Anda Dj

Ca oricărui copil normal (nu că m-am considerat vreodată un copil normal), când eram mică îmi plăceau desenele. Îmi programam timpul în faţa televizorului în funcţie de orele când se difuzau desenele (mnah, când m-am născut eu nu era Cartoon Network). Ţin minte ca ora 19 era sfântă, pentru că TVR-ul difuza la ora aia câte un desen "tare".

La polul opus erau ştirile. Nici nu mai ştiu de câte ori le spuneam bunicilor mei:

- Eu nu înţeleg de ce vă place să vă uitaţi la ştiri
- Păi mai vedem şi noi ce se întâmplă în lume
- Şi la ce vă ajută?

Am crescut, concepţiile mele s-au mai schimbat, am devenit şi eu mai interesată de lume, mai curioasă poate... m-am trezit de multe ori oprindu-mă în faţa televizorului ca să urmăresc câte o ştire până la sfârşit. Cu timpul, am început să mă opresc şi la alte articole în ziare decât partea de integrame şi bancuri... am mai apăsat pe câte un link pe net care îmi atrăgea atenţia cu vreun lucru care s-a mai întâmplat... am citit reviste, am aflat chestii...

Cum m-am lăudat deja de prea multe ori, am deja peste un an de când eu personal, cu mâna mea, n-am mai deschis televizorul (asta înseamnă că m-am mai uitat la televizor, dar pur neintenţionat, când se întâmpla ca altcineva să-l deschidă şi eu să fiu prezentă). Ciudat cât de mult te poţi izola de lume fără televizor, şi cât de bine te poţi simţi în acelaşi timp. Adevărul e că n-am mai citit nici reviste mondene, nici ziare, nici măcar pe net n-am mai prea dat peste ştiri .... am rămas aşa... ruptă de lume.

Dacă am învăţat ceva din chestia asta, e că n-am pierdut absolut nimic. Mai prind nişte conversaţii pe care eu nu le înţeleg, despre ce a zis un personaj X (despre care toată lumea pare să ştie cine e, în afară de mine, deci bănuiesc ca apare pe la tembelizor), dar mă afectează la fel de tare ca o bârfă a colegelor despre o tipă pe care eu nu o cunosc.

Nu ştiu ce se mai întâmplă pe plan politic, dar pare la fel de rău ca întotdeauna, măcar nu mă mai enervez. Despre "războiul de pe străzile din Rio" am aflat întâmplător, că se uita frate-mio la sport şi jucătorii brazilieni păreau afectaţi. Despre minerii din Chile am citit pe ceva blog.

Aşa, cu mintea mea de copil, cred că am văzut lucruri mult mai clar: la ce mă ajută? Dacă se întâmplă ceva cu adevărat important, care s-ar putea să mă afecteze, sunt sigură că mă anunţă careva. În rest e pierdere de timp (şi neuroni, în mod sigur). Nu zic că e rău să fii curios, să vrei să cunoşti cât mai multe despre lume, nu mă înţelegeţi greşit. Cred doar că televiziunea, în special cea de la noi, nu prea ajută deloc în sensul ăsta. Ştirile noastre sunt un fel de glumă proastă.

Noah, postul ăsta e un alt fel de a spune: dacă se întâmplă ceva interesant, gen vine sfârşitul lumii sau chestii de astea, nu uitaţi să mă anunţaţi şi pe mine :) Apreciez.

Ştiu, ştiu, am lipsit două luni, nu fără motive evident, dar până la urmă m-am hotărât să revin.

Pentru că toată ziua sunt stresată, am ajuns la concluzia că am nevoie de un hobby. Un hobby adevărat, care să îţi ocupe timpul, la care să te gândeşti non-stop, cum să-ţi îmbunătăţeşti performanţele, ce să îţi mai cumperi să fii mai bun, să te deconecteze total de la stresul zilnic ş.a.m.d. Să te hotărăşti că ai nevoie de un hobby e uşor, să-l găseşti e mai greu.

În primul rând trebuie să fie ceva care să îţi facă plăcere, normal. Ceva care să te entuziasmeze aş zice. Despre care să poţi vorbi cu orele fără să te plictiseşti. Unii oameni colecţionează chestii, însă mie mi se pare o pasiune cam scumpă. În plus, mă plictisesc uşor, deci vreau să FAC ceva. Nu sunt prea dinamică din fire, deci sporturile cam ies din discuţie. Nu am talente artistice deosebite, nu pictez, nu cânt, nu dansez... la un moment dat mi se pusese pata să învăţ să cânt la chitară, asta până mi-a pus o colegă o chitară în braţe şi m-a învăţat să cânt o notă ... mi-am dat seama după urmele de pe degete că n-o să fiu niciodată în stare să fac asta :P

M-am gândit la lucruri care îmi plăcea să le fac până acum, şi să le fac cu mai multă dedicaţie. Îmi plăcea să citesc, dar natura jobului meu face acest lucru să încalce motivul iniţial pentru care am nevoie de un hobby. Îmi plăcea să mă uit la filme, dar acum sunt atât de obosită (psihic) încât nu mai pot sta concentrată două ore.... mă mai uit la seriale că-s mai scurte. Nu mai am răbdare de site-uri, scrisul are aceeaşi problemă cu cititul .... am ajuns sa cred la un moment dat că îmi va fi imposibil să găsesc ceva care să-mi placă, la care să mă pricep cât de cât, să nu fie prea obositor, dar nici prea plictisitor şi să nu fie extrem de scump.

Ideea mi-a venit în timp ce mă uitam la primul sezon din Top Chef Just Desserts. După o zi atât de stresantă încât am mâncat 3 ciocolate (de alea normale, Milka) SINGURĂ mi-am dat seama că aş ieşi mai ieftin (şi probabil mai sănătoasă) dacă mi-aş găti singură deserturile. Deci da, m-am apucat de făcut dulciuri.

Aş zice despre mine că am instincte destul de bune, dar îmi lipseşte din plin experienţa. Ieri am făcut o glazură de ciocolată albă. Prima mea încercare a dat greş, dar la a doua am nimerit-o. Problema a intervenit când mi-am dat seama că trebuie să decid între aspect şi gust. Vreau să fie frumos sau vreau să fie bun?
Am ajuns la concluzia că un hobby n-ar trebui să te transforme într-un om superficial, aşa că am ales să fie bun. Tortul din imagine evident ca nu e al meu, al meu a iesit groaznic de urat (dar bun)... cu mandarine si crema de lamaie. Inca se dezbate ce fac data viitoare.