Anda Dj

Mi-am facut blog nou! Daca vreti sa ma cititi in continuare, ma gasiti aici: inproba.ro

În postul anterior m-am oprit la joi. Cum spuneam, vineri mă pregătisem să merg la două filme. Până la urmă am fost doar la unul.


Never let me go, un film englezesc cu Keira Knightley, pe care de altfel nu pot s-o sufăr. Dar filmul a fost ok. Singura ne-comedie pe care am văzut-o anul ăsta la TIFF. Deşi în substrat filmul are mai multe componente, un fel de trecut virtual în care ne primim organele vitale de la clone (fază doar subînţeleasă, niciodată clar enunţată în film), până la urmă tot film de dragoste a fost. Adică eu aşa l-am perceput. Puţin cam trist, nu mi-a lăsat niciun "warm fuzzy feeling" înăuntru, ceea ce eu am considerat a fi un mare păcat, luând în considerare faptul că îngheţam de frig... filmul a fost în aer liber, dar nici măcar păturicile alea moi şi confortabile nu m-au ajutat prea mult. Păcat, că filmul a fost totuşi ok. Prima parte a filmului mi-a plăcut mai mult, variantele lor copii au fost mult mai simpatici.

Am vrut să mă duc şi la Littlerock, însă se ţinea tot în aer liber şi chiar nu aveam nici o şansă să mai rezist. Aşa că am renunţat şi m-am dus direct în pat.

Sâmbătă a coincis cu alte evenimente şi chiar n-am mai avut timp de filme. Dar tot am ieşit în oraş, aşa cum am promis.

Duminică am încheiat runda de anul ăsta de TIFF cu Primos (Verii), o comedie spaniolă. A fost o decizie luată în grabă, ştiam că mai vreau să mă duc la un film duminică şi l-am ales pe ăsta. Decizie foarte fericită, pentru că filmul a fost foarte tare. O comedie foarte reuşită zic eu. E vorba despre un tip care este părăsit de logodnica sa cu o săptămână înaintea nunţii şi este ajutat de cei doi verişori ai săi, plecând în căutarea primei lui iubiri.

Şi cam gata. Am văzut patru filme bune şi un maraton Robotzii, m-am ţinut de promisiune şi timp de o săptămână n-am stat nici o zi în casă şi sper că la anul să mă mobilizez mai bine şi să văd mai multe filme. Anul ăsta am ratat vreo 3 pe care aş fi vrut să le văd.

Un singur lucru nu mi-a plăcut niciodată la TIFF... că pica fix în sesiune. Prin urmare şi prezenţa mea în anii anteriori a fost destul de redusă. Dar anul ăsta, în sfârşit, nu mai am examene. Bonus: este şi ultima săptămână înainte de concediu, deci m-am gândit că pot depune un extra-efort pentru câteva filme. Mai ales că anul ăsta am şi "partner in crime", mai precis Anca. M-am decis deci ca săptămâna asta să nu mai stau nici o zi în casă. Un singur lucru m-a cam încurcat, şi anume faptul că programul nostru ne permitea să mergem la film doar după ora 19:30. Ceea ce a picat destul de aiurea pentru ziua de luni, când nu mi-a surâs mai nimic din program, aşa că am preferat să ies pe terasă la un Mojito cu fructe şi am lăsat TIFF-ul pe marţi.

Marţi am fost la maratonul Robotzii. Părerea mea că trebuia un spaţiu mult mai mare. Dar în mod sigur nu cred că se aşteptau nici ei să vină atâta lume. Motivul principal pentru care m-am dus acolo a fost de curiozitate... asta luând în considerare că episoadele le puteam vedea acasă. Dar eram curioasă să-i văd pe ei. Cum ziceam, n-am văzut nimic nou, dar am aflat câteva chestii despre ce se ascunde în spatele animaţiei. Şi am stat într-o mare de oameni. O oră jumate. În picioare. Dar a fost drăguţ cum ştiau cu toţii toate replicile pe de rost.

Miercuri am fost la Ursul. Am eu ceva cu TIFF-ul şi filmele româneşti. Ursul e o comedie regizată de Dan Chişu. Ineditul pentru mine a fost mai degrabă condiţiile vizionării, adică în aer liber şi mi s-a părut foarte tare. Mai ales că ne-au dat păturici moi şi confortabile şi am prins cele mai tari locuri (asta se întâmplă dacă ajungi cu 45 de minute înainte), cred că puteam să şi dorm acolo la cât de bine mă simţeam. Mai pe la sfârşitul filmului a început să şi plouă puţin, dar sincer că păturica aia era grozavă, n-am simţit absolut nimic.
Acuma despre film: foarte tare. Anul trecut m-am dus la Bună, ce faci? cu aşteptări mici, care mi-au fost mega-întrecute, la ăsta m-am dus deja cu aşteptări mari, aşa că n-am fost surprinsă, dar nici dezamăgită. Cu toate că pe Bună, ce faci? l-aş plasa undeva mai sus pe scara calităţii. Am râs la film, şi cred că ăsta e până la urmă scopul comediei. Dar ce mi-a plăcut foarte mult au fost amănuntele, timpurile alea sunt surprinse atât de bine... mi-a adus o grămadă de amintiri de prin anii '90. În rezumat, a fost bun filmul şi eu zic că dacă aveţi ocazia să vă uitaţi la el, merită.

Azi, adică joi, am mers la un film Norvegian, Cumplit de fericită. O să încep cu singurul lucru care mi-a stricat seara: fix lângă mine s-a pus un nene care mirosea tare a alcool, de mi-a şi sărit pofta de mâncare. Şi sucul mi-l sorbeam cu greaţă. Mi-a lipsit tare mult proiecţia în aer liber *sigh*
Pe de altă parte filmul a fost ciudăţel, dar foarte frumos. Adică mie mi-a plăcut mult. Nu îmi dau seama nici acum dacă a fost comedie sau dramă, dar chiar am ieşit foarte mulţumită. Bine, unele faze au fost mult prea trase de păr, situaţii în care mă întrebam "dar totuşi, cum s-a ajuns aici?", însă poate chiar absurdul unor faze l-a făcut aşa special.

După cum am spus în titlu, asta e Partea I. Pentru că săptămâna nu s-a încheiat şi mâine îmi propun să mă duc la două filme (deşi sunt mai multe pe care vreau să le văd, dar sunt deodată şi trebuie să mai renunţ). Păcat că unele filme se dau o singură dată, cum ar fi Loverboy, un alt film românesc pe care aş fi vrut să-l văd, dar la care din păcate nu am cum să ajung mâine şi este singura dată când se dă. Dacă ajungeţi la el, să-mi spuneţi dacă s-a meritat.
Iniţial am vrut să mergem la trei filme mâine, însă la unul dintre ele (Maimuţele) am renunţat pentru că am văzut trailerul şi pare foarte plictisitor.

Ce e ciudat că încă nu am fost la niciun film la TIFF care să mă nemulţumească. Cred că am noroc. Ca să nu mai zic că la toate de până acum am prins locuri foarte bune.

Aşadar voi reveni pe parcursul weekendului cu un nou feedback.

Iar am lipsit cam multicel, dar de data asta motivat: am fost o săptămână în Bucureşti, la Bookfest. De altfel, am văzut Bucureştiul (live) pentru prima dată în viaţă.

Probabil ar trebui să încep cu faptul că părerea mea despre Bucureşti înainte să-l văd era una foarte proastă. În sensul în care îmi imaginam un loc gri, plin de blocuri, un oraş industrial, murdar, plin de oameni înfricoşători. Să vă zic drept, eram de-a dreptul îngrozită la gândul că va trebui să mă urc într-un taxi şi să vorbesc, având în vedere accentul meu puternic ardelenesc, ce cu siguranţă avea să-mi aducă multe ocoale şi curse la suprapreţ.

Undeva prin Piteşti am adormit în maşină şi când m-am trezit (era trecut de miezul nopţii) eram deja în Bucureşti. Surpriză mare pentru mine... oraşul nu era aşa urât. M-am gândit că aşa o fi noaptea. Dar până la urmă s-a dovedit că pur şi simplu imaginea pe care o aveam eu în cap era exagerată. N-am apucat să văd eu prea mult, dar ce am văzut a fost ok, chiar... curat, aş îndrăzni să zic. Din păcate, singurul loc pe care l-am vizitat a fost parcul Herăstrău (care dacă ar fi ceva mai luminat noaptea ar fi foarte ok)... însă ce mi-a plăcut cel mai mult au fost clădirile mari... de fapt, imense. Eu nu consider Clujul a fi un oraş mic deloc, atâta doar că pe aici clădirile nu sunt chiar aşa impresionante ca dimensiuni... probabil ţine de arhitectură. Mă refer la clădirile alea unde îşi au sediul marile ziare sau edituri...

Oamenii au fost drăguţi. Iarăşi spre surprinderea mea. Cu excepţia unei excursii nefericite la un Penny Market unde am fost să-mi cumpăr patru cornuri (dacă ştiam ce mă aşteaptă renunţam). În 20 de minute cât am stat eu acolo au fost vreo 5 scandaluri. Din locul unde m-am pus eu la coadă nu se vedea casa, bătrânii se împingeau frenetic să te întreacă, zici că eram la curse, nu la stat la coadă. Şi mie mi se făcuse deja frică nu cumva să-mi scape vreun comentariu şi să mă ia careva la bătaie. Dar a trecut repede şi în rest majoritatea oamenilor au fost politicoşi şi chiar m-au ajutat de fiecare dată când am cerut ajutorul. Chiar şi taximetriştii au fost binevoitori şi nu m-a ocolit nimeni (mi-am dat seama după preţuri). E drept, mi-am petrecut mai tot timpul într-un târg de carte, probabil că şi publicul respectiv are de-a face cu asta, dar bucureştenii nu mi-au lăsat o impresie proastă şi asta e tot ce contează.

Ca nu stric karma binevoitoare a acestui post nu voi comenta condiţiile de cazare şi mâncare. Dar dacă tot am pomenit de Bookfest să zic vreo trei vorbe şi despre el.

Cred că cel mai mare succes a târgului au fost organizatorii. Totul a fost bine pus la punct şi toată lumea a fost foarte promptă. Am vizitat cam fiecare stand în parte (cred că ştiu toate cărţile pe de rost) şi am avut atât surprize plăcute, cât şi neplăcute. Printre cele din urmă a fost faptul că erau afişate multe cărţi mai vechi. După părerea mea la un eveniment de genul ăsta ar trebui să se vină cu noutăţi. Am văzut în multe locuri cărţile noi la un preţ întreg (destul de mare) şi doar cele mai vechi reduse... cred că totuşi asta găsim în orice librărie sau anticariat, un târg de carte ar trebui să fie diferit. Aş fi vrut să mă întorc cu bagajele pline de cărţi, dar nu am prea găsit lucruri deosebite, ce nu le-aş găsi într-o zi normală, într-o librărie normală din Cluj... mi-am cumpărat ceva, dar puţine şi majoritatea cărţi de bucate. O singură carte de beletristică, un Dostoievski care nu-l aveam (Dublul). Ca surpriză plăcută, în schimb, au fost vizitatorii... deşi în număr mic, m-a surprins faptul că mulţi ştiau câte ceva... adică au recunoscut aşa, cărţile valoroase, nu s-au luat după care are coperta mai frumoasă.

În altă ordine de idei, mica "excursie" m-a ajutat să-mi descopăr şi câteva calităţi de a căror existenţă... nu zic că nu ştiam, doar că nu eram sigură. Dar e bine să te întorci cu o părere mai bună despre tine decât cea cu care ai plecat. Simt că fac parte dintr-un bildungsroman.

Şi cam atât cu Bucureştiul. Zilele Clujului le-am cam ratat, aşa că acum aştept cu nerăbdare TIFF-ul.

De când m-am angajat, jobul mi-a oferit şi câteva ocazii de a mai "scoate capul în lume", mai exact de a organiza şi participa la diverse evenimente (lansări de carte, târguri, simpozioane etc.). Majoritatea celor la care particip sunt din Cluj, dar am fost de patru ori până acum şi prin alte localităţi, pe toate văzându-le pentru prima dată. În ordine cronologică: Cătina, Oradea, Satu Mare şi Zărneşti. Şi mi-a trecut prin cap că ar fi frumos să scriu impresii despre ele şi aici. Despre primele trei nu mai are rost că-s de anul trecut. Dar la Zărneşti am fost vineri.

Să încep cu ocazia: simpozion Gheorghe Crăciun, în cadrul căruia am lansat şi noi o carte (Introducere în teoria literaturii). Din editură am plecat doar eu, rugându-l pe tata să mă însoţească (pentru că perspectiva microbuzului nu mă prea încânta). Drumul a durat 5 ore şi a fost foarte obositor. Despre Zărneşti nu ştiam mare lucru, decât că se află în judeţul Braşov, deci m-am aşteptat bineînţeles la o zonă montană. Din fericire, Braşovul e în top 5 oraşe/judeţe frumoase din România (top 5 preferinţe personale adică), aşa că m-am bucurat de perspectiva peisajelor. Mi-am pregătit şi aparatul foto.

Am apucat să facem o singură oprire, la o benzinărie în Sighişoara, să ne dezmorţim picioarele şi să bem o cafea şi să mâncăm o baguettă (ăsta e ceva romitalienism inventat de mine) cu ciuperci. La 15 fix, ca un ceas elveţian am intrat în Zărneşti, dar să găsim Casa de cultură, unde se ţinea evenimentul, ne-a mai luat un sfert de oră. Am întârziat aşadar, dar oamenii au fost destul de drăguţi să ne aştepte.

Mă opresc puţin pentru o scurtă paranteză. Tot drumul am văzut o grămadă de cetăţi şi peisaje extrem de frumoase şi mi-aş fi dorit foarte mult să ne oprim, dar din păcate am fost orcum în întărziere şi deci n-am reuşit să văd altceva decât ce se vede din maşină. În plus, între Braşov şi Zărneşti e foarte aglomerat. Şi de data asta am văzut cetatea Râşnov doar de la geam, deşi e a doua oară când trec pe acolo. Păcat.

Zărneştiul e frumos... arată exact cum îmi imaginam eu un orăşel de munte din Austria. Case colorate şi munţii în apropiere. Îmi pare rău că nici din el nu am putut vedea prea multe.

Până în momentul când am intrat în sală şi ne-am aşezat la locurile noastre, nu am avut nici o emoţie. Dar când mi-am dat seama că-s chiar acolo, că e multă lume (chiar a fost mai multă decât m-am aşteptat, dar pentru cultură eu zic că e un semn bun) şi că trebuie să vorbesc în faţa atâtor oameni (fără să am pregătit nimic), au cam început să-mi tremure picioarele. Primarul a spus câteva cuvinte în deschidere şi apoi am urmat eu... am fost foarte scurtă... dar am trecut peste asta fără prea multe bâlbâieli şi eu zic că încep să fac progrese. Apoi simpozionul a decurs normal.

Nota 10 Primăriei Zărneşti pentru organizare. Oamenii au fost incredibil de drăguţi, ne-am simţit foarte bine, deşi nu cunoşteam pe nimeni aveam impresia că toţi ne sunt vechi prieteni. S-au purtat ireproşabil. Toată organizarea a fost foarte frumoasă, din punctul meu de vedere simpozionul a fost foarte reuşit. Deşi nu am citit nici o carte de Gheorghe Crăciun până acum (am răsfoit-o pe asta a noastră puţin, dar cam atât), simpozionul ăsta m-a făcut să îmi doresc să o fac. În special mi-ar face plăcere să-i citesc romanele, mă atrage în mod special Pupa Russa. Elevii de la şcoala generală nr. 1 din Zărneşti şi-au citit câteva creaţii proprii şi sincer nu mi-a venit să cred că sunt scrise de tineri de clasa a 8-a. Şi deşi am plecat din Cluj cu 40 de cărţi, m-am întors cu... zero. Un alt lucru bun zic eu.

Am pornit de acolo la ora 18 şi iar n-am apucat să vedem nimic... eram şi foarte obosiţi. Am ajuns acasă cu un pic înainte de ora 23. Nu am făcut decât vreo trei poze din maşină la nişte munţi. Deci cam ăsta e singurul meu regret, că n-am apucat să văd mare lucru, mai ales că am fost într-una dintre cele mai frumoase părţi ale ţării.

Anul trecut prin august am avut un post asemănător, doar despre cv-uri. Pentru că mai multă lume mi-a spus că le-a fost de ajutor, am zis să trec şi la pasul următor: interviul de angajare.

Întâi să vă spun contextul: aşa cum ziceam şi dincolo, n-am nici un fel de calificare în resurse umane. Doar anul trecut mă plimbam din interviu în interviu. Sunt atât de diferite de la firmă la firmă, încât nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. De data asta eu am ţinut interviurile. Nu am pus întrebări capcană de genul "unde te vezi peste 5 ani?" pentru că sincer nu ştiu care ar trebui să fie răspunsul corect la întrebarea asta. Am pus întrebări la obiect, legate fie de competenţele necesare pentru post, fie de ce scria în cv-ul lor. Observaţiile mele:

CV-ul

Niciuna dintre fetele care au venit nu şi-au adus cv-ul. Sau dacă l-au adus, nu mi l-au dat. Din experienţa mea ştiam că se va întâmpla aşa, astfel că le-am printat eu înainte. Însă mi-ar fi plăcut să îşi aducă un cv cât mai actualizat şi corect gramatical (pentru că absolut niciunul dintre cv-urile trimise pe mail nu a fost corect în totalitate, ceea ce mă face să-mi pun un mare semn de întrebare).

Experienţă

O întrebare pe care am pus-o tuturor a fost "de ce ai plecat de la ultimul loc de muncă?" Asta a fost un fel de întrebare descalificatoare. Am primit şi răspunsuri pe care le-am acceptat (nu m-au mai plătit, s-a desfiinţat firma, m-am mutat din oraş, era un job acceptabil pentru facultate acum caut ceva serios, lucrez la program part time şi îmi doresc un program full time). Dar am avut şi surpriza unor răspunsuri pe care eu nu le-aş fi dat niciodată (de ce să nu apreciem sinceritatea, totuşi). De exemplu o fată mi-a spus că nu avea încredere în angajatori... aşa că am întrebat şi de locul de muncă anterior şi mi-a răspuns că simţea că şefii nu-şi respectă angajaţii.
Acuma eu ca om, pot să înţeleg... ea caută un loc de muncă serios, unde să fie respectată, să aibă drepturi etc. Toată lumea îşi doreşte asta. În acelaşi timp ştiu la fel de bine că n-ar rezista la noi mai mult de 2 săptămâni şi bag mâna în foc că nu va rezista mai mult de 3-4 luni la următoarele doua joburi, până va realiza că nu există un loc de muncă ideal, şi dacă există nu se obţine uşor.
O alta mi-a zis că s-au redus locurile de muncă din învăţământ. Mă rog, nu ştiu ce ar fi trebuit să răspundă, atâta doar că pe mine m-a făcut automat să mă gândesc că nu era o profesoară foarte bună.
Însă lovitura de graţie a venit de la o candidată care mi-a explicat că din fostul loc de muncă au dispărut nişte dosare şi a fost dată afară. Mi-am dat seama automat că nu e o persoană de încredere (că mă gândesc că nu a fost dată afară aleatoriu).
Ca să rezum: la o astfel de întrebare nu împroşca cu noroi fostul angajator şi nu da răspunsuri ce îl va face pe intervievator să îşi pună semne de întrebare legate de tine.

Studii

Am încercat să fiu foarte deschisă şi să accept orice domeniu de studiu. La noi nimic nu e irelevant. Ţin minte când îmi căutam de lucru în timpul facultăţii şi nu înţelegeam de ce era aşa greu să găseşti ceva. Acum eu am ajuns să refuz studenţii. Din discuţiile cu ei mi-am dat seama că aveau să lipsească des. Şi mai ţin minte perioda sesiunii când în fiecare zi lipseau 2-3 colegi.
Cum ziceam, nu am ţinut cont de relevanţa studiilor, dar la un moment dat am întrebat o tipă care terminase asistenţa socială care a fost subiectul lucrării de dizertaţie. Nu mai ţin minte exact, era ceva cu maternitatea, oricum am întrebat-o de ce vrea să lucreze într-o editură imediat după şi a rămas blocată... apoi a îngăimat ceva de genul "nu m-am gândit la asta" .... "cauţi ceva, orice?" "da".
Niciodată, dar niciodată să nu mergeţi la un interviu fără să ştiţi de ce vreţi să vă angajaţi în locul respectiv. E aşa un turn off să ţi se răspundă că îi e indiferent. Eu vreau oameni pasionaţi, care vor să înveţe, cărora să le placă... eu când am venit la interviu pentru editură eram extaziată, mi-am pregătit un întreg discurs despre cât de mult îmi place să citesc. Nu am apucat să-l zic, dar ca idee.
Ce m-a surprins plăcut în schimb a fost când o fată mi-a spus că a renunţat la masterat. Am întrebat-o de ce şi mi-a spus că pur şi simplu nu era ceea ce voia ea. Mi-am dat imediat seama că nu e cineva care caută doar o diplomă şi doar un job care să-i pună o pâine pe masă.

Aptitudini

Bineînţeles că am întrebat chestii care mă interesau în mod special: cunoştinţe PC, rezistenţa la stres, capacităţi organizatorice, capacităţi de autoeducare, cunoaşterea gramaticii (da, am întrebat asta, că m-au enervat cv-urile nu de alta) etc. În mare toată lumea mi-a zis că ştie de toate. Una mi-a răspuns la toate întrebările cu "nu ştiu, presupun că o să văd" şi una m-a întrebat dacă nu toată lumea zice că se pricepe la tot (la care i-am răspuns că ar fi surprinsă). Ce nu mi-a plăcut a fost să mi se răspundă cu "da". Adică aşa, sec. Eu căutam oarecum răspunsuri puţin mai detaliate, ceva care să le ateste capacitatea respectivă, o experienţă sau ceva. Unele mi-au dat şi ele mi-au şi lăsat impresia cea mai bună per total.

Întrebări

La sfârşit le-am rugat să-mi pună şi ele întrebări. Mi-a plăcut faptul că au întrebat toate câte ceva, prin urmare am simţit că le interesează jobul. Ce m-a deranjat a fost întrebarea despre salariu. Nu că nu ar fi fost îndreptăţite să întrebe, dar mie mi se pare normal ca această întrebare să vină în altă fază, când încep să-mi exprim interesul de a le angaja.


Cum am ales

Am ales în final 4 fete. Ce a contat cel mai mult a fost pur şi simplul felul în care au vorbit. Am avut atât de mulţi colegi deja, încât îi pot clasifica pe categorii după 5 propoziţii. Mi-am dat seama automat care sunt fete mai deştepte, care se pot descurca singure, care sunt mai voluntare, care îşi vor da interesul şi vor fi responsabile. Mi-au plăcut fetele care au zâmbit, eu vreau oameni pozitivi lângă mine. Bineînţeles, a contat şi ce au răspuns la interviu :)
Pe cele 4 fete le-am chemat la un al doilea interviu şi în final am angajat două.

Observaţii de final

Nu-mi mai amintesc cum era îmbrăcată niciuna. Bine, poate aş fi observat dacă erau în trening, dar în principiu îmi dau acum seama ce pierdută era ora aia în faţa oglinzii dinaintea unui interviu.
La multe mi-am dat seama de la început că nu le vreau, aşa că mi-am pierdut şi interesul de a le mai pune întrebări. Aşa că durata unui interviu e un indiciu bun să-ţi dai seama cum te descurci.
Mi-am dat seama de ce e bine să încerci să-ţi ascunzi emoţiile la interviu. Mi s-au părut inutile şi aveam senzaţia că le opreau să vorbească.

O fată m-a rugat să-i trimit măcar un mail cu răspunsul, chiar dacă nu o sun. Ştiu din proprie experienţă cât de aiurea e să n-ai un răspuns. Aşa că mi-am luat toate cv-urile acasă cu acest scop (pentru că la muncă n-aveam nici o şansă să am timp de aşa ceva). Este ora 22:41 şi încă n-am răspuns la nimeni, doar le-am sunat pe cele două fete alese. Încă am speranţa că o să reuşesc până la miezul nopţii, dar nu-mi garantez. În weekend nu o să am acces la internet, iar pe luni sigur uit. Asta aşa, ca un răspuns la "de ce nu mi se dă un răspuns, chiar şi negativ?"

Dintre toate sărbătorile din an, Paştele par a fi cele mai dăunătoare. O să mă ierte colegii mei că spun asta, dar azi, în prima zi de lucru după 4 zile libere (weekend inclus), jumate nu erau în apele lor... mă refer din punct de vedere al sănătăţii... unii n-au venit deloc.

Mă rog, vacanţa de Crăciun o fi fost mai lungă şi au avut timp să se refacă. Însă nu-mi amintesc nici o sărbătoare în care să primesc mailuri despre cum să-ţi revii în urma toxiinfecţiilor alimentare. Nu zic, de Paşti lumea bagă de toate, de la ouă la miel, mai ales după cel mai lung post al anului... n-o fi tocmai sănătos. Şi pe la noi se mai practică şi "udatul", vorba vine se "udă" femeile cu parfum, dar în realitate se "udă" gâturile cu alcool.

Mai periculos decât toxiinfecţia alimentară de la masa de Paşte, mai e un singur lucru: mersul la biserică, la înviere. Mie în general nu-mi place să zic cu voce tare fricile mele, de teamă că o să se adeverească fix în ciudă (cred în puterea Unversului de a face glume proaste), dar o să vă destăinui una: lumânările din noaptea de înviere.

După binecunoscutul "Veniţi de luaţi luminăăăăă" mie deja încep să-mi tremure picioarele şi să mă ia transpiraţiile. Teoria mea e următoarea: la miezul nopţii toţi sunt obosiţi. Probabil în timpul zilei s-au chinuit să facă curăţenie generală şi să gătească, deci am putea zice de-a dreptul epuizaţi. Au şi ţinut ditamai postul, deci putem adăuga slăbiţi în ecuaţie. Au hainele de sărbătoare pe ei, ceea ce de multe ori include pantofi incomozi, în cazul femeilor cu toc. E noapte şi nu prea vezi pe unde calci. Poate unora le mai răsare să şi înconjoare biserica în aceste condiţii. Acum spuneţi voi: care-s şansele ca unu' mai bleg să se împiedice cu lumânarea aprinsă în mână şi să ardă părul sau haina vecinului din faţă?
Cred că pompierii n-au liber de Paşti.

Astea fiind zise mie îmi plac sărbătorile pascale, ca orice fel de sărbătoare de altfel. Însă poate ar trebui să le abordăm mai responsabil.

Miercuri seara, ora 23:45. Anda trebuie să se trezească a doua zi dimineaţă să meargă la muncă, doar e mijlocul săptămânii, dar ştie că nu poate merge cu părul murdar, aşa că la ora asta e în baie spălându-se pe cap.

Probabil unii dintre voi ştiţi cum e să fii obosit, extrem de obosit, atât de obosit încât ţi se închid ochii stând în picioare, dar totuşi mai tragi de tine să faci acele câteva lucruri care trebuie făcute chiar atunci. Eu mă găsesc în situaţia asta mai des decât ar trebui să fie legal.

Şi în timp ce mă spăl eu pe cap, am un flashback cu o vacanţă în Moldova, nu de mult, cam de doi ani. După o zi foarte plină de călătorit şi vizitat şi călătorit şi vizitat, undeva prin Suceava gazda noastră s-a gândit că ar fi o idee bună să ne ducă puţin în afara oraşului la un miel (la ceaun parcă, dar nu-mi amintesc exact, pentru ca eram mult prea obosită să mai ţin minte detalii). Eram atât de obosită, că nu cred că-mi aduc aminte alt moment când am fost aşa. Şi am tras de mine incredibil să stau trează. Am tras de mine câteva ore, uitându-mă pe ceva canal românesc de muzică proastă, că erau aceleaşi piese care se tot repetau. Am rezistat eroic, şi când zic asta, aproape că-mi vine să-mi dau o medalie de eroică ce am fost.

Noah, şi imaginaţi-vă că în stadiul în care eram, undeva pe la ora 1 noaptea (dar cum ziceam, nu bag mâna în foc pentru detalii), când în sfârşit aveam liber la dormit... eu m-am dus la baie şi m-am spălat pe cap. Poate ziceţi că-s nebună, dar pur şi simplu pentru mine era logic... ştiam că a doua zi vom porni dimineaţa şi nu aş mai fi avut timp să mă usc (şi nu-mi car uscătorul după mine) şi într-o vacanţă ca a noastră, doar cu un traseu şi fără prea multe planuri de cazare, nu ştiai nimic cu siguranţă, dacă şi când aş mai fi prins condiţii prielnice pentru asta.

Şi printre toate aceste amintiri, mi-am dat seama că nu am nici o amintire cu mine atât de obosită cum am fost atunci, sau cum sunt acum, în ultimul timp (în fiecare zi) de când eram mai tânără. Mă întreb oare dacă oboseala vine odată cu vârsta.... sau cu stresul.... şi câte zile ar trebui să dorm ca să dispară?

Ieri după masă, la un prânz în familie, am început o conversaţie despre donarea de organe. Pentru că despre ce altceva poţi povesti în timp ce mănânci?

Totul porneşte de la legislaţie. În România, ca să fii donator de organe, trebuie să specifici tu că vrei să fii donator de organe. În cazul în care păţeşti ceva ce te-ar face eligibil pentru această poziţie şi tu ai fost prea leneş în timpul vieţii să laşi în scris asta, iar membrii familiei sunt mai religioşi de fel şi zic că nu, atunci rămâi cu organele tale în timp ce altul moare cu ale lui, alea defecte.
În alte ţări, chiar Spania mi se pare (am avut odată tema asta la Etică prin facultate şi aşa ţin eu minte de la curs, posibil să mă înşel), trebuie să specifici dacă NU vrei să-ţi donezi organele. Ceea ce mie mi se pare corect. Nu de alta, dar lenea-i mare.

Dar eu personal chiar nu pot să înţeleg de ce n-ar vrea cineva să-şi doneze organele. Primul lucru care-mi vine în minte sunt motivele religioase, dar aşa, cu mintea mea de om care nu frecventează biserica, dacă tu oricum mori, n-ar vrea Dumnezeu să-l salvezi pe altul? Că tu după ce mori oricum nu le mai foloseşti, dar poate altuia i-ar prinde bine. Sau în cazuri de astea nu se mai aplică faza să-ţi ajuţi aproapele?

Nu ştiu de ce au oamenii aşa o fobie (a.k.a. frică iraţională) de lipsa organelor în mormânt. O să-ţi lipsească un plămân, şi ce? Doar nu o să respiri prea mult în sicriu. Eu cred că există acolo o speranţă ascunsă, că poate poate se trezesc şi măcar să fie întregi când o fac. Eu dimpotrivă, vreau să fiu sigură că nu mă trezesc. Ce poate fi mai îngrozitor decât să te trezeşti la nu ştiu câţi metri sub pământ? Brrrr... mai bine luaţi-mi tot înainte. Şi după aia să mă incineraţi. Să fim cât de siguri posibil.

Aş face eu lobby pentru implementarea acestei legi şi la noi (cea cu specificatul în caz că nu doreşti să fii donator), numai că pe aici nu prea ai cu cine. Da` ar fi fain să le mai pese şi altora.

N-am mai mâncat o pizza bună demult şi mi-e un pic poftă, de ce să nu recunosc. Nu ştiu cum se face, că am tot avut ghinion la capitolul ăsta: de fiecare dată când se comanda pizza la lucru, se întâmpla să fie ziua mea de dentist, adică ziua în care nu aveam voie să mănânc. Şi uite aşa, am ratat nişte "oportunităţi".

După aia când am ocazia să dau peste un meniu de pizza, întâmpin alte dificultăţi. Nu reuşesc nicicum să dau de o pizza aşa cum vreau eu. Şi nu vă închipuiţi că sunt în căutarea unor ingrediente inaccesibile în ţări cu climat temperat, ba dimpotrivă, când vine vorba de pizza am gusturi chiar... simple. Dar nu dau de combinaţia aia perfectă. Pentru că pentru mine o pizza nu are farmec fără un ingredient: porumbul. O pizza fără porumb mi se pare ca supa fără sare: seacă. Dar mai toate pizzele ce conţin porumb îl asociază cu ceapă, ardei, morcovi ş.a.m.d., adică ingrediente care mie nu îmi surâd deloc. Şi mă văd tot timpul în situaţia aia pe care probabil toţi ospătarii şi bucătarii o urăsc, când zic: daţi-mi o pizza cutare, dar fără... x, y, z .... sau, şi mai simplu, îmi iau o pizza simpluţă şi îi zic să-mi adauge porumb.

Noah, şi în contextul ăsta am dat de un concurs care mi-a surâs din punct de vedere a premiului, adică a posibilităţii să existe într-un meniu din lumea asta o pizza aşa cum vreau eu. Este un concurs al pizzeriei Daniel Berar (de care am aflat de pe blogul tvdece) si ca să particip trebuie sa dau reţeta pizzei ideale (pentru mine). Care este aşa:


aluat, pulpă de roşii, şuncă, ciuperci, mozzarela, porumb, oregano

Nu vă speriaţi de simplitate că n-a omorât pe nimeni. Dacă e să vorbim de proporţii, porumbul trebuie să fie predominant.

Apropo, dacă vreţi să salivaţi uitaţi-vă şi pe pagina lor de Facebook, mie deja îmi chiorăie maţele.

În ultima săptămână m-a apucat cheful de şcoală. A trecut cam un an de când mi-am încheiat toate activităţile didactice şi mi s-a făcut brusc dor.

Şi m-am apucat de browserit (ştiu, ştiu, nu există cuvântul ăsta) online-ul universitar, cu speranţa că-mi vor străluci ochii la vederea vreunui program de doctorat. Din păcate taxele mi-au tăiat automat craca de sub picioare. Scump să faci un doctorat în zilele noastre. Am căutat în continuare, cu o altă mică speranţă, cum că am vreo şansă la un loc la buget (ceea ce e un vis nebunesc sincer, dar noah, lăsaţi omul să viseze)... până când am ajuns la partea cu susţinerea tezei de doctorat.... sau mai bine zis, susţinerea publică a tezei de doctorat. I am not ready for that yet! Mă iau fiori reci pe şira spinării doar când mă gândesc la asta.

Dar nu m-am liniştit nici după ce am închis pagina cu doctoratele. Mi s-a pus pata pe-un MBA. Şi dau un search la "MBA Cluj"... aflu că primul MBA adevărat în Cluj va începe în 2012, împreună cu ceva Universitatea din Canada... bun şi 2012 îmi zic, mai pot aştepta un an. Citesc articolul cu interes, până aflu că studiile costă 11.500 euro -= o.O =- şi că se fac 3 ore miercurea şi 8 ore sâmbăta, în fiecare zi timp de doi ani :|  Ziceau acolo că cine aplică trebuie să fie foarte motivat, dar nu m-am gândit că chiar aşa....

Nu că n-aş putea face faţă, dar nu-s destul de motivată.

Şi mi-am amintit că am văzut eu odată ceva fluturaş cu un MBA online care se ţine la UBB. Aşa că intrul pe site-ul Universităţii să caut programul. Pare ok... scrie că taxa de înscriere e 75$, însă taxa de şcolarizare nu se menţionează nicăieri. Problema e la condiţiile de admitere... îţi trebuie 3 scrisori de recomandare şi un atestat TOEFL (printre altele, normal, care şi altele costă bani şi timp). Atestatul TOEFL costă 180$ să-l dai (şi să speri că-l iei din prima). Cu alea 3 scrisori... hai că mi-oi găsi eu pe cineva să mă placă destul de mult. Dar mă costă 225$ doar înscrierea, asta fără să mai luăm în calcul traducerile autorizate după diverse acte, şi având în vedere că sunt doar 20 de locuri, sunt şanse mari ca banii ăia să-i dai degeaba. Din păcate, chiar nu găsesc nicăieri taxele de şcolarizare, dar mă aştept la câteva mii de dolari (în cazul bun).

Deci pe moment mi-a trecut cheful de şcoală. Poate într-un viitor mai bogat.

De curând a venit primăvara, Paştile vin cam peste o lună, ceea ce poate însemna un singur lucru: curăţenia de primăvară!

Când zic curăţenie nu mă gândesc neapărat la cea clasică. Adică să şterg praful, să şterg geamurile şi să mătur. Nu de alta, dar chestiile astea le fac oricum şi fără să fie primăvară. Mă refer la o curăţenie adevărată... în toate sensurile cuvântului. Şi tocmai că mai e o lună până la Paşti, cam ăla e şi termenul meu: o lună a curăţirii.

Am început ieri, cu contul de Facebook. Mi-am "măturat" toţi "prietenii" cu care n-am schimbat două vorbe în viaţa mea. Mai am şi altele în plan... aş vrea să încep chiar cu blogul, numai că asta îmi cere ceva timp şi nu ştiu cât am. Aş vrea să îmi mai şterg din miile (exagerez) de filme şi seriale de pe calculator, bineînţeles, asta implicând să le şi văd. Aş vrea să-mi fac ordine între cosmetice şi accesorii. Astăzi am aruncat din greşeală un colier după pat :| Cum o să-l scot de acolo n-am nici cea mai mică idee.

Prin mail nu vreau să-mi fac ordine. Nu vreau să-mi pun ţinte pe care nu le pot atinge că mă demoralizez. Am prea multe mailuri, mii de mailuri (şi de data asta nu mai exagerez). Şi primesc zeci de mailuri în fiecare zi. Pentru mine a fost un succes azi că am reuşit să mi le citesc pe toate. Deci nu.

Aş vrea totuşi să fac puţină ordine în calculator. Poate o defragmentare. L-am solicitat cam mult şi l-am şi neglijat puţin... şi din păcate se simte. Aş vrea să-mi fac puţină ordine şi prin cel de la muncă. În fiecare zi îmi stă inima în loc că poate poate moare şi eu nu reuşesc să-mi salvez fişierele.

Bineînţeles, la o curăţire atât de "profundă" (am vrut să zic deep, dar am hotărât să nu întind coarda), nu îmi puteam neglija corpul. Momentan mă duc în fiecare săptămână la dentist şi sper ca mai am de două ori şi gata... o să am dinţii perfect sănătoşi. Şi luna viitoare mă şi tund. Şi după o vizită la nutriţionist care mi-a explicat că risc să fac diabet (şi a băgat toţi sperieţii în mine), am luat decizia să încerc să mănânc mai sănătos. E mai greu decât am crezut, dar speranţa moare ultima. Nu o să mă aventurez să zic că mă apuc de sport, că vin acasă atât de obosită că şi pentru a mă demachia fac un efort supraomenesc. Dar ieri am urcat pe scări (până la etajul 6), deci e totuşi ceva :D

Dar cel mai mult vreau să-mi fac ordine în gânduri. Să ajung la stadiul ăla de inspiraţie de care am nevoie să scriu... Nu, nu să scriu pe blog, să scriu cu adevărat.

Cred că o să încep totuşi cu frigiderul.

Am avut două zile pline şi stresante, aşa că weekendul a picat numai bine. Obosită cum sunt, mai mult psihic decât fizic, n-am avut chef de prea multe azi... şi cum se întâmplă deseori în astfel de situaţii, m-am trezit "plimbându-mă" pe net, fără vreun scop anume. Din canal de youtube în canal de youtube, din vloguri în bloguri, am dat peste un articol la care am râs cu lacrimi. Mintea umană mă uimeşte de fiecare dată. Şi mi se pare prea tare ca să nu împărtăşesc şi cu alţii.

Se face că un tip, youtuber (Peter Coffin) are o prietenă imaginară de 8 luni. Practic a inventat o japoneză de 18 ani ce locuieşte în New York. I-a făcut cont de youtube (şi îşi comentează propriile videoclipuri), cont de twitter ("tipa" ajunsese să aibă 17000 de followers), blog, tumblr ... practic în virtualitate tipa era "cineva", în timp ce în realitate ea nici nu există. Pe conturile ei apar o grămadă de poze cu ea în diverse ipostaze. În realitate însă, aceste poze aparţin unei.... coreence.

Partea amuzantă începe de la faptul că tipul pur şi simplu a început să poarte conversaţii între el şi "prietena lui"...

ba chiar îi formase o personalitate foarte complexă, în afara de faptul că tipul e dus cu pluta, e chiar de apreciat creativitatea lui

Cunosc senzaţia bine. Am impresia că-s bine, mă deranjează puţin gâtul, dar doar la modul că mă ia o tuse de aia urâtă. Apoi, un strănut... pe zi ce trece strănuturile se înmulţesc. Nici asta nu e o problemă prea mare, mie îmi place să strănut. Apoi, durerea de gât devine din ce în ce ma deranjantă... nasul începe să curgă... mă iau alternativ frigurile şi căldurile. În mare nu mă simt prea ok... şi îmi dau seama că răcesc. De fapt, că aşa începe răceala.

Diferenţa între începutul unei răceli şi sfârşitul ei e foarte mare... la început, te simţi rău, dar nu dai semne pentru cei din jur. Asta este de asemenea şi faza cea mai periculoasă, pentru că în acest stadiu răceala e contagioasă. După aia, când începe să-ţi curgă nasul şi de alea, nu mai contează, înseamnă că îţi trece.

Mă enervează puţin durerea asta de gât, mă simt parcă mi-e veşnic sete. Mă amuză câteodată vocea mea uşor răguşită, cred că e moştenire de la mama, că ea e fan Bryan Adams. Mă distrează când vorbesc cu cineva şi eu am vocea răguşită, nu ştiu de ce, am senzaţia că nu-mi place vocea mea normală în mod deosebit, de aia o apreciez mai mult pe cea răguşită. Dar dacă n-ar durea atât de tare...

Dar cel mai mult şi mai mult urăsc la o răceală când mi se înfundă nasul. Din momentul ăla, creierul meu nu mai primeşte tot oxigenul necesar, încep să mă ia durerile de cap, nările mi se irită de la suflat în serveţel (ah, uite că am fost azi la Kaufland şi am uitat să-mi cumpăr serveţele) şi gâtul mi se irită şi mai tare pentru că respir pe gură. Mă dezhidratez instant.

Cred că trebuie să dau spargerea în mica mea farmacie (reprezentată printr-un sertar). Deja simt că nu mai respir deplin pe nas. Nu ştiu cum se face că eu răcesc oricând, primăvara, vara, toamna, numai iarna nu.

Voi ce urâţi cel mai mult la o răceală?

În ultima săptămână am avut o revelaţie cu privire la cele mai bune scuze (ca ele să fie luate ca atare şi nu puse la îndoială sau luate în derâdere). Cred că tuturor ni s-a întâmplat, şi probabil nu doar o dată, să refuzăm un anume ceva. De obicei oamenii acceptă greu motivul real ("nu am chef"), aşa că ne chinuim să găsim cele mai perfecte scuze. Cheia este să mizezi pe puterea empatică a persoanei căreia îi serveşti minciuna.

Să mă explic. Eu sunt o persoană pofticioasă de fel, dar mi se mai întâmplă când merg într-o vizită să nu mă atragă nici un fel de mâncare pusă pe masă de gazdă. Şi DE FIECARE DATĂ aud întrebarea, pusă ÎNTOTDEAUNA pe un ton ironico-dezaprobator: "Eşti la cură?"

Nu ştiu de ce mă simt aşa jignită de întrebarea asta, dar am tot timpul senzaţia că mi se sugerează că-s grasă. Ca să clarific treaba, n-am ţinut în viaţa mea o cură de slăbire, cel puţin nu una adevărată, în care să mă abţin în mod real de la chestii. Pur şi simplu sunt mofturoasă la mâncare. No rocket science. Dar, dacă aş ţine într-adevăr o cură de slăbire şi ăla ar fi motivul pentru care nu mănânc, ar fi frumos ca oamenii să fie ceva mai deschişi la subiectul ăsta. Pur şi simplu scuza asta nu o să fie niciodată luată în serios. Începe să ţi se zică faze de genu "nu ai nevoie de cură, eşti bine aşa cum eşti" sau "mai te abaţi şi tu pentru o seară, doar nu o să te îngraşi de la asta". Mă gândesc că pentru cineva care într-adevăr ţine o dietă devine mai simplu să refuze orice vizită.

Săptămâna asta am răspuns senină cu "mă doare măseaua". Gata. Nici o încercare de convingere, nici un comentariu în plus, nici o replică care să mă facă să mă simt prost. Nimic. Tăcere totală. Toată lumea empatizează cu o durere de măsea. Eventual mi se oferă un medicament, dar cam atât.

Şi cam aşa mi-am dat seama: când cauţi o scuză, trebuie să fie ceva familiar celui căruia i-o spui. Ceva ce ştii că poate înţelege. Ceva ce i-ar răscoli amintiri atât de dureroase că nici nu i-ar trece prin cap să pună la îndoială motivul tău.

Şi mie mi s-au servit multe scuze de-a lungul timpului, şi unele dintre ele mi-au insultat inteligenţa. Măcar dacă tot minţim, să minţim bine.


P.S. Pe mine chiar m-a durut măseaua.

Noah copii, poimâine se face fix o lună (scurtă) de când n-am mai postat pe blog. Ştiu, ştiu, am zis că de data asta o să mă ţin de el, dar m-am autopedepsit să nu mai postez până nu-mi termin o anume traducere... pe care n-am terminat-o. Dar n-am mai rezistat.

Dilema mea din această seară e dacă oboseala şi stresul merg mână în mână cu lenea. Sunt atât de obosită, că nici măcar n-am fost în stare să dorm de-amiazăzi. M-am pus în pat şi n-am făcut decât să stau. E vineri, o zi destul de plină de obicei pentru mine. Aşa cum bine ţine să-mi reamintească săptămânal colega mea de birou, vinerea e zi de spălat haine. De obicei. Azi n-am făcut nimic. N-am tradus, n-am făcut curat, n-am făcut mâncare, nici măcar la muncă nu m-am stresat la fel de tare ca de obicei. Pur şi simplu nu mai sunt în stare de nimic.

M-a apucat pofta de scris pe blog pentru că, navigând pe internet, am dat întâmplător peste o idee "ce am scris anul trecut pe vremea asta". Aşa că mi-am căutat articolele de la începutul lui martie, anul trecut şi m-am încântat singură cu două articole şi mi-am zis "trebuie să continui". În unul din articole ziceam că am citit un capitol dintr-o carte de Feng Shui. Ţin să anunţ în mod oficial că a trecut un an de atunci şi am mai citit.... două... capitole, nu cărţi.

Totuşi, e vineri, e 22 seara, sunt leneşă, n-am făcut nimic toată ziua (o să repet asta până mi se face ruşine), mor de oboseală, sunt singură acasă, patul mare, gol şi cald mă aşteaptă cu braţele deschise ... ce poate face un om sănătos la cap în aceste condiţii?

Să iasă în oraş, bineînţeles.


Ah, dilema numărul doi: cum e corect acum: "într-o" sau "întro" ?... că de când am ieşit din şcoală am înţeles că iar s-au schimbat toate regulile gramaticale. Dacă mă prindeţi că mai fac greşeli pe blog, e din cauză că-s prea bătrână să mai scriu corect.

Uitasem să zic. Am o floare. Prima mea floare din casă. Una mică, în ghiveci, e drăguţă că mă mai înveseleşte dimineaţa. Am primit-o de mărţişor. Habar n-am ce să-i fac, cum s-o îngrijesc, nu m-am priceput niciodată la plante. Eu zic că pariurile legate de durata ei de viaţă pot să înceapă :D

M-am mutat de 3 săptămâni. În primele două nu am avut net deloc. Săptămâna asta am avut, dar nu am avut deloc timp să stau, decât vreo 15 minute pe zi. Practic, am stat 3 săptămâni fără internet.

Aş minţi dacă aş zice că abstinenţa a fost completă, practic am avut internet la lucru şi am mai trecut pe la ei mei. Dar nu e acelaşi lucru cu a sta aşa, vreo 2-3 ore, doar tu cu calculatorul, fără nici o bătaie de cap. Chiar nu e deloc acelaşi lucru.

Ce am făcut eu în ultimele 3 săptămâni (exceptând mai mult de juma de zi petrecută la job)?

- Păi... am făcut treburi gospodăreşti, adică am făcut curat prin diverse locuri din casă, am mai spălat nişte haine, am mai gătit ceva...
- M-am uitat la o grămadă de seriale şi filme
- Am făcut cumpărături. Multe.
- Am fost la teatru (Visul unei nopţi de vară, foarte tare, vi-l recomand)
- Am ieşit la un cocktail cu o prietenă
- M-am jucat Ants la calculator (e un joc de ăla de cred că merge şi în Dos)
- Am găzduit o seară de poker

Ce vreau să zic cu toate astea e că n-am murit, ceea ce dezminte varianta cum că aş fi dependentă. Dar parcă tot mai bine e să-l ai.

Vine o vreme în viaţa fiecărui om când nu mai poate lăsa pe seama părinţilor toate treburile alea nasoale care trebuie făcute prin casă. Şi de curând a venit şi vremea mea. Azi dimineaţă, în timp ce-mi beam liniştită ceaiul în bucătărie (mi s-a terminat cafeaua), m-am gândit aşa la un top 5 treburi gospodăreşti nu tocmai plăcute.


Cu asta nu am o problemă reală, că până la urmă le bagi în maşina de spălat şi le laşi acolo, dar am băgat-o în top din doua motive:
1. Pentru că m-am chinuit o oră jumate să-mi dau seama cum se foloseşte maşina de spălat
2. Pentru că m-am mutat de o săptămână şi am un singur prelungitor în casă, pe care-l folosesc la calculator. Când spăl hainele, nu-mi pot folosi calculatorul.


Cred că pentru ăsta am cel mai simplu motiv: mi-e lene.

Eu cunosc 4 metode de curăţat covorul şi le urăsc pe toate:
- metoda clasică, cu scosul covorului afară şi bătut până îi sar capacele. Chestie pe care şi de-aş avea buna intenţie n-aş putea să o execut, având în vedere că nu sunt în stare să car un covor.
- curăţatul covorului cu peria. Cam asta e metoda care o folosesc eu cel mai des, dar e foarte obositor şi durează o grămadă de timp
- Aspiratul. Mă enervează sunetul aspiratorului. Mă enervează aşa, că mă scoate din minţi. Ah, şi plus de asta, n-am aspirator.
- Curăţătoriile chimice. Momentan nu-mi permit, dar abia aştept să vină ziua aia.


Nu am probleme mari cu curăţatul chestiilor, dar la aragaz treaba e mai aiurea, pentru că mâncarea întărită se curăţă mai greu decât orice. Şi eu mă plictisesc repede.

Asta e printre puţinele treburi pe care chiar nu o pot face. Am încercat odată, mai demult, şi mi s-a făcut rău instant. N-am nici o problemă să curăţ vana, toaleta, sau orice parte din baie, dar nu pot să curăţ frigiderul nici plătită.


Vouă ce nu vă place să faceţi?

Noah, iertaţi-mi absenţa, dar de data asta am motive serioase. M-am mutat şi încă nu am net acasă.

Dacă cineva îşi putea imagina aşa ceva vreodată, trăiesc fără net de sâmbătă, deci de vreo 4 zile. Sincer, nu e chiar aşa rău, am destule de făcut oricum şi mailul mi-l verific de la lucru (şi postul ăsta tot de la lucru îl scriu, nu de alta dar e ora 17:10 şi oficial orele de lucru s-au încheiat, şi dacă tot stau până la 18 în şandramaua asta, măcar să-mi folosesc timpul în interes propriu).

Dar până una-alta, totul e ok. Adică să nu mai stau cu părinţii (deşi până acuma n-am ratat o zi fără să trec pe acasă). Mă simt om mare. Mai sunt multe de făcut, de cumpărat, dar începe să arate a "acasă". Păcat că stau aşa puţin timp acolo şi mai mult dorm decât altceva. Abia aştept să vină weekendul.

Şi cu ocazia asta am descoperit şi eu cât de scumpă e mâncarea, dacă o cumpăra altcineva pentru mine (şi ca să fiu complet sinceră încă o face) nu prea îmi dădeam seama. Vă daţi seama că a început sezonul reducerilor şi eu nu mi-am cumpărat NIMIC? Pentru prima oară în viaţa mea.

Dar noah, până una-alta toate-s scumpe, doar fericirea e ieftină.

În scurtul timp în care am frecventat grădiniţa am detestat un singur lucru: somnul de după masă. De orice aveam chef la ora aia, numai de somn nu. Din cauza "activităţii" respective, m-am şi retras de la grădi de câteva ori (şi apoi mă reînscriam că mă plictiseam acasă şi tot aşa).

O altă chestie care nu îmi făcea plăcere în "tinereţe" era să mănânc. Am fost cel mai mofturos copil imaginabil. Acum mă autodenumesc "pretenţioasă", dar tot mofturoasă sunt de fapt.

Azi, la muncă, pe la ora 12 mi s-a făcut o foame de lup. Ştiţi, genul ăla de foame când nu te mai poţi gândi la altceva decât la mâncare, genul ăla de foame când singurul lucru pe care îl mai poţi articula e: mi-e foame. Colega de bancă.... ăăăă.... de birou, a sugerat să ne comandăm cu toţii de la o firmă de catering. Am încercat-o şi pe asta, mi-am luat două feluri, că noah, cu foamea nu te joci, am întrerupt orice activitate şi m-am înfruptat (ca să nu zic îndopat). Între timp, afară se porneşte o ploaie măruntă. Vă puteţi închipui probabil ce somn vine după asta.

Un somn de ăla că-mi vine să mă ghemuiesc pe scaun şi să închid ochii 5 minute...10....30. Dar noah, totuşi, sunt la muncă. Cu toată nesimţirea şi lipsa de chef din mine, am preferat să mă joc pe Facebook şi să scriu pe blog decât să dorm.

Vai ce tare ar fi să fiu la grădiniţă iar.... să dorm după-masa şi de-alea.

P.S. Prin postul ăsta vreau să evidenţiez care e diferenţa între un şef şi un lider. Un lider te inspiră să lucrezi şi când nu e de faţă.

Oare peştii te iubesc când le dai de mâncare? Oare peştii sunt capabili să simtă iubire şi daca da, pot să o simtă faţă de oameni, sau doar faţă de ceilalţi peşti? Dacă simt ceva, simt iubire sau doar recunoştinţă? Sau te urăsc că îi ţii într-un acvariu când ar putea fi fericiţi în ocean sau ceva?

Oare cât de diferite sunt animalele când vine vorba de emoţii?... mi-e aproape clar că unele animale, cum ar fi câinii sau pisicile, sunt capabili să simtă ceva. Nu ştiu exact ce, dar e evident când sunt fericiţi sau supăraţi sau geloşi sau trişti. E clar când ţin la tine sau când te detestă. Dar oare în ce măsură este chestia asta valabilă şi la alte specii?

Pentru că totuşi, pe peşti nu poţi să-i mângâi şi să fi afectuos cum eşti cu un câine. Peştelui îi demonstrezi dragostea având grijă de el, dar sunt tare curioasă în ce măsură poate el aprecia chestia asta.

Am avut prin clasa a 9-a două broscuţe ţestoase. Asemănător peştilor, nici ele nu aveau vreo expresie a feţei, dar spre deosebire de ei, mă puteam juca (într-o măsură destul de mică totuşi) cu ele. De obicei le lăsam să mi se plimbe pe mână sau picior. Odată am pierdut-o pe una timp de o săptămână, se ascunsese sub un fotoliu. A supravieţuit, dar mă întreb ce i-o fi trecut prin cap săptămâna aia, oare cât o fi plâns înauntru (nu ştiu în ce măsura sunt capabile să plângă cu adevărat) crezând că am abandonat-o. Poate ar fi trebuit să o caut mai bine, chestie care mă face să-mi pun singură întrebări (în ce măsură am iubit-o cu adevărat?)

Oare oamenii pot iubi peştii? Aşa, cum iubeşti un câine. Să ţii la ei ca la proprii copii, să le vorbeşti, să îi îngrijeşti, să plângi când sunt bolnavi?

Şi a venit 3 ianuarie şi concediul meu (e ciudat cum un concediu poate fi mai frumos decât ţi l-ai putut imagina vreodată şi tot ce ai făcut a fost să stai acasă) s-a terminat. În momentul ăsta îmi beau cafeaua şi mă gândesc, cu groază, n-o să mint, că trebuie să mă întorc pe câmpul muncii.

E primul meu post din 2011. Nu am nici un subiect, dar deja asta nu mai e un lucru nou la mine. Câteodată am o grămadă de subiecte fără inspiraţia de a le scrie, câteodată am inspiraţie şi n-am subiecte. Am un draft de vreo lună, sunt curioasă dacă o să vadă lumina blogului vreodată.

Chiar n-am vrut să scriu despre rezoluţii şi alte de-astea. Asta pentru că, deşi prevăd eu nişte puncte cheie pentru anul ăsta, începe să-mi placă să las lucrurile să vină de la sine, să las viaţa să mă surprindă puţin. Anul trecut m-a învăţat destul de multe despre asta. Să luăm cărţile de exemplu. Nu am citit niciuna dintre cărţile pe care mi le-am propus să le citesc, în schimb am citit zeci de cărţi la care nu m-aş fi aşteptat niciodată de la mine să le citesc. Eu prefer literatura universală clasică, dar am citit doar literatură română contemporană. Recunosc, mi-e dor puţin de cărţile mele. De felul în care te pierzi într-o carte adevărată. Mai am 3 cărţi de Dostoievski necitite în biblioteca mea şi sunt hotărâtă să le dovedesc anul ăsta. Dar nu o fac rezoluţie, prefer să mă surprind singură.

În altă ordine de idei, am început anul ăsta bolnavă. Nu ştiu ce-i cu imunitatea mea de a scăzut în halul ăsta, o fi de la stres. Probabil că mulţi ştiţi cum e să te simţi bine în exterior şi groaznic în interior, dar sunt curioasă câţi v-aţi simţit vreodată groaznic în exterior, dar foarte bine în interior. Cam prin stări de astea trec eu.

În timp ce scriu toate astea îmi dau seama că am unghiile portocalii. Am uitat să-mi dau oja jos. Asta e, o să duc o bucăţică de vacanţă în prima zi de lucru. Şi când nervii şi stresul vor deveni insuportabile, îmi voi arunca ochii peste unghiile mele portocalii şi pentru câteva secunde îmi voi aminti ultimele două săptămâni şi îmi voi aduce aminte că există lucruri mai importante pe lumea asta decât să mă stresez la lucru. E ciudat cum putem pune atâta semnificaţie în nişte chestii mici.

Probabil aş abera mai mult în dimineaţa asta, dar chiar trebuie să plec. Un an nou fericit.