aprecieze strategia. Dar ce este important: daca miza jocului n-ar fi un milion de dolari, te-ai bucura mai tare ca ai ajuns pe locul doi prin propriile tale forte/strategii, sau ca ai castigat carat de altul in spate?

Life Quest

2010-04-01T12:54:00.009+04:00

Unul dintre cele mai frumoase cuvinte pentru mine este "vacanta". Si de ieri am intrat intr-o vacanta care va tine aproape 2 saptamani. Probabil ca va asteptati ca cineva care a scris articolul asta sa-si utilizeze aceasta perioada libera cu responsabilitate, sa faca toate acele lucruri care stau de mult timp astepand sa fie facute, cum ar fi lucrarea de dizertatie, proiectul la M.P.I., practica, sau macar curatenie, aranjatul si calcatul hainelor, aranjarea cartilor in biblioteca (nu, n-am facut-o inca) etc. Ei bine, eu am preferat sa-mi irosesc altfel prima mea zi libera: jucand Life Quest. Da, o zi intreaga. Pana l-am terminat.

Ce e Life Quest ? Un joc care incepe cu momentul in care absolvesti liceul. De aici incolo, iti faci singur viata. Si bineinteles ca, in timp ce ma jucam fascinata, nu puteam sa nu ma intreb cat de mult seamana cu viata reala. Asa ca hai sa va dau datele problemei.

La inceputul jocul, ai un mic apartament in chirie, care arata cam asa:

Ai 20$ in buzunar din bunatatea parintilor (pe care ii arunci pe haine, bineinteles). Iti cauti rapid un job, pe masura capacitatilor tale. Adica spalator de masini (jocul iti permite mai multe variante, eu va zic cum a decurs in cazul meu).

Te chinui sa strangi fiecare banut, hranindu-te doar cu salata, ca sa iti poti plati chiria si sa te inscrii la un curs la colegiu, care sa te ajute sa promovezi. Reusesti sa prinzi postul: parchezi masini. Salariul e mai mare si pui deoparte pentru o canapea. Si incepi sa treci la Chicken Nuggetsuri, ceea ce te face mai fericit.

Calatoria prin viata e presarata de mici concursuri amicale, cu fostii colegi de liceu. Pana la urma, ajungi sa vinzi masinile, strangi tare cureaua sa-ti cumperi un apartament mai bun, incepi sa-l mobilezi. Intre timp faci o gramada de cursuri, te inscrii la facultate, termini un master si apoi un doctorat, schimbi o gramada de joburi, de la vanzator de mobila, DJ, la croitoareasa, designer vestimentar, Middle Management, Vice-President si, in final, CEO.

Intre timp ti-ai schimbat si bicicleta ieftina pe un scooter si apoi pe o masina. Te-ai mutat in suburbii, ti-ai renovat casa pana ai dus-o la stadiul de "mansion" (decorata de mine ^.^)

Ai facut si greseli pe parcurs. Ai pierdut o gramada de bani pentru ca ti-ai vandut apartamentul si te-ai mutat intai in chirie in casuta din suburbie, pentru ca voiai sa faci impresie. Apoi te-ai chinuit mult sa strangi banii ca sa poti sa cumperi casa.

Deja ai bucataria ta moderna si mananci doar mancare organica. Te-ai inscris la fitness. Singurul lucru care iti lipeste e o familie. Iti iei niste haine mai dragute, ca sa-ti creasca charm-ul.
In timp ce altii isi gasesc parteneri in cluburi, tu, ca om de afaceri ocupat ce esti, trebuie sa dai un anunt la ziar. Raspund doi barbati si o fata. Cu primul baiat o dai in bara, asa ca incerci sa-l impresionezi pe al doilea.
Nu e tocmai genul tau, dar eh, deja dorintele materne nu te mai lasa sa faci mofturi. Il scoti la dans, la cinema si la restaurantul cel mai scump (cu toate ca tu esti mai fericita mancand acasa):
Il ceri in casatorie, dar spune ca e prea devreme. Il mai scoti la intalniri scumpe si il mai ceri o data. Accepta. Faci doi copii, un baiat si o fata.

Gata, ti-ai batut toti fostii colegi din liceu.

Teoretic, au trecut 10 ani pana ai realizat toate astea. In viata reala nu pot sa visez chiar atat de departe in doar 10 ani. Dar ar fi frumos sa fie atat de simplu 8->

Timpul meu

2010-03-26T13:42:00.003+03:00

De cate ori pe zi spui "N-am timp" ? Eu o spuneam foarte rar intr-o vreme ... pentru ca aveam tot timpul din lume. Cu dezavantajele ei si toata treaba asta. Cel mai mare dezavantaj fiind faptul ca mereu trebuia sa imi fac programul in functie de ceilalti...

Acum 24 de ore pe zi nu imi mai sunt suficiente deloc. Vedeti, problema nu e doar ca am multe lucruri de facut, ci faptul ca ma incapatanez sa-mi pastrez putin timp si pentru mine. Doar pentru mine. In care sa fac un lucru care imi face placere... sa stau pe net, sa scriu pe blog, sa ma uit la un film, sa citesc o carte ...

Problema e ca am devenit foarte egoista cu timpul meu. Si vreau sa vad filmele MELE. Sa citesc cartile MELE. Sa vizitez site-urile MELE. Sa scriu despre subiectele MELE. Pe vremea cand aveam mult mult timp liber la dispozitie, nu ma deranja deloc sa accept recomandarile celorlalti. Acum am senzatia ca intra cu bocancii in timpul MEU liber.

Nu e un repros fata de nimeni, e doar o explicatie. De ce probabil nu o sa urmez multe din recomandarile pe care le voi primi in aceasta perioada... Mai aveti rabdare pana in iunie. Atunci imi voi recupera timpul inapoi.

Paint the town

2010-03-22T23:26:00.006+03:00

Am vrut sa scriu articolul asta de ceva timp, dar vremea de afara nu a fost de acord. Asa ca am asteptat. Acum, ca in sfarsit a venit primavara (desi la 18 grade putem zice ca deja e vara), putem iesi afara din casa si sa savuram frumusetile orasului nostru.

Eu imi iubesc orasul. Nu stiu cati o fac ... in principiu oamenii tind sa nu le placa ceea ce e a lor si sa aprecieze doar ce e a altora. Dar eu n-as vrea sa locuiesc altundeva. Sunt incantata ca m-am nascut in Romania? Nu in mod deosebit. Sunt incantata ca m-am nascut in Cluj? DA!

E combinatia ideala intre un oras mare si un oras mic. Ai tot ce vrei, dar in acelasi timp e linistit. Nu te cunoaste nimeni pe strada, dar in acelasi timp oamenii sunt inca politicosi. Normal, peste tot o sa gasesti cate un imbufnat care sa-ti strice ziua, dar pentru cineva ca mine, care are o problema MARE cu strainii, aici chiar nu e asa de rau... chiar azi am conversat vreo 5 minute cu o tanti in troleu.

Imi place sa ma plimb prin oras foarte mult... imi place arhitectura cladirilor si farmecul stradutelor... am plimbat sambata pe cineva prin centru si cam la fiecare 10 pasi ii mai aratam o scoala/liceu/facultate/biblioteca ... ii spuneam nu doar despre locurile care erau, ci locurile care au fost. Am cate o amintire legata de fiecare colt.

Imi plac cladirile colorate. Nu stiu daca ati observat, dar parca orasul devine din ce in ce mai colorat. Probabil unora nu le place chestia asta. Mie da. Stiu ca avem blocuri comuniste. Si Praga are. Si uitati ce au facut cu ele:

Probabil voi mai scrie si alte articole despre Cluj. Dar intentia mea nu e doar sa-mi ridic orasul in slavi, ci mai ales sa-i incurajez pe altii sa-si priveasca propriul oras cu alti ochi... cu ochii unui turist sa zicem. Sa vedeti frumusetile din el, nu doar lucrurile care va deranjeaza.

Iar daca aveti un blog, va provoc sa scrieti si voi despre orasul vostru. Oricare ar fi el.

Si va las cu o poza colorata din al meu :)

Votat

2010-03-19T15:03:00.002+03:00

Catalin s-a calificat la prima runda la RoBlogFest 2010 :D
L-am votat si a doua oara la categoria "Cel mai bun blog personal" pentru sansa de a castiga carti la alegere in valoare de 300 de lei. Afla cum, pe reinvented.ro.

Prima si prima data

2010-03-18T22:11:00.002+03:00

Am primit o leapsa de la strumfita (de fapt am primit doua, dar la prima nu stiu ce sa scriu), asa ca o sa-i dedic un post.

Primul cuvânt pe care l-ai spus: mama

Prima zi de şcoală generală: Nu-mi amintesc prima zi de scoala, scoala, dar imi amintesc ca inainte de clasa intai am avut doua zile de ... examen (oarecum). Imi amintesc vreo doi colegi pe care i-am cunoscut atunci... in prima zi am fost imbracata cu o rochita alba cu flori mari si in a doua zi cu o fustita galbena. Siii... in prima zi am dat ceva test scris (de genul sa alegem borcanul mai mare) si in a doua zi m-au pus sa citesc dintr-o carte si au fost foarte impresionati ca citeam cursiv... si am stat in banca intai.

Primul tău sărut: De asta am mai povestit aici. Aveam 13 ani, un baiat pe care tocmai il cunoscusem si a fost cam aiurea. Nu mi-a placut. Chiar mi-am zis ca nu o sa mai sarut niciodata un baiat (urmatorul l-am sarutat dupa vreo luna cred).

Prima formaţie care ţi-a plăcut la nebunie: Backstreet Boys :)) Era nebunie la mine in clasa (nu mai tin minte daca eram pe a 2-a sau a 3-a). Faceam colectie de postere si am avut toate albumele lor pana la Black&Blue (inclusiv).

Primul cd cumpărat: Nu mi-am cumparat in viata mea cd-uri altfel decat blankuri.

Prima zi de liceu: M-am chinuit sa-mi gasesc clasa... am descoperit ca sunt colega cu Anca, pe care o stiam din generala... ne-am pus impreuna in ultima banca de la perete... m-am uitat in jur si mi-am analizat colegii... diriga a vorbit nu mai stiu ce... clasa mea era misto. Si apoi am vazut o alta colega pe care o cunoscusem la examenul de admitere... si cam atat. A fost o zi scurta.

Primul cuvânt pe care ţi l-a adresat prietenul / prietena cel / cea mai bun / bună: Pffff... chiar nu mai tin minte ... prima amintire cu ea o am de la simularea de capacitate la istorie. Dar nu mai tin minte ce am vorbit cu ea.

Prima zi de facultate: Chiar in prima zi, am fost sa-mi iau orarul. M-am descurcat tare prost :D Dar mi-am cunoscut un coleg. Apoi am ratat o zi de scoala (pentru ca nu stiam sa citesc orarul) si deja can ajunsesem miercuri multi se stiau intre ei... dar am mai intalnit un ametit ca si mine si a devenit pentru o scurta perioada de timp "colegul meu de banca" (we clicked), dar apoi a renuntat, pentru ca facea si alta facultate si intrase acolo la buget... si am mai cunoscut niste colegi in ziua respectiva.
Primul seminar a fost de Logica (Teoria Argumentarii)... si am zis fiecare de pe unde suntem, cati ani avem, ce liceu am terminat ... si apoi ne-a dat un test de logica. It was kinda` fun for me.

Prima restanţă: Si singura: Estetica, anul 3, semestrul 1. Am fost destul de surprinsa ca l-am picat... l-am luat in urmatoarea sesiune cu 5 :P

Prima zi la locul de muncă: Protectia muncii 8 ore. Cred ca asta spune tot.

Prima oară când ai postat pe blog (data): 9 iulie 2009.

Leapsa poate sa o preia oricine.

Planul

2010-03-17T18:05:00.002+03:00

Intotdeauna cand am avut de facut o lucrare mai elaborata, strategia mea a fost sa scriu intai totul, si apoi sa ordonez si sa fac planul in consecinta. O chestie care in mod ciudat a functionat destul de bine pentru mine, desi este o treaba destul de haotica. Totusi, am fost surprinsa sa aflu ca nu sunt singura persoana care foloseste tactica asta.

De data asta, insa, am hotarat sa fac ceva total neobisnuit pentru mine: sa ma comport ca un om normal. Si sa fac planul inaintea lucrarii.
Anul asta o sa termin masterul (sper) si trebuie sa imi fac lucrarea de disertatie. Nu e prima lucrare de genul asta pe care o fac, dar probabil ca este cea mai importanta. Ei bine, am crezut ca va fi destul de greu sa fac planul inainte pentru ca, desi am ales subiectul, habar n-aveam ce urma sa scriu despre el. Asa ca facutul planului a inclus si putina cercetare. A trebuit sa citesc niste articole ca sa ma inspir si sa-mi dau seama ce anume vreau totusi sa scriu. Din fericire treaba a mers usor, asa ca intr-o jumatate de ora deja aveam o schita facuta.

Azi i-am aratat-o profesoarei care mi-e indrumator, care m-a ajutat sa-mi clarific treaba si mai bine (si mi-am mai rearanjat niste puncte). Ideea e ca apoi, pe drumul de la scoala spre meditatii, mi-am facut in cap toata lucrarea plus prezentarea in PowerPoint :D
Deci poate n-a fost totusi o idee rea sa-mi fac planul dinainte.

Acum sunt destul de entuziasmata de ceea ce voi scrie si sper ca entuziasmul ma va tine destul, astfel incat sa-mi rezolv si cele doua probleme majore pe care le am in momentul de fata: sa gasesc un titlu si bibliografie.

Curatenia de primavara

2010-03-14T15:39:00.002+03:00

Nu pot sa ma hotarasc daca afara e primavara sau iarna. Dar, cel putin calendaristic, primavara incepe timid. Si cum ziceam acum vreo 3 articole, am hotarat sa imi fac curat in camera.

Am inceput cu lucrurile de baza: pus lucruri in ordine, sters praf, aspirat, schimbat asternuturi etc. Dar chiar de la primul punct am realizat ca imi va lua mai mult de o zi ca sa fac curat cu adevarat. Adica sa intru in dulapuri, sa-mi calc si aranjez hainele, cosmeticele, cartile ... am hotarat sa incep cu cosmeticele, pentru ca e mai putin de lucru. Nu trebuie decat sa-mi dezinfectez toate ustensilele si sa rearanjez totul astfel incat sa fie "gasibile".

Probabil cel mai necesar ar fi sa imi aranjez si calc hainele, dar e o munca aproape titanica avand in vedere ca am 3 dulapuri pline ochi (deh, fiecare femeie cu viciile ei :D ).

Asa ca, trecand in revista tot ce am de facut, am mai hotarat sa las cartile la sfarsit. Pentru ca sunt atat de multe, incat va trebui sa le dedic o zi speciala doar lor ... si cand zic "o zi speciala", ma refer ca in ziua respectiva nu voi mai face nimic altceva. Si aici intervine motivul pentru care scriu articolul asta: am nevoie de ajutorul vostru :D

Vedeti voi, eu am O GRAMADA de carti. Am carti de beletristica, am carti stiintifice, am carti mari, am carti mici, am carti noi, am carti vechi, am autori romani, am autori straini, am romane, am carti de poezii ... am in total 5 rafturi de biblioteca, iar pe fiecare raft cartile sunt asezate pe doua randuri (si cateva carti in plus care nu au mai incaput, si stau asa, deasupra celorlalte).
Problema mea este pe ce criteriu sa le asez?

Am incercat diverse variante... le-am asezat in functie de marime... le-am asezat dupa culori... acum sunt asezate in ordine alfabetica, dupa autori. Sistemul asta functioneaza destul de bine cand e vorba sa gasesc o carte, dar estetic nu ma incanta.

Am nevoie de idei noi :D Va rog sa imi aruncati la comentarii absolut orice idee va vine, oricat de ciudata pare, de multe ori cele mai bune idei sunt inspirate dupa idei dubioase :D

Multumesc.

Votes needed

2010-03-12T21:56:00.002+03:00

Readerul meu numara 25 de bloguri, asta inseamna 25 de bloguri carora le citesc fiecare articol (de citit citesc mai multe, dar peste unele ma uit doar din cand in cand). Multi dintre cei pe care ii citesc participa la RoBlogFest, la aceeasi categorie ("Cel mai popular blog") si zau ca as vrea sa va votez pe toti, dar din pacate am dreptul doar la un vot.

Asa ca anul asta il sustin pe Catalin, din mai multe motive, in principal pentru ca m-a inspirat mult blogul lui, in ideea de a incerca sa caut noi moduri de a evolua si sa ma folosesc de blog pentru asta.

Tin minte cand mi-am facut blogul ca prima idee era sa am un loc unde sa pot impartasi o chestie tuturor, adica sa nu bat din "poarta in poarta" ca sa zic acelasi lucru de 10 ori. Ca urmare, exact asta e si scopul acestui articol. Daca vreti si voi sa il ajutati pe Catalin si aveti 2 minute sa va faceti un cont si sa-l votati, aici este linkul pentru creare cont si aici puteti sa-l votati pe Catalin (apasati pe butonul Voteaza-ma).

Daca participati cumva la alta categorie ziceti-mi ca sa va votez si eu :))

Dentistul si coafeza

2010-03-09T16:34:00.003+03:00

Cand eram mica erau doua categorii de oameni de care ma feream ca de ciuma bubonica: frizerul si dentistul. Eu cred ca sunt doua meserii extrem de asemanatoare.

E adevarat, daca o mana nepriceputa iti taie parul, nu te doare, dar stiu destul de bine cum e sa ai o freza atat de nereusita incat sa porti caciula si in casa.

De cand ma stiu am vrut sa am parul lung. Insa mama, spiritul practic intruchipat, considera ca parul scurt era mult mai usor de ingrijit, asa ca o buna parte din copilarie am avut parul scurt. Din momentul in care am avut de ales, n-am mai dat pe la nici o frizerie vreo 2-3 ani. M-am ales cu un par lung si extrem de ros. Asa ca atunci cand, in sfarsit, am trecut pragul unui coafor, a trebuit sa-mi taie o buna parte din el. Asa m-am invatat minte si mi-am dat seama ca daca vreau un par lung si frumos, trebuie sa-i tai varfurile regulat. Cu toate astea, am trecut prin multe maini de coafeze, mai mult sau mai putin experimentate, pana am ajuns sa ma duc la coafor cu placere si nu cu frica.

Pe acelasi sistem, eram ingrozita de dentisti. Cred ca majoritatea cunosc sentimentul si nu mai trebuie sa il explic.

Rezolvarea a fost aceeasi in ambele cazuri. Prin recomandari ale parintilor am dat de un dentist, respectiv coafeza, care mi-au schimbat perspectiva.

Prima pe care am cunoscut-o a fost doamna stomatolog. Tatei i-a fost recomandata de catre nu stiu cine, tata incantat mi-a recomandat-o mie. Cel mai important lucru pe care l-a facut in primele cateva dati cand am fost la ea, a fost sa imi explice pas cu pas absolut tot ce facea. Nici nu stiti ce diferenta imensa face faptul ca stii ce ti se intampla. Apoi, mi-a mai zis o chestie pe care o s-o tin minte toata viata:

"La tehnologia care exista acum, ar trebui sa fie un dentist destul de prost ca sa te mai doara."

Conteaza si modul in care iti vorbeste. Nu oricine poate sa-ti explice ca s-ar putea sa intervina chirurgical sa-ti "decupeze" din gingie si tu sa te simti ok cu asta.

Pe coafeza mi-a recomandat-o mama. Nu stiu exact cum a descoperit-o, dar dupa ce m-am tuns prima data la ea, nici n-am mai vrut sa aud de altcineva. Nu e doar de indemanare, dar am senzatia ca ma asculta cand ii explic ce vreau si cateodata isi mai da si ea cu parerea, ia in considerare ce mi s-ar potrivi MIE si ce nu, mai face mici modificari ale ideilor mele... in plus, imi da sfaturi despre cum sa-mi intretin parul, imi recomanda produse. De fiecare data cand a incercat ceva mai "indraznet" (eu sunt mai conservatoare din punctul asta de vedere), chiar daca nu era ceva ce as fi vrut eu, dupa cel mult 3 zile realizam ce idee buna a fost.

Astazi nu mi se mai pare o corvoada sa merg la coafor sau la dentist. Dar nu stiu daca as mai avea curaj sa merg la altcineva. Eu zic ca daca descoperiti pe cineva care stie meserie, tineti-va de ei :D

Intre culturi si filosofii

2010-03-05T22:41:00.004+03:00

Acum ceva timp, nu mai tin minte exact cand, am hotarat sa fiu ceva mai proactiva atunci cand vine vorba despre imbunatatirea vietii mele. Noi suntem invatati de mici, in cultura noastra europeana si in spirit traditional crestinesc, sa ne asteptam sa ne pice lucrurile bune din cer in timp ce noi stam pe spate si ne rugam pentru ele. Si daca nu se intampla, "Dumnezeu e razbunator". Nu vreau sa fie un post despre religie, dar cred ca in unele puncte va fi inevitabil sa lovesc si acolo.

Cum va ziceam, am hotarat sa fiu proactiva. Lucruri mici care vin din diverse directii... cateodata nu functioneaza, dar cel putin pot spune ca am incercat. Cum sunt fascinata de cand ma stiu de culturile asiatice, cand am gasit o carte Feng Shui in 10 lectii simple la 4 lei, am cumparat-o fara sa stau pe ganduri. Azi m-am apucat de citit si am descoperit lucruri extraordinare. De exemplu, asa cum alimentatia ne afecteaza sanatatea, asa si mediul in care traim ne afecteaza dispozitia. Nu intru acum in detalii legate de cele 5 elemente si circularitatea lor sau despre cum circula chi-ul, ideea e ca Feng Shui-ul nu e misticism, nu e o bazaconie inventata de babe atacate de flacara violet, Feng Shui-ul e o "stiinta" bazata pe lucruri logice, clare.

Si in entuziasmul meu am inceput sa dau cuiva sfaturi "feng shuice" in legatura cu imbunatatirea spatiului personal si am primit ca raspuns putin sarcasm si multa neincredere. Adevarul e ca ai mai mult noroc daca gasesti un trifoi cu patru foi, sau ca vezi o stea cazatoare, decat daca iti faci curat in camera si ai spatiul necesar sa gandesti clar si sa gasesti o solutie problemelor tale *semnalez incercarea mea ironica in caz ca n-ati observat-o*

De cate ori nu am incercat sa povestesc despre o filosofie de inspiratie asiatica si nu am primit in schimb datul ochilor peste cap... mi-a fost intotdeauna greu sa inteleg "de ce". Si credeti-ma ca sunt probabil una dintre cele mai comode persoane de pe planeta, dar cred ca am descoperit motivul: asiaticii ne indeamna sa actionam ACTIV in privinta lucrurilor pe care ni le dorim. Si noi, europenii, in special romanii, suntem atat de lenesi, incat preferam sa ne dam ochii peste cap. Asa cum deistii au spus ca Dumnezeu a creat lumea si apoi s-a restras din ea, ca ne-a lasat libertatea sa facem ce vrem cu ea... si au fost interpretati ca si cum lui Dumnezeu nu i-ar pasa de lume... pentru ca El trebuie sa intervina in tot ceea ce facem noi, pentru ca daca El vrea trebuie sa se intample si noi nu trebuie sa miscam cel mai mic deget pentru a ajuta lucrurile sa mearga in directa dorita. Pentru ca e destinul, pentru ca e norocul, pentru ca e Dumnezeu, pentru ca e oricine, numai noi nu.

Nu ne-am lua responsabilitatea faptelor noastre in ruptul capului. Suntem ghinionisti, suntem pedepsiti de Divinitate, toate se intampla cu un motiv, incurcate sunt caile Domnului .... de cate ori v-ati zis voua asta? Sau poate pur si simplu ai luat un 4 la examen pentru ca n-ai invatat? Sau te-a parasit iubita pentru ca nu i-ai aratat pic de afectiune? Sau ti-ai pierdut jobul pentru ca in timp ce asteptai minunea sa cada din cer nu-ti faceai treaba?

Sunt prima care recunosc ca nu toate lucrurile din viata mea sunt perfecte. Dar, in acelasi timp, recunosc, multe din ele sunt din vina mea. Pentru ca EU nu le schimb, pentru ca EU nu muncesc mai mult, pentru ca EU nu incep schimbarea. De la MINE porneste totul.

Ca urmare, m-am hotarat sa incep cu schimbari mici. De exemplu a mediului in care imi petrec cea mai mare parte a timpului: camera mea. M-am uitat in jur si am descoperit ca n-am nici un element "foc" si din cauza asta ma simt lipsita de energie tot timpul si imi lipseste increderea in mine atunci cand sunt in public. Am mai descoperit ca elementul "metal" are de asemenea o prezenta foarte redusa si el e cel care aduce claritatea in gandire, ordine si structura. Asa ca primul pas va fi sa-mi fac curat in camera, sa-mi organizez lucrurile. Si apoi, trebuie sa-mi gasesc un mic element decorativ rosu. La partea asta ma mai gandesc...

Dragoste si tinerete

2010-03-03T00:11:00.004+03:00

Azi mi-am amintit de varsta pubertatii... cand nu esti nici copil, dar inca nu esti chiar adolescent. Mi-am amintit de toate complexele, de toate visurile, de toate lucrurile care pareau atat de departe...

Nu as fi purtat o fusta nici amenintata cu moartea. Blugii si pantalonii de trening erau sfanti :D Azi, am vazut ce vreme frumoasa e si am hotarat sa-mi iau o fusta la scoala. A parut o chestie destul de naturala, dar daca as fi facut aceeasi alegere acum 10 ani m-as fi simtit incredibil de stanjenita.

Imi amintesc cu cat devotament imi schimbam toti banii de buzunar in monede, ca sa-i pot pierde la pinca, jucand cu baiatul de care imi placea. Stiam de la inceput ca vor fi bani pierduti, dar castigam timp petrecut cu "el". Dar nu se concretiza niciodata in nimic, desi eu continuam sa sper.

Adevarul e ca n-am fost niciodata prea buna sa ascund atunci cand imi placea vreun baiat, dar cel putin dupa o vreme ii faceam sa nu ma mai refuze :)) Si cand zic "ii faceam" pentru mine inseamna o gramada de munca de convingere :D Cum ii ziceam cuiva recent, am suflet de vanator :)) Ciudat cum mi-au placut doar baietii pe care trebuia eu sa ii conving... asta apropo de articolul lui Catalin. Daca lui ii placea deja de mine, nu mai era deloc amuzant.

Va mai amintiti primul sarut? Al meu a fost groaznic. Aveam 13 ani. Nu va dau prea multe detalii, dar era implicat un parc, un baiat cu tricou rosu, fratele lui si colega mea de banca, suc la o terasa, urcat pe cetatuie, sarut, cerut numar de telefon, refuzat.

Nu erau deloc inocente indragostelile noastre de atunci, dar erau naive. Tin minte cum un baiat, dupa vreo 5 ore dupa ce ne cunoscusem si vreo 3 de cand "eram impreuna", mi-a zis ca ma iubeste si a adaugat "era si timpul, nu?"
Well, el e insurat acum. Nu doar el, mai sunt multi din fostii mei. Multe din fostele mele colege. Si pentru ca nu i-am vazut demult, mi-e greu sa le desprind imaginea de tineri de 14-15 ani si sa-i aduc in prezent, la oamenii maturi, "la casa lor".

Ziceam acum ceva vreme ca am impresia ca perioada mea "salbatica" s-a incheiat si chiar aveam impresia ca sunt prea sedentara pentru varsta mea. Dar acum ca privesc "pe larg", parca ma simt inca prea copil.

Spring Time

2010-02-27T15:03:00.002+03:00

Vine, vine primaaavaraaaaaaaa :D

Ca fapt divers, primavara e anotimpul meu preferat. Si deja vechiul template devenise prea intunecat. Am vrut sa am ceva mai vesel cand intru.

Nu stiu daca va puteti inchipui ce munca titanica e sa schimbi template-ul, dar am facut preselectie mai ceva ca la American Idol. Intai am cautat template-uri care imi plac asa, la prima vedere. In al doilea stagiu le-am comparat pe toate si le-am ales doar pe cele pe care chiar le-as pune pe blogul meu. Apoi imi iau pe cineva care e online si in a carui gusturi am cat de cat incredere si ii prezint variantele si dupa discutii pro-contra, alegem o ordine.
In al treilea stagiu le incerc pe toate cele alese, in ordinea respectiva (s-a mai intamplat ca pe blogul meu sa nu arate ca si in demo, la fel cum hainele de pe umeras nu arata intotdeauna la fel pe tine). Si apoi iau decizia finala.

Template-ul asta a participat si la preselectia trecuta, doar ca mi s-a parut ca nu se prea potrivea iarna. Dar acum in sfarsit e cald, deci poate iesi si el la lumina.

Si mi-am schimbat si etichetele ca deja la 80% dintre ele erau "Diverse" :P
O primavara frumoasa :)

Peste 5 ani...

2010-02-25T02:02:00.002+03:00

Azi am vazut un vechi prieten, cu care am pierdut legatura de vreo... 5 ani. "Intalnirea" a avut loc intamplator si a durat in jur de o fractiune de secunda. Vi se intampla cateodata sa va ganditi la oameni din trecutul vostru, dar sa nu va mai amintiti exact trasaturile fetei? Sa-i vedeti asa, cu "blur"? Exact in situatia asta eram si eu... asa ca in fractiunea aia de secunda, m-am intrebat daca este chiar el. Pana la urma am ajuns la concluzia ca da.

Cu toate astea, el nu m-a recunoscut. Poate in fractiunea aia de secunda, nici n-a apucat sa ma vada, desi stateam fix in fata lui. Desi, parca i-am vazut privirea in directia mea, dar a trecut mai departe la fel cum treci de orice persoana straina. Si am inceput sa ma intreb cat de tare am putut sa ma schimb in 5 ani? E drept, si el era schimbat.

Ca o discutie teoretica pur abstracta, daca avem o axa cu un punct X de unde pornesc persoanele A si B... in fiecare unitate de timp notata cu t, A se misca spre stanga si B spre dreapta (pe o distanta egala, pe care o numim tot t). Dupa 5 astfel de miscari (deci t x 5), cat de departe e A de B? Avand in vedere ca daca s-ar misca doar A, ar fi A = t x 5 .... asta inseamna ca distanta intre A si B = t x 10.

Deci daca doi oameni se schimba atat de mult in 5 ani, distanta intre ei pare de 10 ani?

5 ani pare intr-un mod paradoxal si mult si putin. Peste 5 ani o sa am intalnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Asta inseamna ca au trecut deja jumatate. Tin minte cum toata viata am crezut ca 24 de ani e varsta ideala. Varsta la care ar trebui sa ajung la cea mai buna versiune posibila a mea. Peste aproximativ 2 luni o sa implinesc 24 si nu simt deloc ca sunt la cea mai buna versiune a mea (desi ma chinui acum cu high speed sa ajung acolo, dar oricum nu voi ajunge atat de devreme). Un extended deadline este exact ce imi trebuie :D Si 29 pare o varsta potrivita. Destul de avansata incat sa pot avea niste realizari, destul de tanara cat sa mai pot schimba ceva, cat sa mai am sperante de viitor.
Deci mai am 5 ani. Asta ca sa-mi iau presiunea de pe umeri. Cat de mult ma mai pot schimba in 5 ani?

Procrastination

2010-02-22T14:40:00.003+03:00

Un lucru care a inceput sa-mi ocupe timpul de cand dau meditatii este pregatirea exercitiilor. Nu este chiar foarte usor. Cel mai greu mi se pare planul de lectii. Ca nu pot da exercitii de-a valma. Trebuie sa le ordonez.

Nu pot sa zic ca-mi displace, dar e totusi un efort. Prefer sa am pregatite prea multe decat prea putine, pentru ca mi s-a intamplat sa le termin prea repede si apoi sa ma chinui cu texte sau exercitii mai vechi, ca sa treaca timpul. Apoi, mai trebuie sa iei in considerare elevul. Am elevi carora le plac exercitiile de gramatica, asa ca pot sa-mi umplu caietul. Am elevi care se plictisesc incredibil de repede, si daca in prima parte le mai captez atentia, in ultima parte ii pierd de tot. Am inceput sa inventez tot felul de jocuri (in engleza, normal) pe care le ofer ca "recompensa" in ultima jumatate de ora (daca isi rezolva restul exercitiilor cu succes).

Problema (si motivul pentru care scriu asta) este urmatoarea: azi sunt racita. Ma simt de la "nu foarte bine" spre "rau". As prefera sincer sa stau in pat cu un ceai fierbinte uitandu-ma la un film, decat inventand exercitii. Dar peste vreo ora trebuie deja sa ma pregatesc de plecare. Si ceea ce ma deprima intr-o oarecare masura este faptul ca, dupa chinul asta, presimt ca eforturile imi vor fi zadarnice.

Incep sa apreciez toata activitatea profesorilor mei de pana acum. Imi imaginez cu groaza cum ar fi sa predai unei clase de 25-30 de elevi, cand eu imi pun la mijloc cea mai salbatica imaginatie a mea doar ca sa mentin treaza atentia unei fete de clasa a 5-a. Si ca lucrurile sa mearga si mai prost, am o lipsa acuta de inspiratie (yep, scriu pe blog doar ca sa mai aman).

Cred ca imi fac totusi un ceai inainte sa plec...

Bring the funk back

2010-02-20T02:15:00.002+03:00

Am mai vorbit acum o luna despre muzica. Desi ziceam ca nu imi place in mod deosebit sa fac acest lucru, cateodata ma apuca si pe mine :D

Am o problema cu muzica de acum. Nu m-am inchis in nici o pestera, sunt la "curent" oarecum cu ce mai apare nou si de voie, de nevoie, mai ascult si eu din cand in cand, nu o sa fiu ipocrita. Dar mi se pare ca s-a pierdut ceva. Un fel de sinceritate care era inainte. De fiecare data cand ascult o piesa noua, mai ales una romaneasca, am senzatia ca e facuta sa ajunga hit. Inainte parca erau facute pentru pura placere a muzicii.

Si nu as zice ca e in mod deosebit vina artistilor. E in principal vina publicului. Stiti voi, pentru fiecare cerere exista si oferta. Am scris un articol de acum ceva timp, ca n-am mai fost intr-un club de vreun an. Asta pentru ca intreaga experienta a clubului s-a schimbat. Pe vremea cand mergeam eu in club in fiecare saptamana, adica acum vreo 5-6(-7) ani, mergeam ca sa dansam. Era o chestie uimitoare cum orice stres disparea cand te epuizai dansand.
Nu zic ca ma imbracam in club ca la scoala, dar ideea era sa ne simtim confortabil, nu sa impresionam pe cineva. Acum e un fel de show, cred ca de aici au aparut ochelarii de soare, palariile, fustele scurte si pantofii cu toc. Nu au absolut nici o utilitate in locul respectiv, dar nah, asta e trendul.

Dar cel mai important lucru care s-a schimbat e muzica. Ati fost vreodata in club si sa aveti impresia ca dansati pe exact aceeasi piesa cateva ore? Daca ati raspuns da, in mod sigur ati fost in ultimii 2-3 ani in club. N-am nimic cu muzica house sau ceva, fiecare cu gusturile lui, dar nu inteleg de ce trebuie sa remixezi TOATE piesele sa fie house. MIE IMI PLAC PIESELE ORIGINALE!!! Ca asta le face piese si mai ales, piese diferite, muzica din spate. Daca pui doar versuri diferite pe aceeasi muzica, nu se cheama ca ai schimbat piesa.

Probabil nu veti auzi James Brown in club. Pentru ca daca ati auzi, poate m-as mai duce si eu. Si cum poti sa nu vrei sa dansezi pe piesa asta?

Chiar si cultul celebritatilor e diferit. Femeile lesinau (la propriu) dupa Elvis, Beatles sau MJ. Acum fanii sunt mai "cool". Ok, nici eu nu lesin, dar cel putin pot sa apreciez. Sunteti constienti de cati oameni spun ca nu-i impresioneaza MJ? Ufff ... Imi dau seama ca e foarte tare miserupismul, dar cred ca deja e dus la extrem. Si nu mi se pare ok.

In ultimii ani stiu ca au inceput sa se tina si la noi concerte mai "mari". Din pacate in Bucuresti. Deci eu participat la niciunul. Dar sunt foarte curioasa (si daca ati fost, chiar va rog sa imi spuneti), daca publicul mai reactioneaza asa:

Anul Tigrului

2010-02-16T00:18:00.003+03:00

Poate unii dintre voi stiti deja ca ieri a fost o zi speciala. Nu, nu vorbesc despre Sfantul Valentin, ci despre Noul An Chinezesc. Ieri am intrat in zodia tigrului. Si este cu atat mai special lucrul acesta cu cat eu sunt nascuta in zodia tigrului ^.^ Ceea ce inseamna ca asta este anul meu ... apropo, pentru celelalte zodii cica va fi cel mai rau an din ultimii 60, deci succes! :D

Astept de cateva luni momentul asta, asa ca nu imi dau seama daca intr-adevar astrologia are ceva de-a face cu faptul asta sau e doar o autosugestie... dar de doua zile (deci de la intrarea in zodie) lucrurile imi merg extraordinar.

Toate certurile sau tensiunile pe care le-am avut pana acum au disparut ca prin farmec. Profesoara cu care imi fac lucrarea de dizertatie mi-a raspuns in sfarsit la mail, dupa o luna de asteptare. Deci poate imi iau totusi masterul anul asta. Meditatiile mele aproape ca s-au triplat, ceea ce nu inseamna inca ca ma scald in bani, dar cel putin imi pot plati datoriile + scurte iesiri in oras. Daca lucrurile merg in directia asta, in curand imi voi permite sa pun bani deoparte. In plus, am auzit o propunere foarte interesanta despre o posibilitate profesionala, despre care insa nu vreau sa zic prea multe acum (don't want to jinx it).

Astazi, Ana, o fetita de clasa a 3-a pe care o meditez, mi-a oferit un elefantel mic de metal... gestul m-a impresionat foarte mult, in sensul ca m-am simtit apreciata. Nu mi-am dorit niciodata in mod exceptional sa fiu profesor, dar acum inteleg intr-o oarecare masura care e satisfactia profesionala a acestora.

Ah, si azi, plimbandu-ma intamplator printr-un supermarket, am dat de niste reduceri incredibile la carti. Dupa ce am scotocit printre zeci de romane si carti de copii (era cat pe ce sa-mi iau niste benzi desenate cu personajele Marvel ... era un fel de carticica), am gasit pana la urma doua carti foarte dragute... prima se numeste Mistere de cinci minute (iti prezinta tot felul de cazuri de crima sau alte infractiuni si poti dezlega singur misterul) ... care a fost 10 lei. Si o alta carte despre Feng Shui care a fost doar 4 lei.

Azi pe strada m-am intalnit cu 3 persoane pe care nu le-am mai vazut de mult timp. Sunt atat de multe lucruri, majoritatea marunte, dar brusc totul pare mai frumos... poate primavara asta scap de astenie :D

Au trecut doar doua zile din anul tigrului si deja lucrurile se indreapta in directia buna, asa ca 2010 se anunta un an favorabil (pentru mine, bineinteles).

Libertate

2010-02-14T15:29:00.003+03:00

In ultimele saptamani am trecut printr-o scurta criza de identitate in ceea ce priveste blogul meu. Am simtit o scadere calitativa a articolelor mele si am incercat sa determin cauza.

An reevaluat cauzele pentru care mi-am inceput blogul si cauzele pentru care l-am continuat. Ce anume s-a schimbat din primele luni, cand aveam in cap milioane de subiecte si nu stiam cum sa le ordonez, si acum, cand practic trebuie sa ma fortez sa gasesc un subiect "demn". Si am ajuns la concluzia ca tocmai asta este problema: trebuie sa gasesc un subiect demn. Inainte imi veneau natural.

Momentul cand mi-am dat seama ca trebuie sa schimb ceva, este cand m-am intrebat daca mi-as continua blogul daca nu l-ar mai citi nimeni. Pentru ca sa fim seriosi, nu o sa fac niciodata bani din el, n-am un talent literar extraordinar, nu ar trebui sa fie un blog dedicat exclusiv altora. Si mi-am dat seama ca in ritmul in care merge acum, nu imi aduce mie personal vreun folos prea mare.

Pentru mine descoperirea internetului a fost un pas extraordinar catre cunoasterea de sine. Intrebari simple de genul "care e cartea ta preferata?" sau "ce gen de muzica asculti?" ma obligau sa-mi pun mie intrebarile astea. Apoi ajungeam la subiecte controversate si abia atunci cand trebuia sa scriu despre ele imi gaseam pozitia pe care o sustin. Cand scrii, trebuie sa cauti si argumente, nu mai e de ajuns sa zici "eu cred ca ....". Deci, teoretic, blogul personal ar trebui doar sa fie un pas in plus catre cunoasterea de sine. Si nu pot face asta, daca de fiecare data ma intreb "este constructiv ce am scris pana aici?"

In concluzie, am hotarat sa ma eliberez de "un blog constructiv". O sa fie un blog si atat. Sper ca astfel imi voi reciti cu placere articolele in viitor.

Decizii neasteptate

2010-02-12T01:40:00.004+03:00

Nu am fost niciodata prea activa. N-as putea sa tin o dieta nici daca ar fi o chestiune de viata si de moarte. Si am 3 slabiciuni MARI: dulciurile, nachos si cartofii prajiti.

Sunt norocoasa oarecum cred eu, pentru ca in general nu imi place mancarea nesanatoasa (exceptandu-le pe cele 3). Urasc grasimea, de fapt rareori (cand sunt pacalita) mananc carne rosie. Nu imi plac in mod deosebit nici prajelile, daca trebuie sa prajesc ceva in ulei (gen fish fingers) le storc intr-un servetel inainte. Si prefer de o mie de ori mancarea facuta la cuptor decat cea prajita. Ma refer la gust. Nu sunt eu un fan al salatelor, dar mai mananc legume din cand in cand.

Dar cand vine vorba de cele 3 mari slabiciuni ale mele, nu ma pot abtine. Intr-o seara (acum cativa ani), eu si frate-mio am impartit o galeata (chiar era o galeata, gen 2 kg) de inghetata, doar ca sa vedem daca putem (aveam ideea in cap ca nu o sa ne saturam niciodata de inghetata). Am putut, dar nu ne-am simtit extraordinar dupa.

Si cum congelatorul meu nu duce niciodata lipsa de inghetata, si nici eu nu pot functiona la parametrii normali daca nu mananc ceva dulce macar o data la doua zile, treaba e destul de complicata.

Sunt perioade cand chiar depun un efort. Acum un an sau asa, aveam abonament la aerobic. In vacanta dintre liceu si facultate am slabit 10 kg. Sunt alte perioade, in care nu depun efort deloc. Cum au fost ultimele... cateva luni. Nici macar nu m-am mai urcat pe cantar.... din curiozitate.
Asa ca nu mica mi-a fost mirarea, acum o saptamana, cand ma schimbam si m-am uitat din greseala in oglinda imensa de la mine din camera, ca nu sunt grasa.

De obicei, dupa ce te lasi in voia sortii cateva luni, te uiti in oglina si gasesti un monstru. Eu m-am uitat in oglinda si mi-am zis ca arat ok. Si ca sa demonstrez o data pentru totdeauna ca mintea femeii e complicata, in acel moment am luat hotararea... sa fac sport :D Sunt destul de sigura ca daca vedeam in aceeasi oglinda o balena, n-as fi luat aceasta decizie.

Asa ca mi-am downloadat cateva video-uri cu exercitii de inceput. Pentru ca pe vremea asta n-o sa fac sport decat acasa. Am hotarat sa-mi fac un program strict de 3 ori pe saptamana. O sa incep de saptamana viitoare (trebuia sa incep de saptamana asta, dar... n-am facut-o :D ). Daca ma tin macar o luna, inseamna ca am vointa mai puternica decat credeam :))

Love or hate ?

2010-02-06T13:04:00.004+03:00

Stiu ca in curand va veni "bombardamentul" de Valentine's si nu ma refer neaparat la inimioare si alte decoratii specifice, ci la posturi pe forumuri, bloguri etc. De aia m-am gandit sa scriu postul asta astazi, cand inca lumea nu este satula pana peste cap de subiect. Dar nu vreau sa vorbesc despre V Day neaparat, ci despre reactiile pro-contra V Day.

Exista in mare doua reactii: fie iti place, esti de acord si sarbatoresti, fie Valentine's Day este o "sarbatoare furata de la americani", "comerciala", "avem si noi Dragobete", "de ce avem nevoie de o zi speciala pentru a sarbatori dragostea?"

Recunosc ca pana acum 3-4 ani si eu faceam parte din ultima categorie, dar intre timp mie mi-a trecut. Mi-a trecut pentru ca am realizat ca pana la urma mie nu imi face rau cu nimic faptul ca altii sarbatoresc o zi in plus. Pana la urma romanilor le place sa aiba cat mai multe zi "speciale", cat mai multe motive de chef, ce e chiar asa rau in asta? Si ce daca e o sarbatoare furata de la americani? Eu zic sa sarbatorim si St. Patrick's Day si Anul nou chinezesc, sa fie pe toata planeta un mare chef universal. O fi comerciala, dar si Craciunul e la fel. Si da, de ce doar o zi dedicata dragostei? De ce nu doua? De ce sa nu sarbatorim si V Day si Dragobete? :))

Eu personal nu sarbatoresc Valentine's, dar nu vad de ce altii nu pot sa o faca. De ce eu nu? Pentru ca mi se pare prost momentul. Chiar dupa sarbatorile de iarna, chiar inainte de cele de primavara... n-am banii, inspiratia si dispozitia necesara pentru chiar atat de multe ocazii de dat cadouri. Si nici nu vreau sa insarcinez pe altcineva sa-mi faca mie. A trebuit sa renunt la una, si am ales sa renunt la cea mai putin importanta, din punctul meu de vedere. E cea mai putin importanta pentru ca nu are o semnificatie personala si pentru ca e mai recent aparuta (in comparatie cu celelalte).

Cu toate astea, cred ca ar fi un pas bun pentru omenire daca am putea pur si simplu sa acceptam bucuriile altora. Stiu ca in urma articolului asta multi isi inchipuie ca sunt impotriva romantismului. Nu, sunt doar impotriva romantismului siropos. A asteptarilor nerealiste.

Asa ca hai sa ne luam de mana si sa cantam "kumbaya" si sa ii lasam pe fiecare in pace sa sarbatoreasca ce vor ei, fara sa-i luam la misto :D Uite, azi e prima duminica din februarie... eu zic ca e motiv bun de chef :D

Simtul ridicolului

2010-02-04T17:33:00.002+03:00

Ca un mare fan al serialelor si reality show-urilor ce sunt, am inceput din acest sezon sa ma uit la American Idol. Ceea ce am descoperit nu stiu neaparat daca a fost surprinzator, dar e oarecum socant daca stai sa te gandesti: multi oameni nu au deloc simtul ridicolului.

Poate mai tineti minte filmarile de la auditiile Megastar ... extrem de amuzante... astia de la American Idol sunt si mai si... Ideea e ca toti cand cantam la sticla de sampon peste cantecul original avem impresia ca putem atinge cu succes cele mai inalte note... dar in cazul majoritatii, e doar o impresie. Eu sunt prima care recunoaste ca am o voce oribila... trebuie doar sa te inregistrezi si sa te asculti. Nu sa te duci la o televiziune nationala sa dai o auditie si sa te faci de ras in fata lumii.

Cred ca aici e si cazul rudelor si prietenilor care, de frica sa nu jigneasca, probabil ii lauda. Parerea mea e ca decat sa minti, mai bine taci :) Cu toata sinceritatea, cazurile astea mi se par triste. Si nu vreau sa radem de ei, ci sa invatam sa ne pastram simtul ridicolului... sa acceptam ca sunt lucruri pe care le putem face si lucruri pe care nu le putem face.

Dulce monotonie

2010-02-02T11:29:00.003+03:00

N-am mai scris pe blog de aproape o saptamana. Adevarul e ca nu mai am despre ce sa scriu. Viata mea e in monotonie completa. Nici macar sesiune nu mai e.

In mod surprinzator, imi place monotonia. Eu sunt un om al tabieturilor. Stiu ca sunt atatia oameni care prefera aventura, adrenalina si alte excentricitati, dar eu prefer sa stiu ce ma asteapta, ce imi aduce ziua de maine.

Monotonia inseamna stabilitate. Inseamna ca am pe ce ma baza. Imi place sa ma trezesc in fiecare dimineata, aproximativ la aceeasi ora (adica la 11), sa imi fac cafeaua si micul dejun, sa stau la calculator, sa intru exact pe aceleasi site-uri ca in ziua precedenta. Dimineata e cel mai frumos moment al zilei pentru mine, atunci cand stau linistita si-mi beau cafeaua, fara sa fac nimic concret.

Eu ascociez monotonia cu o stare "zen". Cu cat lucrurile sunt mai monotone, cu atat mai mult inseamna ca ma inteleg bine cu toata lumea. Ca nu mai sunt certuri stupide din nimicuri. Ca sunt mai putin stresata si, deci, capabila sa judec la un nivel matur.

Sper ca va tine cat mai mult...

Aberatii despre sesiune

2010-01-26T18:06:00.002+03:00

Poimaine am examen. Inca nu reusesc sa imi fac curaj sa-mi deschid cursurile. Ca sa mai trag de timp, am intrat pe Analytics sa vad cu ce cuvinte ma mai gaseste lumea pe Google. Se pare ca Universul imi transmite un mesaj: "cum sa invat" e una dintre cele mai cautate fraze.

Am incercat pe cat posibil sa evit sa vorbesc despre sesiune, dar acum nu mai am de ales. Cel putin pana scriu articolul asta voi mai amana invatatul propriu-zis :D

Adevarul e ca nu m-am chinuit eu ingrozitor pana acum. Am avut cateva proiecte de facut pe care am lucrat mai mult (chiar m-am straduit sa iasa ceva bun), dar nu am invatat pana acum. Am facut niste exercitii pentru celalalt examen. De ce zic "celalalt" ? Pentru ca semestrul asta dau doar doua :P Scrise.

Am examen la contabilitate internationala. De fiecare data cand zic cuvintele astea, ma ia durerea de cap. Am citit primul curs (din 7). Am invatat ce este contabilitatea si care sunt functiile ei. Ma rog, n-am invatat. Mi-am facut schita. Invat mai bine dupa schite. Mintea mea functioneaza dupa parametrii logici.

Imi place sa povestesc altora ce am eu de invatat. Mi se pare cea mai buna metoda sa invat. Explicandu-le altora, incep sa inteleg si eu. Din pacate, era mai usor sa imi gasesc ascultatori la materii interesante. Pe nimeni nu intereseaza contabilitatea :(

Sa revin la subiect. Cum inveti? Cred ca primul pas este sa-ti deschizi cursurile. Invariabil.

In rest, fiecare cu tehnica lui ca sa zic asa. Nu pot da o reteta universala, oamenii sunt diferiti. Si materiile sunt si mai diferite. La unele e de ajuns sa faci exercitii.

La cele unde e cu invatat materia, prefer sa incep cu o schema logica. Ca un fel de cuprins. Daca ai o imagine universala asupra materiei, iti dai seama cam la ce foloseste fiecare lucru, il poti pune in legatura cu alte lucruri, e mai usor sa intelegi.

Nu-mi place sa invat pe de rost. De fiecare data cand am incercat sa invat pe de rost, am incurcat definitiile. Dadeam unui termen definitia altuia. Trebuie sa inteleg. Si apoi povestesc cu cuvintele mele.

Pana una alta, am o singura concluzie. Ciudat, n-are nici o legatura cu ce am scris pana acum. In sesiune, cel mai bine e sa nu te stresezi.

Despre muzica

2010-01-22T17:46:00.004+03:00

Nu vorbesc prea mult despre muzica... atunci cand cineva este intrebat "ce muzica iti place?" fie dai un raspuns concret, fie spui "de toate". Eu sunt omul care nu se incadreaza la "de toate", dar nici la un gen anume. Mie imi plac piesele. Nu artistii, albumele sau stiluri. Doar piesele.

Am primit o leapa de la Lari si ar trebui sa spun 15 piese mai "de suflet" (deci Coco Jambo nu se pune? :( ).
O sa incerc sa-mi motivez alegerile. Dar in principal, sunt piese speciale pentru mine. Dintr-un motiv sau altul.

1. Foo Fighters - Tired of you
E piesa mea preferata. E greu sa dau un motiv... pur si simplu pot sa o simt la un nivel la care nu toate piesele ajung. Prima data am auzit-o intr-un film (I think I love my wife). Asa ca si filmul a ramas special pentru mine. Poate din cauza piesei.

2. Regina Spektor - Apres moi
Sunt doua lucruri pe care mi le doresc cand aud piesa. Sa cant la pian si sa invat rusa. Si pentru ca aici am descoperit poezia lui Boris Pasternak, care mi se pare una dintre cele mai frumoase poezii pe care le-am auzit vreodata...

Fevral'. Dostat' chernil i plakat'!
Pisat' o fevrale navzryd,
Poka grohochuschaya slyakot'
Vesnoyu chernoyu gorit fevral'.

3. Oasis - Wonderwall
Piesa asta are putina istorie cu mine. Desi nu as putea sa o asociez unui singur lucru. Am trecut prin multe impreuna :)

4. Samira - The Rain
Poate o sa radeti :D Dar nu mi-e rusine. Am ales-o pentru ca imi aminteste de clasa a 5-a si de prima mea indragosteala :D De naivitatea cu care ma indragosteam atunci.

5. Candy Dulfer - Lili was here
A little jazz won't hurt. Imi place foarte tare piesa... parca iti canta cineva pe suflet, nu la instrumente. In plus, e piesa care marcheaza inceputul. Inceputul meu. Intr-un fel.

6. Duran Duran - Out of my mind
Daca ar fi sa aleg un singur gen de muzica pe care sa il ascult tot restul vietii, asta ar fi.

7. Guano Apes - Rain
Am stat 15 minute sa ma gandesc de ce am ales piesa asta. Pana la urma o sa ma multumesc cu raspunsul: pur si simplu.

8. Meatloaf - I'd do anything for love
Primul videoclip pe care l-am vazut vreodata la MTV. Sau oriunde. Era atat de frumos... ca o poveste spusa pe muzica. Imi place partea cand canta tipa.

9. Metallica - Until it sleeps
Piesa asta are un efect ciudat asupra mea. Prima data cand am auzit-o eram mica si uram muzica rock. Iar videoclipul reincarna tot ce mi se parea mie mai imoral pe lume. Dar nu ma puteam abtine sa nu ma uit de fiecare data.
Am redescoperit-o dupa vreo 10 ani cand opinia mea in privinta lumii se schimbase total. Si am inteles-o.

10. Semisonic - Secret Smile
Spre deosebire de Guano Apes, piesa asta stiu foarte bine de ce am ales-o. Doar ca nu vreau sa zic.

11. Staind - It's been a while
O ascultam obsesiv in liceu. Acum si-a pierdut semnificatia. O ascult doar ca sa imi aminteasca ce simteam atunci.

12. Pink Floyd - Hey You
Ma face sa ma simt bine intr-un mod total diferit de celelalte. Intr-un mod bun. Placut. Vesel. Nu m-a intristat niciodata.

13. George Michael - Careless whisper
Trebuia sa ajungem si aici. Da, imi place George Michael. De fiecare data cand ascult Careless Whisper ma intreb la ce se gandea atunci cand a scris-o. Pare atat de reala si sincera. Si are o voce atat de frumoasa 8->

14. No Doubt - Don't speak
Am empatizat imediat cu ea... poate din cauza asta mi-a placut dintotdeauna.

15. Chicane ft. Tom Jones - Stoned in love
A fost destul de greu sa o aleg pe ultima. Dar am ales-o pentru ca sunt un fan secret Tom Jones. Si pentru ca imi aduce aminte de o excursie. O ascultam in masina in timp ce coboram niste munti prin niste peisaje superbe.

Cam atat. O dau mai departe strumfitei.