Anda Dj

Una dintre reality showurile mele preferate este Top Chef. Nu sunt genul de om care să mănânce mult, dar sunt extrem de pofticioasă. Îmi place să gătesc, dar o fac extrem de rar. De ce? Nu ştiu exact. Probabil de lene. Sau pentru că există întotdeauna cineva să o facă în locul meu. Pentru mine arta culinară chiar e o artă. Procesul de a găti mi se pare unul extrem de complex, ai nevoie atât de talent, cât şi de multă experienţă (şi tehnică).

Lăsând toată modestia la o parte, n-aş zice despre mine că-mi lipseşte talentul. Chiar gătesc cu plăcere, am o paletă bunicică şi pot să-mi dau seama de multe lucruri instinctiv. Nu am nevoie să gătesc după reţete, pot să le inventez, îmi dau seama cam ce ar merge cu ce.
La capitolul "tehnic", cred că mă descurc bine pentru cineva care găteşte aşa rar .... bineînţeles, nu mă pot compara cu cineva care găteşte zilnic, dar dacă am uneltele potrivite, îmi iese ceva decent.
Din păcate, am realizat că stau super prost la experienţă. Şi aseară mi-am dat seama de ce am nevoie de ea ca să iasă o treabă bună.

Aşadar, aseară m-a lovit aşa o poftă de paste cu sos de roşii. M-am hotărât deci să-mi fac nişte spaghete milaneze. Cum ziceam, nu am nevoie de reţete de obicei, dar cum n-am făcut în viaţa mea sos roşu, am căutat totuşi una pe net (mai ales că sunt atâtea bloguri pe tema asta).

În reţetă zicea ceva de genul "sotează ciupercile şi şunca în unt sau margarină şi apoi adaugă sosul de roşii".
Totul bine şi frumos, dar ce înseamnă "a sota"? Am căutat rapid un dicţionar gastronomic (thank God for the internet) şi am aflat că a sota înseamna a rumeni uşor legume sau carne în grăsime. Cum nu aveam nici unt, nici margarină, am apelat la clasicul ulei (foarte puţin de altfel). Treaba asta a mers ok până la urmă, am adăugat sosul de roşii, dar mi-am dat seama că ceva nu era ok... consistenţa mai bine zis. Şi mi-am amintit că parcă auzisem io pe undeva că se adaugă şi apă. Am adăugat şi puţină apă, până "grosimea" sosului mi s-a părut ok. Pe la punctul ăsta m-am gândit şi eu să gust şi mi-am dat seama că sosul de roşii e foarte foarte foarte dulce.
Am băgat sare, am băgat piper, am băgat oregano, tot dulce a rămas. Până la urmă, după ce l-am pus peste spaghete, am adăugat şi nişte caşcaval, care a mai echilibrat puţin şi am putut totuşi mânca... dar nu înţeleg de ce a fost aşa dulce. Altfel ar fi fost chiar bun.

Deci dacă unul dintre voi se pricepe la gătit, explicaţi-mi şi mie... cum faci sosul roşu să nu fie dulce? Mulţumesc.

Nu mi-am abandonat blogul, dar trec printr-o perioadă în care probabil voi scrie mai rar. Aş minţi să zic că n-am timp de scris (până la urmă n-ar fi aşa dificil să-mi găsesc juma de oră de două ori pe săptămână), dar am atâtea chestii pe cap, dintre care niciuna n-ar fi un subiect prea interesant pentru blog. De luni până vineri sunt workaholic. În weekend fac toate lucrurile de care n-am timp în restul săptămânii.

În altă ordine de idei, vineri am văzut pe stradă the cutest thing evăr: doi bătrânei (un el şi o ea) cu tricouri exact la fel. Galbene. Mi-am imaginat toate scenariile posibile prin care cei doi s-au hotărât să se îmbrace astfel, şi toate mi se par la fel de amuzante.

Şi weekendul ăsta am descoperit că nu ma descurc chiar aşa rău cu copiii mici. Darius are un an şi şapte (sau opt?) luni şi îi place să stea la mine în braţe sau să mă ţină de mână. Ne-am jucat în nisip şi am fugit după fluturaşi. Am febră musculară, apropo. Dar cred ca asta e mai degrabă de la Twister.

E ciudat cum un weekend departe de casă te deconectează mai tare decât unul în care nu faci absolut nimic.

Ştiu că lucrurile astea n-au legătură între ele şi nu le scriu doar de dragul de a posta ceva. Sunt lucruri despre care am vrut să scriu aşa, în parte. Să le dezvolt ca pe articole de sine stătătoare. Şi apoi mi-am dat seama că nu-s foarte în stare să dezvolt.

Sper să îmi revin, dar nu-mi fac mari speranţe pentru viitorul apropiat. O să încerc din când în când să mai vin cu o idee mai concretă pe care să o dezvolt pe-aici. Dar nu promit că nu va avea legătură cu jobul.

N-am nici un fel de pregatire în resurse umane, fac asta cât se poate de clar de la început. Pur şi simplu întâmplător am ajuns în situaţia să mă uit peste nişte cv-uri. Şi m-am îngrozit.

Reamintesc că acum nici o lună eu eram în postura candidatului şi trimiteam cv-uri pe unde apucam. Faţă de un specialist în domeniu, eu m-am considerat mult mai binevoitoare... cel puţin pe primele 20 le-am citit cap-coada (la urmatoarele 50 am citit doar ce mă interesa, că deja nu mai aveam rabdare). Dar le-am citit pe toate, chiar şi după ce postul s-a ocupat si mi le-am salvat pe cele care m-au interesat, gândindu-mă că o bază de date nu strică.

Dar nu înţeleg totuşi unele faze. Cum naiba să-ţi pui desene cu fluturaşi în CV? Sau fonturi ciudate şi colorate?
Începând din liceu cred că am invatat la cel puţin 8 materii diferite cum să-ţi faci un cv şi o scrisoare de intenţie, sunt chestii aşa, de bun simţ... de exemplu:

Să fie uşor de citit
Am găsit cv-uri întregi scrise cu bold. Nici o diferenţă între titlu si scris. Dacă te interesa o informaţie anume, trebuia să faci pe detectivul să o găseşti.
Altele nu aveau nici o ordine logică a informaţiei date. Ordine cronologică inexistentă. M-au deranjat şi cei care puneau invers (cele mai recente experienţe/studii ar trebui să fie la început, nu la sfârşit), dar erau unii care aveau cea mai recentă experienţă undeva pe la mijloc. o.O
Ca să nu mai vorbesc de greşeli de ortografie. Toată lumea mai face o greşeală din când în când, sunt sigură că şi eu fac. Dar măcar cv-ul ţi-l citeşti de 3 ori... şi erau greşeli copilăreşti, nu cuvinte complicate. Ah, găsite în cv-ul unei tipe care a terminat Facultatea de Litere.
Şi paginaţia... chiar n-am avut nici o pretenţie să fie format european sau mai ştiu eu ce, dar măcar să pară că ţi-a păsat cât de cât.

Poza
Eu m-am ferit întotdeauna să-mi pun poză pe cv şi un angajator chiar m-a "certat" pentru asta. Nu mi-am pus din două motive: mi-a fost frică să nu dau peste cuiva căruia chiar îi pasă cum arăt (nu mi se pare normal să conteze aspectul fizic, cel puţin nu în domeniile în care am aplicat eu), dar mai ales pentru că nu aveam o poză mai profesională şi am tot amânat să-mi fac.

Trecând la cealaltă pespectivă, nu m-au deranjat în mod deosebit cv-urile care nu aveau poză, deşi într-adevăr, am înţeles rostul ei: am reţinut mai bine oamenii dupa faţă, nu după nume. Mai ales la 100 de cv-uri nu mai poţi să-ţi aminteşti numele tuturor, dar o fizionomie o mai recunoşti.

Dar revin la ideea de "poza mai profesionala" ... 80% din pozele de pe cv-uri sunt pitzi style. Cum pot să iau în serios pe cineva care îşi pune o poză în care i se vede juma de faţă, dar întreg decolteul? Sau de alea făcute cu aparatul de sus în jos? Sau cu ochelari de soare?
Unele şi-au trimis chiar poze din vacanţă, pe munte, îmbrăcate în trening... sau de la nunţi .... una avea o poză într-un club cu paharele de alcool lângă ea.
Nu ştiu cum să zic, dar decât aşa, mai bine deloc.

Ah, apropo, o poză ar trebui să fie acolo mică într-un colţ. Am avut cv-uri în word care mi s-au deschis cam în 3 minute din cauza mărimii pozei.

Informaţii relevante
N-o să uit niciodatul cv-ul unei tipe care la rubrica "pasiuni" a scris: manichiura.
Mai ales pe o poziţie unde am specificat că trebuie să lucrezi mult pe calculator.
Sau alta care a scris că cel mai mare vis al său este să lucreze ca beauty adviser şi are abilităţi bune de make-up... îmi venea să îi trimit un mail să o întreb de ce a mai aplicat la noi.
Şi chiar experienţa... ok, într-adevăr, e important să ai cât de cât experienţă, chiar şi în alt domeniu... dar una e să menţionezi, şi alta e să ocupi doar 3 pagini cu joburile tale ca ajutor de bucătar sau babysitter pe un post de secretară.
Ah, dacă n-ai ceva, pur şi simplu nu zici nimic... un cv ar trebui să te pună în valoare, nu să-ţi scoată în evidenţă defectele... o domnişoară a adăugat o pagină nouă cv-ului doar ca să menţioneze că n-are permis de conducere.


Scrisoare de intenţie
Nu pot să zic că mie mi-a păsat prea tare dacă a existat sau nu. Dar daca tot faci una, măcar fă-o ca lumea. O tipă a trimis scrisoare, dar fără cv, mi-a zis două lucruri despre ea şi dacă sunt interesată să îi cer cv-ul. Nu vreau să fiu rea, dar nu ştiam cum să-mi mai fac timp să citesc cv-urile primite, chiar nu ţineam neapărat să mă rog de cineva să-mi trimită cv-ul.
Altele care întrebau de renumeraţie. Asta dacă chiar vrei întrebi la interviu, nu în scrisoarea de intenţie. Nu zic că nu e important, dar ar trebui să arăţi că-ţi pasă în primul rând de munca propriu-zisă, abia apoi de bani. Eu n-aş vrea să lucrez cu cineva căruia nu-i place ce face.
Una mi-a trimis o scrisoare care în mod sigur era o chestie generală care o trimitea la toată lumea... mi-am dat seama după faptul că nu se potrivea absolut deloc cu informaţiile pe care le dădusem eu în anunţ. Cv-ul e ok să fie general, dar scrisoarea de intenţie ar trebui să fie personalizată. Că doar îţi exprimi intenţia pentru ACEL job.
Şi chiar dacă apreciez sinceritatea, mi se pare aiurea să ai formulări de genu: "din cauza crizei sunt dispusă să accept şi alte joburi decât în domeniul meu de interes", sau "momentan primesc un salariu sub orice critică şi mi-aş dori încă un job în plus".



Mă rog, nu cred neapărat că cineva care chiar are probleme de astea cu cv-urile îmi citeşte blogul, dar voiam să mă descarc şi eu undeva :D

Tocmai am realizat că blogul meu a împlinit un an prin data de 9 şi eu nici nu mi-am dat seama ... bad, bad owner :P Ah, ştiu că postez cam rar, dar dacă mi se mai stabilizează şi programul meu puţin o să-mi revin eu. Aş minţi dacă aş zice că n-am timp să scriu un amărât de articol, dar pur şi simplu am prea multe pe cap şi mi-e cam greu să mă concentrez ... sorry.

Am primit acum o săptămână o leapşă de la ştrumfiţă despre dorurile mele.

Sincer, mi-e dor de o grămadă de lucruri... de la persoane pe care nu le-am mai văzut de mult, la diverse perioade din viaţa mea, la simple obiecte care nu mai sunt de actualitate. Ceea ce mă face să mă întreb câteodată dacă nu cumva mă gândesc prea des la viitor sau la trecut şi uit să mă bucur de prezent.

O să fie un fel de înşiruire plină de lacune ... mi-e dor de copilărie. Mi-e dor de libertatea de atunci, când nu aveam pur şi simplu nici o responsabilitate. Singura mea grijă era "ce mă joc azi?". Mi-e foarte dor de benzile desenate, chiar azi mă gândeam la ele. Aveam o colecţie imensă pe care cineva (mama) a aruncat-o. Sad day. Le-aş reciti şi acum dacă aş mai da de ele. Le văzusem la un moment dat la o bibliotecă, dar mi-e cam ruşine să mă înscriu la secţia de copii :-"

Mi-e dor de adolescenţă. Mi-e dor să am o gaşcă mare de prieteni cu care să ies în fiecare zi. Să avem destulă energie să stăm treji toată noaptea. Să merg la şcoală. Să fiu în vacanţă. Să am un anume grad de libertate, mai mic decât cel din copilărie, dar de care eram conştientă şi de care mă puteam bucura.

Mi-e dor de toată perioada de după. Când ştiam întotdeauna ce urmează. Când am început să mă cunosc şi să mă accept. Mi-ar fi greu să o iau pe bucăţele, pentru că au fost atât de multe, şi fiecare a însemnat ceva.

Ar fi frumos să-mi pot retrăi viaţa. Măcar o dată.

Se pare că tot revin la postări mai vechi, dar zău că nu o fac intenţionat :P Încerc doar să-mi continui unele idei... aşa gândesc eu, mai haotic.

De data asta este vorba de un post destul de recent, cel cu arta şoc. Vorbeam despre arta contemporană şi cum ea pare mai mult a vrea să şocheze decât să transmită un mesaj real (bineînţeles ca nu mă refer la toată arta şi toţi artiştii, ci doar în mare parte). Acum revin pe o nişă mai restrânsă: poezia.

Cred că poezia e mai puţin agreabilă decât proza. Din două motive: în primul rând pentru că este mult mai restrictivă şi e mai greu să redai o idee completă prin ea şi în al doilea pentru că de cele mai multe ori poezia e mai degrabă lirică decât epică şi oamenii nu mai au timp şi chef să empatizeze cu sentimentele altora.

Cu toate astea, din când în când mai apare câte un poet care ne arată de ce merită poezia să existe. Deşi mi-au plăcut multe poezii în copilărie şi chiar am făcut şi eu încercări de a scrie ceva (destul de mediocre I might add), cred că am înţeles cu adevărat poezia de-abia prin liceu. Şi există poezii româneşti cu adevărat speciale, trebuie doar să ai răbdare să le înţelegi.

Revenind la poeziile contemporane... daca poezia mi se pare un gen greu în sine, a scrie poezii în zilele noastre mi se pare aproape fără sens. Rectific. Nu a le scrie, asta o faci pentru tine, ci a le publica. Cu atât mai mult cu cât deja am văzut atâtea versuri albe cu aceleaşi idei spuse în cuvinte nu chiar atât de diferite, încât aproape mi se pare un clişeu să scrii o poezie.

Dar cred sincer că problema nu sunt poeziile. Am descoperit poezii contemporane care dacă ar fi fost scrise acum 20-30 de ani (măcar) ar fi avut succes. Dar cine mai citeşte şi mai apreciază poezia astăzi? Şi dacă eşti interesat, probabil te interesează clasicii... cumperi cărţi ca să le faci cadou sau să le dai ca premii la sfârşit de an şcolar, dar oricum ştii că nu le citeşte nimeni. Ca şi poet, deja ştii că singurii care te citesc sunt prietenii.

Şi până la urmă, chiar nu văd de ce ar mai publica cineva poezii... hai, o proză e mai lungă, mai unitară, e nevoie de o carte care să o cuprindă. Dar pentru o poezie de câteva versuri, mai bine ţi-o publici pe un blog sau ceva. Ai mai multe şanse să ţi-o citească cineva aşa decât ai să-ţi cumpere necunoscuţii cartea.

Aveam eu mai demult un articol despre introvertiţi. Spuneam atunci că lucrul care mă deranjează cel mai tare la cealaltă jumătate a speciei (extrovertiţii) este faptul că sunt gălăgioşi. Nu ştiu exact de ce, dar mă deranjează groaznic când lumea vorbeşte cu voce prea tare. Iar dacă sunt mai mulţi oameni care vorbesc tare în acelaşi timp, primul meu instinct este să mă car de-acolo. Cât mai departe.

Serios, mă ia cu ameţeli şi dureri de cap. Parcă aş fi alergică la gălăgie. Dar, în acelaşi timp, mă enervează şi când oamenii vorbesc prea încet, de obicei la telefon. În contextul în care îmi spui numele tău sau un mesaj pe care trebuie să-l transmit mai departe... aş prefera totuşi să-l aud (mesajul). Nici nu ştiţi de câte ori mi se întâmplă să fiu întrebată ceva şi să răspund cu totul altceva, pentru că nu am auzit bine. Şi de la un moment dat devine frustrant.

Ironia tuturor acestor pretenţii ale mele faţă de interlocutorii mei e că niciodată oamenii nu sunt mulţumiţi de tonul meu. Mi se spune că vorbesc prea încet, iar când mă străduiesc să spun ceva mai clar (şi credeţi-mă, chiar mă străduiesc), mi se zice "shhh" *evil frown*

Lumea zice că internetul e rău pentru că te dezvaţă să socializezi. Fuck that, eu n-am învăţat niciodată. Prefer oricând un mesaj scris.

P.S. Aţi observat schimbarea la secţiunea "Images" pe Google?

Am revenit. Şi pentru că la lucru trebuie să folosesc diacritice, o să mă străduiesc de acum să le folosesc şi aici (ca să mă obişnuiesc).

Cum spuneam, m-am angajat. Yey for me. Singura problemă e că totul a fost atat de brusc încât n-am apucat să mă obişnuiesc cu ideea că timpul meu liber s-a micşorat simţitor. Ştiam că o să se întâmple asta până la urmă, dar mă aşteptam să existe vreo 2-3 interviuri şi deci câteva zile în care să mă pregătesc psihic. Nu doar că a fost un singur interviu, dar am început pe loc.
Următoarea noapte eram atât de obosită şi entuziasmată în acelaşi timp, încât n-am dormit aproape deloc. Vreo 3 zile cu jumătate din orele mele normale de somn combinate cu o stare de spirit foarte high (mi-a luat destul de mult să conştientizez ce se întâmplă) m-a adus vineri seara şi toată ziua de sâmbătă la un fel de low, aşa, depression style.

Aseară pe la ora 11 mi se închideau ochii şi atunci am realizat că ceva nu e tocmai ok. Aşa ca azi-noapte am dormit 11 ore. Nici nu vă imaginaţi ce schimbare majoră poate face somnul pentru psihicul unui om. Ieri am avut greutăţi inclusiv să mănânc. Acum ma simt ok, mult mai revigorată.

Ideea e că dacă la un moment dat simţiţi că ceva nu e în regulă cu starea voastră de spirit, încercaţi să dormiţi o noapte ca lumea: să vă culcaţi devreme şi să vă treziţi târziu. O chestie care pare atât de insignifiantă poate să facă o diferenţă extraordinară.

Post destul de scurt, ştiu, dar trebuie să îmi intru puţin în element.