Anda Dj

Tocmai am realizat că blogul meu a împlinit un an prin data de 9 şi eu nici nu mi-am dat seama ... bad, bad owner :P Ah, ştiu că postez cam rar, dar dacă mi se mai stabilizează şi programul meu puţin o să-mi revin eu. Aş minţi dacă aş zice că n-am timp să scriu un amărât de articol, dar pur şi simplu am prea multe pe cap şi mi-e cam greu să mă concentrez ... sorry.

Am primit acum o săptămână o leapşă de la ştrumfiţă despre dorurile mele.

Sincer, mi-e dor de o grămadă de lucruri... de la persoane pe care nu le-am mai văzut de mult, la diverse perioade din viaţa mea, la simple obiecte care nu mai sunt de actualitate. Ceea ce mă face să mă întreb câteodată dacă nu cumva mă gândesc prea des la viitor sau la trecut şi uit să mă bucur de prezent.

O să fie un fel de înşiruire plină de lacune ... mi-e dor de copilărie. Mi-e dor de libertatea de atunci, când nu aveam pur şi simplu nici o responsabilitate. Singura mea grijă era "ce mă joc azi?". Mi-e foarte dor de benzile desenate, chiar azi mă gândeam la ele. Aveam o colecţie imensă pe care cineva (mama) a aruncat-o. Sad day. Le-aş reciti şi acum dacă aş mai da de ele. Le văzusem la un moment dat la o bibliotecă, dar mi-e cam ruşine să mă înscriu la secţia de copii :-"

Mi-e dor de adolescenţă. Mi-e dor să am o gaşcă mare de prieteni cu care să ies în fiecare zi. Să avem destulă energie să stăm treji toată noaptea. Să merg la şcoală. Să fiu în vacanţă. Să am un anume grad de libertate, mai mic decât cel din copilărie, dar de care eram conştientă şi de care mă puteam bucura.

Mi-e dor de toată perioada de după. Când ştiam întotdeauna ce urmează. Când am început să mă cunosc şi să mă accept. Mi-ar fi greu să o iau pe bucăţele, pentru că au fost atât de multe, şi fiecare a însemnat ceva.

Ar fi frumos să-mi pot retrăi viaţa. Măcar o dată.

Se pare că tot revin la postări mai vechi, dar zău că nu o fac intenţionat :P Încerc doar să-mi continui unele idei... aşa gândesc eu, mai haotic.

De data asta este vorba de un post destul de recent, cel cu arta şoc. Vorbeam despre arta contemporană şi cum ea pare mai mult a vrea să şocheze decât să transmită un mesaj real (bineînţeles ca nu mă refer la toată arta şi toţi artiştii, ci doar în mare parte). Acum revin pe o nişă mai restrânsă: poezia.

Cred că poezia e mai puţin agreabilă decât proza. Din două motive: în primul rând pentru că este mult mai restrictivă şi e mai greu să redai o idee completă prin ea şi în al doilea pentru că de cele mai multe ori poezia e mai degrabă lirică decât epică şi oamenii nu mai au timp şi chef să empatizeze cu sentimentele altora.

Cu toate astea, din când în când mai apare câte un poet care ne arată de ce merită poezia să existe. Deşi mi-au plăcut multe poezii în copilărie şi chiar am făcut şi eu încercări de a scrie ceva (destul de mediocre I might add), cred că am înţeles cu adevărat poezia de-abia prin liceu. Şi există poezii româneşti cu adevărat speciale, trebuie doar să ai răbdare să le înţelegi.

Revenind la poeziile contemporane... daca poezia mi se pare un gen greu în sine, a scrie poezii în zilele noastre mi se pare aproape fără sens. Rectific. Nu a le scrie, asta o faci pentru tine, ci a le publica. Cu atât mai mult cu cât deja am văzut atâtea versuri albe cu aceleaşi idei spuse în cuvinte nu chiar atât de diferite, încât aproape mi se pare un clişeu să scrii o poezie.

Dar cred sincer că problema nu sunt poeziile. Am descoperit poezii contemporane care dacă ar fi fost scrise acum 20-30 de ani (măcar) ar fi avut succes. Dar cine mai citeşte şi mai apreciază poezia astăzi? Şi dacă eşti interesat, probabil te interesează clasicii... cumperi cărţi ca să le faci cadou sau să le dai ca premii la sfârşit de an şcolar, dar oricum ştii că nu le citeşte nimeni. Ca şi poet, deja ştii că singurii care te citesc sunt prietenii.

Şi până la urmă, chiar nu văd de ce ar mai publica cineva poezii... hai, o proză e mai lungă, mai unitară, e nevoie de o carte care să o cuprindă. Dar pentru o poezie de câteva versuri, mai bine ţi-o publici pe un blog sau ceva. Ai mai multe şanse să ţi-o citească cineva aşa decât ai să-ţi cumpere necunoscuţii cartea.

Aveam eu mai demult un articol despre introvertiţi. Spuneam atunci că lucrul care mă deranjează cel mai tare la cealaltă jumătate a speciei (extrovertiţii) este faptul că sunt gălăgioşi. Nu ştiu exact de ce, dar mă deranjează groaznic când lumea vorbeşte cu voce prea tare. Iar dacă sunt mai mulţi oameni care vorbesc tare în acelaşi timp, primul meu instinct este să mă car de-acolo. Cât mai departe.

Serios, mă ia cu ameţeli şi dureri de cap. Parcă aş fi alergică la gălăgie. Dar, în acelaşi timp, mă enervează şi când oamenii vorbesc prea încet, de obicei la telefon. În contextul în care îmi spui numele tău sau un mesaj pe care trebuie să-l transmit mai departe... aş prefera totuşi să-l aud (mesajul). Nici nu ştiţi de câte ori mi se întâmplă să fiu întrebată ceva şi să răspund cu totul altceva, pentru că nu am auzit bine. Şi de la un moment dat devine frustrant.

Ironia tuturor acestor pretenţii ale mele faţă de interlocutorii mei e că niciodată oamenii nu sunt mulţumiţi de tonul meu. Mi se spune că vorbesc prea încet, iar când mă străduiesc să spun ceva mai clar (şi credeţi-mă, chiar mă străduiesc), mi se zice "shhh" *evil frown*

Lumea zice că internetul e rău pentru că te dezvaţă să socializezi. Fuck that, eu n-am învăţat niciodată. Prefer oricând un mesaj scris.

P.S. Aţi observat schimbarea la secţiunea "Images" pe Google?

Am revenit. Şi pentru că la lucru trebuie să folosesc diacritice, o să mă străduiesc de acum să le folosesc şi aici (ca să mă obişnuiesc).

Cum spuneam, m-am angajat. Yey for me. Singura problemă e că totul a fost atat de brusc încât n-am apucat să mă obişnuiesc cu ideea că timpul meu liber s-a micşorat simţitor. Ştiam că o să se întâmple asta până la urmă, dar mă aşteptam să existe vreo 2-3 interviuri şi deci câteva zile în care să mă pregătesc psihic. Nu doar că a fost un singur interviu, dar am început pe loc.
Următoarea noapte eram atât de obosită şi entuziasmată în acelaşi timp, încât n-am dormit aproape deloc. Vreo 3 zile cu jumătate din orele mele normale de somn combinate cu o stare de spirit foarte high (mi-a luat destul de mult să conştientizez ce se întâmplă) m-a adus vineri seara şi toată ziua de sâmbătă la un fel de low, aşa, depression style.

Aseară pe la ora 11 mi se închideau ochii şi atunci am realizat că ceva nu e tocmai ok. Aşa ca azi-noapte am dormit 11 ore. Nici nu vă imaginaţi ce schimbare majoră poate face somnul pentru psihicul unui om. Ieri am avut greutăţi inclusiv să mănânc. Acum ma simt ok, mult mai revigorată.

Ideea e că dacă la un moment dat simţiţi că ceva nu e în regulă cu starea voastră de spirit, încercaţi să dormiţi o noapte ca lumea: să vă culcaţi devreme şi să vă treziţi târziu. O chestie care pare atât de insignifiantă poate să facă o diferenţă extraordinară.

Post destul de scurt, ştiu, dar trebuie să îmi intru puţin în element.

Well... m-am angajat. Si inca incerc sa-mi intru in ritm. Asa ca probabil blogul asta o sa se simta neglijat o vreme. Promit ca incerc sa-mi gasesc timp si pentru el.

Unul dintre cele mai vizualizate (si gasite pe Google) articole ale mele a fost asta. Nu stiu daca acest post este neaparat o continuare, dar in mod sigur are legatura.

Dupa cum multi dintre cunoscutii mei stiu, imi caut de lucru. Problema mea, pe langa evidenta criza, e ca am studii multe si experienta putina (si de multe ori irelevanta). Din observatiile mele de pana acum, experienta s-ar putea sa fie unul dintre cele mai importante lucruri pe care le ai in CV. Dar presupun ca nu e chiar imposibil sa-ti gasesti ceva si fara. Atata doar ca trebuie sa te diferentiezi totusi de ceilalti candidati prin altceva. Celelalte "calitati" ale mele nu sunt neaparat extraordinare, adica sunt necesare, dar probabil le are toata lumea (studii, limba engleza, operare PC). *dupa cum va descriu CV-ul meu aici, poate primesc si o oferta* ... deci singurul lucru care ma poate ajuta este sa stiu orice alta limba in afara de engleza. Si intamplator am facut in liceu italiana.

Si da, am fost chemata la interviuri pentru singurul motiv ca am un atestat de italiana. O micuuuuta problema aici... n-am mai facut limba asta de prin liceu... adica de acum 6 ani! Am uitat-o. Nu complet, dar de la un nivel B2 sa zicem am ajuns la un A2. Credeti-ma, un A2 e un incepator, nu un mediu cum scrie la mine pe atestat.

Mi-am zis de multe ori ca o sa incerc sa imi reamintesc, dar n-am facut prea multe lucruri in directia asta. Acum vreo doua luni va ziceam ca am castigat niste carti de la BuyBooks, printre care una de italiana. Nici n-am deschis-o pana acum. Dar nu stiu ce plictiseala m-a lovit azi si am zis ca degeaba stau si astept sa-mi cada cunostintele din cer. Asa ca m-am apucat serios de treaba.

Deci de azi inainte o sa incerc in fiecare zi sa fac exercitii de italiana. Google-ul e plin de exercitii si lectii, care de care mai variate si mai interactive. Cel mai important e ca ma corecteaza. Apropo, gasiti exercitii pentru absolut orice limba, italiana e doar un exemplu. M-am ajutat si de cartea mea, e chiar folositoare pentru vocabular. Si o sa-mi mai caut prin biblioteca dupa alte carti de prin vremea liceului, ca sigur trebuie sa mai am... intotdeauna am zis ca cititul te ajuta mult cu o limba.

Asa ca nah, cand ma plictisesc mai bag un exercitiu la italiana. Daca merge treaba bine, poate ma reapuc si de franceza.

Mai stiti alte metode care m-ar putea ajuta? Voi ce limbi ati uitat?

Am citit alaltaieri o carte, mai contemporana: "Sarpe si cercel". De obicei eu prefer literatura clasica, dar am zis ca avand atata timp liber, imi permit sa mai incerc lucruri noi. Ce am observat in aceasta carte este lipsa completa de substanta ... tot continutul se bazeaza pe socarea cititorului. Imagini de sex sado-maso, mutilari corporale etc. Nu m-ar deranja asta in mod deosebit daca exista vreun substrat filosofic, vreo morala ascunsa... un ceva care sa justifice prezenta acestor scene.

Sincer, nu ma mir ca tipa care a scris cartea (Hitomi Kanehara) e considerata una dintre cele mai celebre scriitoare japoneze contemporane. Daca ne uitam la alti scriitori contemporani care au succes, merg de obicei pe aceeasi reteta: sa socheze. Nici nu tin minte daca am citit vreodata o carte contemporana care sa nu contina cuvinte obscene... ah, ba da, Dan Brown. El incearca sa socheze in alta directie, cu religia. Deci daca vreti sa scrieti un bestseller, e simplu: combinati religia cu sexul :D

Problema insa nu e doar in literatura, ci si in alte forme de arta. Povesteam cu un prieten despre asta (de unde si inspiratia pentru articol) si mi-a zis de Andres Serrano. Tipul asta e un fotograf foarte cunoscut si apreciat, iar una dintre cele mai importante "lucrari" ale sale e un crucifix intr-un borcan de urina (a sa). El mai are fotografii cu cadavre, sange (menstrual), sperma, sau lapte femeiesc. Nu vreau sa pun poze, but google it daca va intereseaza :))

In pictura, Gottfried Helnwein l-a pictat pe Hitler cu propriul sange, sau pe pruncul Iisus ca Hitler.
Marco Evaristi a pus niste pestisori intr-un blender si a invitat audienta sa porneasca blenderul.

Ma rog, cred ca ati prins ideea. Am gasit o gramada de astfel de exemple. Si hai sa nu confundam toate astea cu estetica uratului, care e total altceva.

Ideea e ca rar mai gasesti o lucrare de arta contemporana care sa prezinte o idee. Totul a devenit o chestie superficiala. Audienta e socata, deci artistul reuseste. Cred ca se bazeaza putin si pe snobismul multora care cred ca trebuie sa aprecieze o anumita opera, chiar daca lor nu le spune practic nimic. Dar stiu ca e o noutate, ca individul va deveni celebru si deci nu se risca sa nu aprecieze.
Nu ma deranjeaza noutatea sau elementele socante. Ma deranjeaza ca se considera ca acestea sunt suficiente.

Sa va dau un exemplu si mai concludent. Nigel Tomm. Individul s-a hotarat sa faca un film numit "Catcher in the Rye" ("De veghe in lanul de secara"). 75 minute de ecran albastru. Cica regizorul vrea ca oamenii sa isi imagineze filmul. Daca vreau sa imi imaginez filmul, pot s-o fac citind cartea, n-am nevoie de un ecran albastru pentru asta. NU esti artist. Oare daca postez un articol si nu scriu nimic in el, o sa va imaginati singuri cel mai tare articol ever?

Sunt total dezamagita de arta contemporana. As vrea sa existe mai mult substrat, mai multa substanta, mai multe subintelesuri ... inteleg ca vrei sa ma sochezi ca sa imi atragi atentia, dar dupa ce ai primit atentia mea, cu ce o sustii? Ce vrei sa-mi spui? Care e mesajul important din spatele operei?

Si intrebarea mea pentru cititori este: cunoasteti vreun artist contemporan (din orice categorie de arta) care sa aiba opera cu mesaj? Recomandati-mi si mie.

... cat de multumita esti de viata ta?

Aceasta intrebare mi-a fost pusa azi la telefon de catre un necunoscut. Nu, nu incerca sa-mi vanda nimic, m-a rugat sa-i raspund la un chestionar. A inceput cu intrebari relativ banale, axate in principal pe facultate si apoi a ajuns la asta. Nu doar ca a ajuns la ea, dar a detaliat-o, cu alte intrebari precum: "cat de multumita esti de viata ta profesionala? de studiile tale? de viata de familie? de viata sociala?"

Ok, n-am nimic cu tipu` de la telefon. Omu' are si el un job, asa isi ia el banii, punand necunoscutilor intrebari stupide si inconfortabile la telefon. Dar am ceva cu individul care a conceput chestionarul asta.

Sa iti declari multumirea relativ la propria-ti existenta pe un criteriu numeric n-ar trebui sa fie un raspuns pe care il dai in cateva secunde. E o chestie ce trebuie gandita si cantarita mult. Poate ar fi trebuit sa inceapa de la particulare la generale... Cat de multumita sunt de studiile mele? Destul de multumita, momentan nu mai intentionez sa fac altele. De profesia mea? E non-existenta :| Pana a ajuns la viata sociala i-am raspuns "10" ca deja ma plictisisem (si oricum n-am gandit-o prea mult), iar el imi raspunde "aaa, inteleg". Ce anume intelegi? Ce concluzie poti trage din faptul ca viata mea sociala e de nota 10?

Apropo, vi s-a luat vreodata un chestionar de asta si sa va simtiti judecati? Tipu` ma intreaba daca lucrez si ce venit am si eu ii rasund la ambele negativ, si simt un zambet dincolo de telefon. Dilema mea: sa specific ca am terminat un master saptamana trecuta? Avand in vedere ca nu m-a intrebat?

Ma rog... ar face bine data viitoare cand ma mai suna cineva sa-mi ofere un job sau ceva. Daca tot dau interviuri, macar sa nu fie degeaba :P Tipu' asta se recomandase ca ar fi de la fortele de munca, de aia eram asa binevoitoare.

Anyway, am postat mai mult ca sa va rog sa-mi iertati lipsa subiectelor interesante de pe blog, sunt constienta de ele. Problema ar putea veni din faptul ca stau toata ziua si ma uit la seriale pe calc ... sau ma joc Catan. So... nothing interesting happens to me.

Apropo, nota mea a fost 8. Pentru viata mea, in general.

In fix 23 de zile incepe noul sezon din Mad Men. E unul dintre serialele mele preferate.

Eu ma uit la o multime de seriale si reality show-uri si de obicei dramele sunt mai rare pe lista mea, dar Mad Men are ceva special. Pentru mine. Cred totusi ca nu e chiar un serial pentru oricine. A castigat o gramada de premii (38 mai exact si 59 de nominalizari, dintre care 9 Emmy-uri si 4 Golden Globes). Au trecut 3 sezoane si luna asta incepe al 4-lea.

In serial este vorba despre angajatii unei companii de publicitate de pe la inceputul anilor '60. E un serial bazat pe personaje dupa parerea mea si mie mi se par fascinante. Mai ales cele trei personaje feminine: Joan, secretara super sexi si buna la toate, Betty, sotia personajului principal (Don), extrem de frumoasa chiar si dupa 3 copii si Peggy, femeia independenta care porneste de jos si isi construieste o cariera intr-o lume a barbatilor.
Peggy nu mi se pare la fel de frumoasa ca si celelalte doua (Joan si Betty sunt breathtaking), dar imi place personajul ei foarte mult.

De cand ma uit la serialul asta imi doresc sa fiu copywriter :)) Desi filmul arata meseria in toate aspectele ei, chiar si cele mai putin interesante, dar ce n-as da sa lucrez si eu acolo, cot la cot cu Don si Betty *daydreaming*
Imi mai place subtilitatea filmului, care abordeaza o gramada de probleme interesante, cateodata fara tam-tam. Tin minte o scena care m-a marcat, cand Don si Betty au iesit cu copiii la un picnic si la sfarsit pur si simplu au scuturat patura de toate resturile si au plecat. E un lucru care ei l-au facut cu multa nonsalanta si o scena care pentru actiunea serialului n-a reprezentat aproape nici o importanta, dar in ziua de azi sa faci asa ceva ... nu stiu, e groaznic. Ma rog, stiu ca la noi se mai face, dar eu personal nici n-as indrazni sa ma gandesc.

Oricum, nu stiu daca serialul se da pe vreun post romanesc, parca am vazut ceva reclama intr-o revista (inca nu mi-am deschis televizorul anul asta), dar daca vreti sa va uitati, eu recomand sa incepeti de la primul sezon, altfel o sa pierdeti o gramada de lucruri importante. Inca nu stiu prea multi romani care sa se uite la el si mi se pare ciudat, chiar e un serial bun. Deci, din pacate, nici n-am cu cine discuta despre el :(

Iar azi am descoperit o chestie foarte interesanta, cu atat mai mult luand in considerare ca filmul e despre o agentie de publicitate :D AMCTV a pus online un programel numit Mad Men Yourself, sub sloganul "New Season! New You!" si pe care il gasiti aici.
Mi se pare un mod foarte interesant de a promova serialul: practic, poti sa te creezi pe tine in lumea Mad Men. O chestie relativ simpla, dar la sfarsit poti sa trimiti direct de pe site imaginea pe Facebook sau Twitter (eu am gasit-o la cineva pe Facebook, asa am dat de site).

Si bineinteles ca m-am creat si eu pe mine, nu puteam rata ocazia ... deci asa as fi aratat eu pe la inceputul anilor '60, prezentandu-mi ultima idee si tinand un cocktail in mana in timpul asta, habar n-am de ce (sa zicem ca pentru el era reclama :D )


Si pentru ca pana incepe mai este ceva, ce alte seriale mai recomandati? (Tinand cont ca nu-mi plac sf-urile sau serialele cu vampiri sau alt fel de creaturi).