Anda Dj

Nu ştiu de ce românii tind întotdeauna spre extreme. E foarte greu să găseşti o cale de mijloc în atitudinea noastră faţă de diverse chestii. Aşa e şi cu limba. Sunt două feluri de oameni: cei care aproape neagă cu desăvârşire limba română şi cei care sunt atât de obsedaţi de ea încât nu pot accepta nici o abatere.

Mă uitam pe youtube la nişte români care vorbesc în engleză. Nu mă deranjează partea asta, până la urmă e de înţeles, ai mai mult potenţial de suscribers când te adresezi unui public internaţional... ce mă deranjează e că vorbesc engleză prost. Nu toţi, dar unii. Şi asta mă duce cu gândul la alte categorii, să zicem cântăreţii. 99% din artiştii români au scos în ultimul an piese în engleză. Pot să număr pe degetele de la o mână piesele noi în română. Şi lăsând la o parte că unii au o pronunţie de toată jena, îi mai vezi pe la interviuri că îmi crapă mie obrazul de ruşine pentru ei. Cred ca nu mai trebuie să reamintesc de Inna. Să ne-nţelegem: nu e nimic rău să cânţi în engleză, nu e nimic rău în a nu ştii foarte bine engleza (se mai întâmplă, poate ştii altă limbă). Ce mă deranjează este să insişti să îţi faci o carieră bazată pe limba engleză şi să nu faci măcar minimul efort să o înveţi, eventual să iei nişte lecţii de pronunţie.

De partea cealaltă a baricadei sunt cei care vânează orice greşeală. Şi nu cumva să îndrăzneşti să spui un cuvânt englezesc în loc de unul românesc. Acuma fără supărare, dar nimeni nu condamnă expresiile franţuzeşti. Doar dacă e engleză e bai. Ceea ce mă face să cred ca de fapt e doar un fel de "hai să fim gică-contra". Noah, eu folosesc des expresii englezeşti. O fac aşa, în viaţa de zi cu zi, nu vă imaginaţi că dacă trimit o scrisoare oficială la lucru introduc eu un "anywho" (asta apropo de faptul că m-a întrebat Sheeva la un moment dat dacă ştiu că nu e un termen corect. În caz că mai are cineva dilema asta, ştiu, e un slang, mi l-am însuşit dintr-un serial). Eu mă uit des la seriale, mă uit pe youtube, sunt expusă des ca să zic aşa la expresii în limba engleză şi le mai folosesc şi eu. Până la urmă limba e un organism viu, se modifică tot timpul, nu ştiu de ce trebuie să insistăm noi să folosim nişte cuvinte pe moarte, e ca şi cum ne-am apuca să vorbim în arhaisme. Mi se pare aiurea să ne tot ţinem cu dinţii de nişte lucruri care oricum n-au o însemnătate atât de mare. Doar pentru că zicem "trend" în loc de "modă" sau "manager" în loc de "gestionar" nu înseamnă că limba română îşi pierde valoarea. Important e să ne înţelegem.

Hai să nu mai fim chiar aşa stresaţi. Una este să foloseşti o limbă greşit în mediul profesional şi alta e să îţi mai scape o expresie în altă limbă în limbajul uzual. Aş prefera ca lumea să fie la fel de stresată când vine vorba de CE zici şi nu neapărat de CUM zici.

Îmi amintesc de acum câţiva ani (vreo 7-8), de parcă ar fi fost altă viaţă, când pierdeam nopţile constant. Eram în fiecare săptămână într-un club sau la un chef, în plus consumam şi alcool care numai treaz nu te ajută să fii. În timpul săptămânii aveam ora de culcare pe la 12-1 noaptea, în caz că a doua zi aveam şcoală. Dacă era vacanţă, ora mea de culcare era pe la 6 dimineaţa. Mă trezeam pe la 10 şi funcţionam perfect cu 4 ore de somn.

Îmi amintesc chiar de un Revelion când am petrecut 5 zile la o cabană. Pentru că majoritatea erau cuplaţi, cei rămaşi singuri, adică eu şi trei băieţi, am nimerit să dormim în camera cu muzica, unde se ţinea practic cheful în fiecare noapte. După ce toţi se retrăgeau în camerele lor, noi ne făceam crenvuşti (ce ciudat, ştiaţi că nu există pe dexonline cuvântul ăsta?) şi ne uitam la videoclipuri până pe la ora 8 jumate, când ne puneam să dormim. La ora 10 se trezeau toţi ceilalţi şi eram, la rândul nostru, nevoiţi să facem la fel. Timp de 5 zile am dormit în total 6 ore şi a fost unul dintre cele mai reuşite Revelioane ever.

Apoi, în timpul facultăţii, când n-am mai avut cursuri înainte de ora 10, m-am obişnuit să am ora de culcare pe la 2-3. Ţin minte rarele ocazii când aveam o oră matinală de trezire şi mă puneam să mă culc mai devreme, cât de greu îmi era să adorm. Insomnia era cea mai mare problemă a mea.

Şi uite-mă acum, la 24 de ani, într-o ploioasă zi de duminică. Azi noapte, aproape de ora 1, am zis să mă uit la un film, că doar nu trebuie să mă trezesc devreme (asta luând în considerare că mi-au trebuit două cafele să rămân trează până la 1, că pe la 22 mă cam ia somnul). Pe la 1 jumate mi se închideau ochii, aşa că am hotărât să amân filmul pe dimineaţă.

M-am trezit destul de greoi pe la ora 10. Acum e 15 jumate si de vreo doua ore mă tot gândesc ce să fac să nu-mi mai fie atât de somn. Măcar nu mai am probleme cu insomnia, adorm de cum pun capul pe pernă. Oare dacă de la vârsta asta obosesc atât de repede, cum va fi peste câţiva ani când poate voi avea copii ce mă vor ţine trează toată noaptea?

Săptămâna trecută mi-am făcut un test unde mi-a ieşit rezultatul că trec prin "mid-life crisis" (o chestie prin care trec de obicei oamenii la 40-50 de ani). Oare îmbătrânesc prea repede?

Cred că am menţionat de multe ori în posturile din ultima lună şi ceva că îmi neglijez blogul. Dar uite că în ultimele zile mi s-a făcut dor de el.

Sunt taur. Se spune că taurilor nu le plac schimbările. E adevărat, prefer stabilitatea, dar nu neapărat că nu-mi plac schimbările, ci doar mă adaptez greu. Aşa că prefer să fie făcute treptat. Iar de data asta, schimbarea a venit brusc, nu peste noapte, ci peste zi. Era miercuri, ora 10 jumate când am primit un telefon. N-aveam nici cea mai mică idee că avea să fie prima zi de muncă şi că din acel moment timpul meu liber avea să se micşoreze semnificativ. Şi de-abia acum, de vreo două zile am început să accept noul meu stil de viaţă. Mi-am dat seama de asta când în sfârşit am început să mă mai gândesc şi la alte lucruri decât cele legate de muncă. Azi noapte, cred că pentru prima dată de când m-am angajat, n-am mai visat cărţi sau contracte. Am avut un vis absolut normal.

Aşadar, m-am gândit că e momentul să-mi îndrept puţin atenţia şi spre alte aspecte şi acum, că tot e weekend, am timp şi să mă ocup puţin de asta. Voi începe cu o curăţenie la mine în cameră. Şi dacă tot sunt într-o dispoziţie organizatorică, am zis să-mi fac puţină ordine şi pe blog. Mi-am schimbat template-ul dacă tot suntem la capitolul schimbări (intenţionez să postez mai des, aşa că trebuia să-l fac puţin mai atrăgător pentru mine). În plus, acum apar şi imagini la comentarii. Şi mi-am făcut curat în blogroll, care s-a cam întreit, dar cu atât mai bine, ce să zic. În plus, observ că şi Blogspot-ul a făcut nişte schimbări, se observă la postat.

Ah, voiam să mai zic, aşa, în trecere, că a apărut prima carte cu numele meu pe ea. Se numeşte "Altarele lui Zalmoxis", este scrisă de Ana Cicio şi va fi lansată oficial în 9 septembrie la Negreşti Oaş. E chiar o carte drăguţă, despre miturile din zona Oaşului (şi are poze :D ). 

Nu reuşesc nicicum să înţeleg o chestie. De ce eşti neserios atunci când ştii că şi alţii depind de tine?

Sunt sigură că majoritatea celor care au trecut prin şcoală sau printr-un job, ştiu cum e să ai un deadline şi să nu reuşeşti să-l respecţi, sau să o faci în ultima secundă. Eu întotdeauna mi-am predat lucrările în ultimul moment, recunosc. Dar atunci când trebuie să predai un eseu la şcoală, sau ceva de genul ăsta, riscul e doar al tău. Dacă nu reuşeşti, primeşti o notă mică. TU.

Când m-am angajat am fost conştientă de cel mai mare dezavantaj (tot în comparaţie cu şcoala). Nu mai pot să zic că "azi n-am chef deloc să mă duc", să mă întorc pe partea cealaltă şi să mă culc la loc. În fiecare dimineaţă, cu precizia alarmei de la telefon, mă ridic din pat la ora 6, că vreau, că nu vreau. Nu e uşor deloc, dar ştiu că nu am de ales. Pe vremea când dădeam meditaţii era oarecum asemănător, cu diferenţa că dacă ştiam cu o zi înainte că nu vreau să mă duc, sau am alte planuri, pot să sun şi să reprogramez. Niciodată, dar niciodată, nu mi s-a întâmplat să nu mă duc fără să anunţ înainte.

Deci cum ziceam, cineva trebuia să facă o chestie. Plătită, bineînţeles. Avea un deadline: luni. După cum vă daţi şi singuri seama, azi e miercuri. Am primit ceva? Nope. Bun, am înţeles, ai avut probleme personale şi chiar n-ai putut să termini la timp. Se numeşte telefon mobil, pentru că îl poţi lua cu tine şi să răspunzi naibii la telefon, nu să mă laşi să sun din 5 în 5 minute.

Azi o să fiu EU luată la întrebări şi chiar dacă în realitate ştiu că nu prea era nici un mod prin care eu personal aş fi putut preveni treaba asta, ştiu că o să fie cumva vina mea. Că aşa se mişcă treaba. Nu pot să înţeleg nici într-o mie de ani de ce nu a putut să-mi răspundă la telefon, sau să-mi trimită un amărât de mail sau un sms să-mi zică şi mie măcar în ce stadiu e. Şi dacă ştii că pleci departe, într-un loc unde n-ai semnal, îţi poţi rezerva 1 minut măcar să anunţi treaba asta. Măcar atunci când ştii că depinde cineva de tine.

Azi, din cauza ei, mă duc cu groază la lucru.