M-am mutat!

Mi-am facut blog nou! Daca vreti sa ma cititi in continuare, ma gasiti aici: inproba.ro
Category: 89 comentarii

TIFF Part 2

În postul anterior m-am oprit la joi. Cum spuneam, vineri mă pregătisem să merg la două filme. Până la urmă am fost doar la unul.


Never let me go, un film englezesc cu Keira Knightley, pe care de altfel nu pot s-o sufăr. Dar filmul a fost ok. Singura ne-comedie pe care am văzut-o anul ăsta la TIFF. Deşi în substrat filmul are mai multe componente, un fel de trecut virtual în care ne primim organele vitale de la clone (fază doar subînţeleasă, niciodată clar enunţată în film), până la urmă tot film de dragoste a fost. Adică eu aşa l-am perceput. Puţin cam trist, nu mi-a lăsat niciun "warm fuzzy feeling" înăuntru, ceea ce eu am considerat a fi un mare păcat, luând în considerare faptul că îngheţam de frig... filmul a fost în aer liber, dar nici măcar păturicile alea moi şi confortabile nu m-au ajutat prea mult. Păcat, că filmul a fost totuşi ok. Prima parte a filmului mi-a plăcut mai mult, variantele lor copii au fost mult mai simpatici.

Am vrut să mă duc şi la Littlerock, însă se ţinea tot în aer liber şi chiar nu aveam nici o şansă să mai rezist. Aşa că am renunţat şi m-am dus direct în pat.

Sâmbătă a coincis cu alte evenimente şi chiar n-am mai avut timp de filme. Dar tot am ieşit în oraş, aşa cum am promis.

Duminică am încheiat runda de anul ăsta de TIFF cu Primos (Verii), o comedie spaniolă. A fost o decizie luată în grabă, ştiam că mai vreau să mă duc la un film duminică şi l-am ales pe ăsta. Decizie foarte fericită, pentru că filmul a fost foarte tare. O comedie foarte reuşită zic eu. E vorba despre un tip care este părăsit de logodnica sa cu o săptămână înaintea nunţii şi este ajutat de cei doi verişori ai săi, plecând în căutarea primei lui iubiri.

Şi cam gata. Am văzut patru filme bune şi un maraton Robotzii, m-am ţinut de promisiune şi timp de o săptămână n-am stat nici o zi în casă şi sper că la anul să mă mobilizez mai bine şi să văd mai multe filme. Anul ăsta am ratat vreo 3 pe care aş fi vrut să le văd.

TIFF Part 1

Un singur lucru nu mi-a plăcut niciodată la TIFF... că pica fix în sesiune. Prin urmare şi prezenţa mea în anii anteriori a fost destul de redusă. Dar anul ăsta, în sfârşit, nu mai am examene. Bonus: este şi ultima săptămână înainte de concediu, deci m-am gândit că pot depune un extra-efort pentru câteva filme. Mai ales că anul ăsta am şi "partner in crime", mai precis Anca. M-am decis deci ca săptămâna asta să nu mai stau nici o zi în casă. Un singur lucru m-a cam încurcat, şi anume faptul că programul nostru ne permitea să mergem la film doar după ora 19:30. Ceea ce a picat destul de aiurea pentru ziua de luni, când nu mi-a surâs mai nimic din program, aşa că am preferat să ies pe terasă la un Mojito cu fructe şi am lăsat TIFF-ul pe marţi.

Marţi am fost la maratonul Robotzii. Părerea mea că trebuia un spaţiu mult mai mare. Dar în mod sigur nu cred că se aşteptau nici ei să vină atâta lume. Motivul principal pentru care m-am dus acolo a fost de curiozitate... asta luând în considerare că episoadele le puteam vedea acasă. Dar eram curioasă să-i văd pe ei. Cum ziceam, n-am văzut nimic nou, dar am aflat câteva chestii despre ce se ascunde în spatele animaţiei. Şi am stat într-o mare de oameni. O oră jumate. În picioare. Dar a fost drăguţ cum ştiau cu toţii toate replicile pe de rost.

Miercuri am fost la Ursul. Am eu ceva cu TIFF-ul şi filmele româneşti. Ursul e o comedie regizată de Dan Chişu. Ineditul pentru mine a fost mai degrabă condiţiile vizionării, adică în aer liber şi mi s-a părut foarte tare. Mai ales că ne-au dat păturici moi şi confortabile şi am prins cele mai tari locuri (asta se întâmplă dacă ajungi cu 45 de minute înainte), cred că puteam să şi dorm acolo la cât de bine mă simţeam. Mai pe la sfârşitul filmului a început să şi plouă puţin, dar sincer că păturica aia era grozavă, n-am simţit absolut nimic.
Acuma despre film: foarte tare. Anul trecut m-am dus la Bună, ce faci? cu aşteptări mici, care mi-au fost mega-întrecute, la ăsta m-am dus deja cu aşteptări mari, aşa că n-am fost surprinsă, dar nici dezamăgită. Cu toate că pe Bună, ce faci? l-aş plasa undeva mai sus pe scara calităţii. Am râs la film, şi cred că ăsta e până la urmă scopul comediei. Dar ce mi-a plăcut foarte mult au fost amănuntele, timpurile alea sunt surprinse atât de bine... mi-a adus o grămadă de amintiri de prin anii '90. În rezumat, a fost bun filmul şi eu zic că dacă aveţi ocazia să vă uitaţi la el, merită.

Azi, adică joi, am mers la un film Norvegian, Cumplit de fericită. O să încep cu singurul lucru care mi-a stricat seara: fix lângă mine s-a pus un nene care mirosea tare a alcool, de mi-a şi sărit pofta de mâncare. Şi sucul mi-l sorbeam cu greaţă. Mi-a lipsit tare mult proiecţia în aer liber *sigh*
Pe de altă parte filmul a fost ciudăţel, dar foarte frumos. Adică mie mi-a plăcut mult. Nu îmi dau seama nici acum dacă a fost comedie sau dramă, dar chiar am ieşit foarte mulţumită. Bine, unele faze au fost mult prea trase de păr, situaţii în care mă întrebam "dar totuşi, cum s-a ajuns aici?", însă poate chiar absurdul unor faze l-a făcut aşa special.

După cum am spus în titlu, asta e Partea I. Pentru că săptămâna nu s-a încheiat şi mâine îmi propun să mă duc la două filme (deşi sunt mai multe pe care vreau să le văd, dar sunt deodată şi trebuie să mai renunţ). Păcat că unele filme se dau o singură dată, cum ar fi Loverboy, un alt film românesc pe care aş fi vrut să-l văd, dar la care din păcate nu am cum să ajung mâine şi este singura dată când se dă. Dacă ajungeţi la el, să-mi spuneţi dacă s-a meritat.
Iniţial am vrut să mergem la trei filme mâine, însă la unul dintre ele (Maimuţele) am renunţat pentru că am văzut trailerul şi pare foarte plictisitor.

Ce e ciudat că încă nu am fost la niciun film la TIFF care să mă nemulţumească. Cred că am noroc. Ca să nu mai zic că la toate de până acum am prins locuri foarte bune.

Aşadar voi reveni pe parcursul weekendului cu un nou feedback.

Bucureşti în 5 zile (la Bookfest)

Iar am lipsit cam multicel, dar de data asta motivat: am fost o săptămână în Bucureşti, la Bookfest. De altfel, am văzut Bucureştiul (live) pentru prima dată în viaţă.

Probabil ar trebui să încep cu faptul că părerea mea despre Bucureşti înainte să-l văd era una foarte proastă. În sensul în care îmi imaginam un loc gri, plin de blocuri, un oraş industrial, murdar, plin de oameni înfricoşători. Să vă zic drept, eram de-a dreptul îngrozită la gândul că va trebui să mă urc într-un taxi şi să vorbesc, având în vedere accentul meu puternic ardelenesc, ce cu siguranţă avea să-mi aducă multe ocoale şi curse la suprapreţ.

Undeva prin Piteşti am adormit în maşină şi când m-am trezit (era trecut de miezul nopţii) eram deja în Bucureşti. Surpriză mare pentru mine... oraşul nu era aşa urât. M-am gândit că aşa o fi noaptea. Dar până la urmă s-a dovedit că pur şi simplu imaginea pe care o aveam eu în cap era exagerată. N-am apucat să văd eu prea mult, dar ce am văzut a fost ok, chiar... curat, aş îndrăzni să zic. Din păcate, singurul loc pe care l-am vizitat a fost parcul Herăstrău (care dacă ar fi ceva mai luminat noaptea ar fi foarte ok)... însă ce mi-a plăcut cel mai mult au fost clădirile mari... de fapt, imense. Eu nu consider Clujul a fi un oraş mic deloc, atâta doar că pe aici clădirile nu sunt chiar aşa impresionante ca dimensiuni... probabil ţine de arhitectură. Mă refer la clădirile alea unde îşi au sediul marile ziare sau edituri...

Oamenii au fost drăguţi. Iarăşi spre surprinderea mea. Cu excepţia unei excursii nefericite la un Penny Market unde am fost să-mi cumpăr patru cornuri (dacă ştiam ce mă aşteaptă renunţam). În 20 de minute cât am stat eu acolo au fost vreo 5 scandaluri. Din locul unde m-am pus eu la coadă nu se vedea casa, bătrânii se împingeau frenetic să te întreacă, zici că eram la curse, nu la stat la coadă. Şi mie mi se făcuse deja frică nu cumva să-mi scape vreun comentariu şi să mă ia careva la bătaie. Dar a trecut repede şi în rest majoritatea oamenilor au fost politicoşi şi chiar m-au ajutat de fiecare dată când am cerut ajutorul. Chiar şi taximetriştii au fost binevoitori şi nu m-a ocolit nimeni (mi-am dat seama după preţuri). E drept, mi-am petrecut mai tot timpul într-un târg de carte, probabil că şi publicul respectiv are de-a face cu asta, dar bucureştenii nu mi-au lăsat o impresie proastă şi asta e tot ce contează.

Ca nu stric karma binevoitoare a acestui post nu voi comenta condiţiile de cazare şi mâncare. Dar dacă tot am pomenit de Bookfest să zic vreo trei vorbe şi despre el.

Cred că cel mai mare succes a târgului au fost organizatorii. Totul a fost bine pus la punct şi toată lumea a fost foarte promptă. Am vizitat cam fiecare stand în parte (cred că ştiu toate cărţile pe de rost) şi am avut atât surprize plăcute, cât şi neplăcute. Printre cele din urmă a fost faptul că erau afişate multe cărţi mai vechi. După părerea mea la un eveniment de genul ăsta ar trebui să se vină cu noutăţi. Am văzut în multe locuri cărţile noi la un preţ întreg (destul de mare) şi doar cele mai vechi reduse... cred că totuşi asta găsim în orice librărie sau anticariat, un târg de carte ar trebui să fie diferit. Aş fi vrut să mă întorc cu bagajele pline de cărţi, dar nu am prea găsit lucruri deosebite, ce nu le-aş găsi într-o zi normală, într-o librărie normală din Cluj... mi-am cumpărat ceva, dar puţine şi majoritatea cărţi de bucate. O singură carte de beletristică, un Dostoievski care nu-l aveam (Dublul). Ca surpriză plăcută, în schimb, au fost vizitatorii... deşi în număr mic, m-a surprins faptul că mulţi ştiau câte ceva... adică au recunoscut aşa, cărţile valoroase, nu s-au luat după care are coperta mai frumoasă.

În altă ordine de idei, mica "excursie" m-a ajutat să-mi descopăr şi câteva calităţi de a căror existenţă... nu zic că nu ştiam, doar că nu eram sigură. Dar e bine să te întorci cu o părere mai bună despre tine decât cea cu care ai plecat. Simt că fac parte dintr-un bildungsroman.

Şi cam atât cu Bucureştiul. Zilele Clujului le-am cam ratat, aşa că acum aştept cu nerăbdare TIFF-ul.

Simpozion "Gheorghe Crăciun" în Zărneşti

De când m-am angajat, jobul mi-a oferit şi câteva ocazii de a mai "scoate capul în lume", mai exact de a organiza şi participa la diverse evenimente (lansări de carte, târguri, simpozioane etc.). Majoritatea celor la care particip sunt din Cluj, dar am fost de patru ori până acum şi prin alte localităţi, pe toate văzându-le pentru prima dată. În ordine cronologică: Cătina, Oradea, Satu Mare şi Zărneşti. Şi mi-a trecut prin cap că ar fi frumos să scriu impresii despre ele şi aici. Despre primele trei nu mai are rost că-s de anul trecut. Dar la Zărneşti am fost vineri.

Să încep cu ocazia: simpozion Gheorghe Crăciun, în cadrul căruia am lansat şi noi o carte (Introducere în teoria literaturii). Din editură am plecat doar eu, rugându-l pe tata să mă însoţească (pentru că perspectiva microbuzului nu mă prea încânta). Drumul a durat 5 ore şi a fost foarte obositor. Despre Zărneşti nu ştiam mare lucru, decât că se află în judeţul Braşov, deci m-am aşteptat bineînţeles la o zonă montană. Din fericire, Braşovul e în top 5 oraşe/judeţe frumoase din România (top 5 preferinţe personale adică), aşa că m-am bucurat de perspectiva peisajelor. Mi-am pregătit şi aparatul foto.

Am apucat să facem o singură oprire, la o benzinărie în Sighişoara, să ne dezmorţim picioarele şi să bem o cafea şi să mâncăm o baguettă (ăsta e ceva romitalienism inventat de mine) cu ciuperci. La 15 fix, ca un ceas elveţian am intrat în Zărneşti, dar să găsim Casa de cultură, unde se ţinea evenimentul, ne-a mai luat un sfert de oră. Am întârziat aşadar, dar oamenii au fost destul de drăguţi să ne aştepte.

Mă opresc puţin pentru o scurtă paranteză. Tot drumul am văzut o grămadă de cetăţi şi peisaje extrem de frumoase şi mi-aş fi dorit foarte mult să ne oprim, dar din păcate am fost orcum în întărziere şi deci n-am reuşit să văd altceva decât ce se vede din maşină. În plus, între Braşov şi Zărneşti e foarte aglomerat. Şi de data asta am văzut cetatea Râşnov doar de la geam, deşi e a doua oară când trec pe acolo. Păcat.

Zărneştiul e frumos... arată exact cum îmi imaginam eu un orăşel de munte din Austria. Case colorate şi munţii în apropiere. Îmi pare rău că nici din el nu am putut vedea prea multe.

Până în momentul când am intrat în sală şi ne-am aşezat la locurile noastre, nu am avut nici o emoţie. Dar când mi-am dat seama că-s chiar acolo, că e multă lume (chiar a fost mai multă decât m-am aşteptat, dar pentru cultură eu zic că e un semn bun) şi că trebuie să vorbesc în faţa atâtor oameni (fără să am pregătit nimic), au cam început să-mi tremure picioarele. Primarul a spus câteva cuvinte în deschidere şi apoi am urmat eu... am fost foarte scurtă... dar am trecut peste asta fără prea multe bâlbâieli şi eu zic că încep să fac progrese. Apoi simpozionul a decurs normal.

Nota 10 Primăriei Zărneşti pentru organizare. Oamenii au fost incredibil de drăguţi, ne-am simţit foarte bine, deşi nu cunoşteam pe nimeni aveam impresia că toţi ne sunt vechi prieteni. S-au purtat ireproşabil. Toată organizarea a fost foarte frumoasă, din punctul meu de vedere simpozionul a fost foarte reuşit. Deşi nu am citit nici o carte de Gheorghe Crăciun până acum (am răsfoit-o pe asta a noastră puţin, dar cam atât), simpozionul ăsta m-a făcut să îmi doresc să o fac. În special mi-ar face plăcere să-i citesc romanele, mă atrage în mod special Pupa Russa. Elevii de la şcoala generală nr. 1 din Zărneşti şi-au citit câteva creaţii proprii şi sincer nu mi-a venit să cred că sunt scrise de tineri de clasa a 8-a. Şi deşi am plecat din Cluj cu 40 de cărţi, m-am întors cu... zero. Un alt lucru bun zic eu.

Am pornit de acolo la ora 18 şi iar n-am apucat să vedem nimic... eram şi foarte obosiţi. Am ajuns acasă cu un pic înainte de ora 23. Nu am făcut decât vreo trei poze din maşină la nişte munţi. Deci cam ăsta e singurul meu regret, că n-am apucat să văd mare lucru, mai ales că am fost într-una dintre cele mai frumoase părţi ale ţării.

Interviuri - din cealaltă perspectivă

Anul trecut prin august am avut un post asemănător, doar despre cv-uri. Pentru că mai multă lume mi-a spus că le-a fost de ajutor, am zis să trec şi la pasul următor: interviul de angajare.

Întâi să vă spun contextul: aşa cum ziceam şi dincolo, n-am nici un fel de calificare în resurse umane. Doar anul trecut mă plimbam din interviu în interviu. Sunt atât de diferite de la firmă la firmă, încât nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. De data asta eu am ţinut interviurile. Nu am pus întrebări capcană de genul "unde te vezi peste 5 ani?" pentru că sincer nu ştiu care ar trebui să fie răspunsul corect la întrebarea asta. Am pus întrebări la obiect, legate fie de competenţele necesare pentru post, fie de ce scria în cv-ul lor. Observaţiile mele:

CV-ul

Niciuna dintre fetele care au venit nu şi-au adus cv-ul. Sau dacă l-au adus, nu mi l-au dat. Din experienţa mea ştiam că se va întâmpla aşa, astfel că le-am printat eu înainte. Însă mi-ar fi plăcut să îşi aducă un cv cât mai actualizat şi corect gramatical (pentru că absolut niciunul dintre cv-urile trimise pe mail nu a fost corect în totalitate, ceea ce mă face să-mi pun un mare semn de întrebare).

Experienţă

O întrebare pe care am pus-o tuturor a fost "de ce ai plecat de la ultimul loc de muncă?" Asta a fost un fel de întrebare descalificatoare. Am primit şi răspunsuri pe care le-am acceptat (nu m-au mai plătit, s-a desfiinţat firma, m-am mutat din oraş, era un job acceptabil pentru facultate acum caut ceva serios, lucrez la program part time şi îmi doresc un program full time). Dar am avut şi surpriza unor răspunsuri pe care eu nu le-aş fi dat niciodată (de ce să nu apreciem sinceritatea, totuşi). De exemplu o fată mi-a spus că nu avea încredere în angajatori... aşa că am întrebat şi de locul de muncă anterior şi mi-a răspuns că simţea că şefii nu-şi respectă angajaţii.
Acuma eu ca om, pot să înţeleg... ea caută un loc de muncă serios, unde să fie respectată, să aibă drepturi etc. Toată lumea îşi doreşte asta. În acelaşi timp ştiu la fel de bine că n-ar rezista la noi mai mult de 2 săptămâni şi bag mâna în foc că nu va rezista mai mult de 3-4 luni la următoarele doua joburi, până va realiza că nu există un loc de muncă ideal, şi dacă există nu se obţine uşor.
O alta mi-a zis că s-au redus locurile de muncă din învăţământ. Mă rog, nu ştiu ce ar fi trebuit să răspundă, atâta doar că pe mine m-a făcut automat să mă gândesc că nu era o profesoară foarte bună.
Însă lovitura de graţie a venit de la o candidată care mi-a explicat că din fostul loc de muncă au dispărut nişte dosare şi a fost dată afară. Mi-am dat seama automat că nu e o persoană de încredere (că mă gândesc că nu a fost dată afară aleatoriu).
Ca să rezum: la o astfel de întrebare nu împroşca cu noroi fostul angajator şi nu da răspunsuri ce îl va face pe intervievator să îşi pună semne de întrebare legate de tine.

Studii

Am încercat să fiu foarte deschisă şi să accept orice domeniu de studiu. La noi nimic nu e irelevant. Ţin minte când îmi căutam de lucru în timpul facultăţii şi nu înţelegeam de ce era aşa greu să găseşti ceva. Acum eu am ajuns să refuz studenţii. Din discuţiile cu ei mi-am dat seama că aveau să lipsească des. Şi mai ţin minte perioda sesiunii când în fiecare zi lipseau 2-3 colegi.
Cum ziceam, nu am ţinut cont de relevanţa studiilor, dar la un moment dat am întrebat o tipă care terminase asistenţa socială care a fost subiectul lucrării de dizertaţie. Nu mai ţin minte exact, era ceva cu maternitatea, oricum am întrebat-o de ce vrea să lucreze într-o editură imediat după şi a rămas blocată... apoi a îngăimat ceva de genul "nu m-am gândit la asta" .... "cauţi ceva, orice?" "da".
Niciodată, dar niciodată să nu mergeţi la un interviu fără să ştiţi de ce vreţi să vă angajaţi în locul respectiv. E aşa un turn off să ţi se răspundă că îi e indiferent. Eu vreau oameni pasionaţi, care vor să înveţe, cărora să le placă... eu când am venit la interviu pentru editură eram extaziată, mi-am pregătit un întreg discurs despre cât de mult îmi place să citesc. Nu am apucat să-l zic, dar ca idee.
Ce m-a surprins plăcut în schimb a fost când o fată mi-a spus că a renunţat la masterat. Am întrebat-o de ce şi mi-a spus că pur şi simplu nu era ceea ce voia ea. Mi-am dat imediat seama că nu e cineva care caută doar o diplomă şi doar un job care să-i pună o pâine pe masă.

Aptitudini

Bineînţeles că am întrebat chestii care mă interesau în mod special: cunoştinţe PC, rezistenţa la stres, capacităţi organizatorice, capacităţi de autoeducare, cunoaşterea gramaticii (da, am întrebat asta, că m-au enervat cv-urile nu de alta) etc. În mare toată lumea mi-a zis că ştie de toate. Una mi-a răspuns la toate întrebările cu "nu ştiu, presupun că o să văd" şi una m-a întrebat dacă nu toată lumea zice că se pricepe la tot (la care i-am răspuns că ar fi surprinsă). Ce nu mi-a plăcut a fost să mi se răspundă cu "da". Adică aşa, sec. Eu căutam oarecum răspunsuri puţin mai detaliate, ceva care să le ateste capacitatea respectivă, o experienţă sau ceva. Unele mi-au dat şi ele mi-au şi lăsat impresia cea mai bună per total.

Întrebări

La sfârşit le-am rugat să-mi pună şi ele întrebări. Mi-a plăcut faptul că au întrebat toate câte ceva, prin urmare am simţit că le interesează jobul. Ce m-a deranjat a fost întrebarea despre salariu. Nu că nu ar fi fost îndreptăţite să întrebe, dar mie mi se pare normal ca această întrebare să vină în altă fază, când încep să-mi exprim interesul de a le angaja.


Cum am ales

Am ales în final 4 fete. Ce a contat cel mai mult a fost pur şi simplul felul în care au vorbit. Am avut atât de mulţi colegi deja, încât îi pot clasifica pe categorii după 5 propoziţii. Mi-am dat seama automat care sunt fete mai deştepte, care se pot descurca singure, care sunt mai voluntare, care îşi vor da interesul şi vor fi responsabile. Mi-au plăcut fetele care au zâmbit, eu vreau oameni pozitivi lângă mine. Bineînţeles, a contat şi ce au răspuns la interviu :)
Pe cele 4 fete le-am chemat la un al doilea interviu şi în final am angajat două.

Observaţii de final

Nu-mi mai amintesc cum era îmbrăcată niciuna. Bine, poate aş fi observat dacă erau în trening, dar în principiu îmi dau acum seama ce pierdută era ora aia în faţa oglinzii dinaintea unui interviu.
La multe mi-am dat seama de la început că nu le vreau, aşa că mi-am pierdut şi interesul de a le mai pune întrebări. Aşa că durata unui interviu e un indiciu bun să-ţi dai seama cum te descurci.
Mi-am dat seama de ce e bine să încerci să-ţi ascunzi emoţiile la interviu. Mi s-au părut inutile şi aveam senzaţia că le opreau să vorbească.

O fată m-a rugat să-i trimit măcar un mail cu răspunsul, chiar dacă nu o sun. Ştiu din proprie experienţă cât de aiurea e să n-ai un răspuns. Aşa că mi-am luat toate cv-urile acasă cu acest scop (pentru că la muncă n-aveam nici o şansă să am timp de aşa ceva). Este ora 22:41 şi încă n-am răspuns la nimeni, doar le-am sunat pe cele două fete alese. Încă am speranţa că o să reuşesc până la miezul nopţii, dar nu-mi garantez. În weekend nu o să am acces la internet, iar pe luni sigur uit. Asta aşa, ca un răspuns la "de ce nu mi se dă un răspuns, chiar şi negativ?"

Pericolul Paştelui

Dintre toate sărbătorile din an, Paştele par a fi cele mai dăunătoare. O să mă ierte colegii mei că spun asta, dar azi, în prima zi de lucru după 4 zile libere (weekend inclus), jumate nu erau în apele lor... mă refer din punct de vedere al sănătăţii... unii n-au venit deloc.

Mă rog, vacanţa de Crăciun o fi fost mai lungă şi au avut timp să se refacă. Însă nu-mi amintesc nici o sărbătoare în care să primesc mailuri despre cum să-ţi revii în urma toxiinfecţiilor alimentare. Nu zic, de Paşti lumea bagă de toate, de la ouă la miel, mai ales după cel mai lung post al anului... n-o fi tocmai sănătos. Şi pe la noi se mai practică şi "udatul", vorba vine se "udă" femeile cu parfum, dar în realitate se "udă" gâturile cu alcool.

Mai periculos decât toxiinfecţia alimentară de la masa de Paşte, mai e un singur lucru: mersul la biserică, la înviere. Mie în general nu-mi place să zic cu voce tare fricile mele, de teamă că o să se adeverească fix în ciudă (cred în puterea Unversului de a face glume proaste), dar o să vă destăinui una: lumânările din noaptea de înviere.

După binecunoscutul "Veniţi de luaţi luminăăăăă" mie deja încep să-mi tremure picioarele şi să mă ia transpiraţiile. Teoria mea e următoarea: la miezul nopţii toţi sunt obosiţi. Probabil în timpul zilei s-au chinuit să facă curăţenie generală şi să gătească, deci am putea zice de-a dreptul epuizaţi. Au şi ţinut ditamai postul, deci putem adăuga slăbiţi în ecuaţie. Au hainele de sărbătoare pe ei, ceea ce de multe ori include pantofi incomozi, în cazul femeilor cu toc. E noapte şi nu prea vezi pe unde calci. Poate unora le mai răsare să şi înconjoare biserica în aceste condiţii. Acum spuneţi voi: care-s şansele ca unu' mai bleg să se împiedice cu lumânarea aprinsă în mână şi să ardă părul sau haina vecinului din faţă?
Cred că pompierii n-au liber de Paşti.

Astea fiind zise mie îmi plac sărbătorile pascale, ca orice fel de sărbătoare de altfel. Însă poate ar trebui să le abordăm mai responsabil.