Azi dimineaţă m-am uitat în calendar, convinsă că e 28. Îngrozită, am descoperit că e 30. Mâine e ultima zi din an şi la cât de aiurită sunt, puteam să descopăr asta mult prea târziu.
M-am tot gândit în ultima săptămână să pun aşa, la sfârşit de an, un top pe blog (că aşa se procedează în perioada asta, se fac topuri). Doar că nu aveam nici cea mai mică idee ce top, pentru că alea normale (filme, piese, cărţi din 2010) sunt deja ultra-făcute. Voiam ceva original... şi azi mi-a venit ideea:

Top 5 filme REVĂZUTE anul ăsta

Filme pe care le-am văzut altădată, dar le-am revăzut din diverse motive. Ţin să precizez că cel mai bun mod să revezi un film, e alături de cineva care nu l-a mai văzut niciodată şi să-i priveşti reacţiile la faze pe care tu le cunoşti deja.

"He's got the whole world, in his hands, he's got the whole wide world, in his hands"

Locul 4 - La science des rêves (2006)

Deşi filmul e din 2006, prima dată l-am văzut tot anul ăsta, dar aşa, prin ianuarie. Prima dată am fost foarte impresionată, mi-a plăcut enorm linia subţire dintre realitate şi vis. E un film aşa, jumate în franceză, jumate în engleză. E frumos, chiar îl recomand. Problema a fost a doua oară când l-am văzut. Ştiind deja fazele din film, n-am mai rămas aşa impresionată ca prima dată. Ceea ce mă duce la concluzia că e un film mişto... de văzut o singură dată.

Noroc cu sărbătorile că am şi eu câteva zile libere. Aproximativ o săptămână să zicem. Aşteptam de aşa mult timp să vină săptămâna asta, încât mi-am supraplanificat-o. Acuma dacă mă gândesc aşa, la "TO DO list"-ul meu de concediu, îmi dau seama că sunt mai ocupată decât  în mod normal.

Aseară, imediat după ce am ieşit de la muncă şi am bătut câteva ore bune prin magazine în căutarea unei perechi de cizme, pe care bineînţeles că nu am găsit-o (blestemul numărului 35 la picior), am ajuns acasă şi m-am băgat direct la 3 prăjituri:















 
Că doar nu-mi puteam nega noua vocaţie.

Am fost lăsată să respir fix 15 minute (cât să mănânc) şi apoi:

Anda, hai la brad!

Pe la ora 12 am căzut în pat frântă de oboseala, doar ca să mă trezesc dimineaţa cu gândul la cafea.

Anda, uite acolo e cârpa, să-ţi faci curat în cameră. Repede, că trebuie să mergem la poştă şi cumpărături până nu se închide că azi e 24

Asta în timp ce-mi aminteam că mai am de tradus vreo 150 de pagini, că trebuie să trimit o sută de mailuri, să mă spăl pe cap, să-mi fac unghiile, să-mi odihnesc puţin picioarele că de trei săptămâni umblu doar pe tocuri...

Ăsta e un moment de ăla în care îmi doresc un concediu de la concediu.

Sinceră să fiu m-am tot ferit de cumpărăturile online. Probabil sunt eu mai paranoică, dar nu prea am încredere să cumpăr ceva dacă nu văd produsul cu ochii mei, pe viu, să-l iau în mână, să-l pipăi, să văd că e real. Mai ales că ştiu multe poveşti cu diverse ţepe.

Noah, dar uite că vine Crăciunul peste noi şi eu trebuie să-mi cumpăr cadou, că doar n-o să rămân fără. Şi cum am cam renunţat eu la toate jocurile de pe net şi, deci, am salvat o grămadă din timpul meu online, tot mă trezesc că intru pe diverse site-uri. Nu ştiu cum se face că numai peste magazine online dau. Şi tot întâmplător am găsit nişte oferte foarte bune... am stat vreo două săptămâni până am învăţat ce site-uri sunt de încredere (dacă mă credeţi stau să caut CUI-ul şi toate alea înainte să comand ceva) şi în sfârşit m-am hotărât să cumpăr nişte chestii. Şi uite aşa am dat o comandă, apoi pe a doua, apoi pe a treia ...

Unul dintre motive e o chestie pe care n-am înţeles-o niciodată până nu am ajuns s-o trăiesc pe propria piele: lipsa de timp. Mie chiar îmi place să fac cumpărături şi n-am înţeles niciodată cum poţi să nu-ţi găseşti timp liber să-ţi cumperi o chestie. Uite că io nu-mi mai găsesc timp liber. De cele mai multe ori când am nevoie urgentă de ceva rog o colegă sau un membru al familiei să-mi cumpere, iar când am nevoie de ceva, dar nu urgentă, amân la nesfârşit. Odată se adunaseră atâtea chestii, ca am dat o tură de cumpărături şi am cheltuit mai mult de jumate de salariu.

Aşa că ideea să stau acasă în faţa calculatorului, să fac o comandă şi să-mi vină cu curierul până la uşă mi-a surâs. Adevărat, trebuie plătit şi curierul. Dar eu am prins de exemplu o ofertă atât de bună la un produs încât, cu plata curierului cu tot, îmi iese la jumate preţul din magazin. Deci tot se merită.

Un alt motiv pentru care m-am ferit de cumpărăturile online a fost metoda de plată. Eu nici în ziua de azi nu am un card valabil. Dar acum m-am obişnuit cu plata ramburs şi e chiar ok.

Haine încă mi-e frică să-mi iau. Mi-e frică că n-o să-mi fie bune. Dar poate tot o să încerc odată, când prind o ofertă super bună :P Voi cum vă descurcaţi cu shoppingul online?

Dis de dimineaţă ies din scară să mă duc la muncă. În faţa blocului curăţau zăpada vecinii de la parter, soţ şi soţie. Stăm în acelaşi bloc de 24 de ani, adică de când mă ştiu.

Trec pe lângă ea, zic sărumâna, mai încolo trec pe lângă el:
- Bună dimineaţa
- Bună dimineaţa. La şcoală, la şcoală?
- La lucru, la lucru

Dacă i-aş fi zis că a câştigat la loto fără să bage bilet cred că ar fi fost mult mai puţin surprins. E drept că acum câteva luni mergeam încă la şcoală, nu era el prea departe de adevăr, dar totuşi, nu-s CHIAR aşa de tânără.

Merg mai departe şi îmi amintesc că mi-a expirat abonamentul. Mă îndrept spre casa de bilete scoţându-mi tichetul din portofel şi îmi arunc ochii peste poză. Făcută la 15 ani, ţin minte foarte bine că eram în clasa a 8-a şi am fost cu colegii la Grădina Botanică să ne facem poze. Îmi dau seama că nu m-am schimbat prea tare. Nici nu mai vorbesc de faptul că n-am crescut deloc în înălţime.

Ajung la muncă, îmi sună telefonul.
- Bună ziua
- Bună ziua, mă numesc Xulescu din localitatea Y.  V-am trimis acuma vreo două săptămâni o copertă prin fax.
- Da, îmi amintesc.
- Sunt.
- Pun pariu că şi frumoasă, am eu o intuiţie despre chestiile astea....

Ştiu că-s tânără, dar nu mai sunt CHIAR aşa de tânără (e a doua oară când o zic în acelaşi post, ştiu). Majoritatea colegilor mei de la lucru sunt mai tineri ca mine. Majoritatea oamenilor de o vârstă cu mine sunt căsătoriţi şi au copii şi de alea. Sunt OAMENI MARI. La vârsta mea eu ar trebui să fiu un om mare.

În fiecare dimineaţă am aceeaşi dilemă: cum ar trebui să mă îmbrac azi ca să fiu luată în serios. Şi lucrez într-un loc unde nu există nici un cod vestimentar, aş putea foarte bine să mă duc în blugi şi adidaşi, că eu aşa mă îmbrac de obicei şi nu mi s-ar zice nimic. Dar ştiu că aş arăta a copil de 14 ani şi aş fi privită cu superioritate, că aşa sunt oamenii superficiali şi nu văd competenţa omului, văd doar cum arată.

Nu-s frustrată de faptul ăsta, sunt oarecum surprinsă. Ştiu că o să am norocul să arăt mai tânără atunci când va fi cazul şi timpul oricum trece destul de repede şi de acum înainte doar în defavoarea mea. Dar totuşi, eu când mai cresc?

Anul ăsta de ziua mea am făcut un experiment şi am postat pe blog un Wishlist, ca să-mi scutesc prietenii de chinul întrebării "ce cadou să-i luăm?" Nu ştiam exact cât de eficient urma să fie, cred că la momentul postării am făcut-o jumate de amuzament, jumate că mă cam săturasem de cadouri inutile.

Apropo de cadouri inutile, toate obiectele au ele un scop, nu poţi să zici că un lucru e total inutil, şi eu mă bucur pe moment de orice, dar când îmi stau chestii pe raft 10 ani şi singurul moment când le ridic e să şterg praful de pe ele, înseamnă că nu a fost cel mai reuşit cadou din lume. O altă variantă de cadouri nereuşite: acum mulţi ani, de ziua mea, nu mai ţin minte ce vârstă împlineam, dar în jur de 10, am primit nici mai mult nici mai puţin decât 5 seturi de perii şi piepteni. Nu zic că nu e un obiect folositor, dar ce puteam eu să fac cu 5 seturi întregi?

Nu sunt sigură în totalitate care este motivul, dar îmi place să-mi segmentez viaţa în anotimpuri. Fiecare anotimp e important în felul lui şi reprezintă o nouă etapă. Şi le apreciez pe toate, mai puţin iarna. Şi cu motive întemeiate, zic eu.

Primăvara o simt întotdeauna ca pe un început. E adevărat, mai e răcoare, dar o răcoare plăcută, nu una dureroasă. Ploile cel mult mă incomodează. Dar puţine lucruri sunt mai frumoase decât copacii înfloriţi, mai ales când treci printre ei şi te trezeşti într-o ploaie de petale (ce poetică mă simt în seara asta, se vede că am mâine lansare la o carte de poezii). Ziua e mai lungă, soarele e mai puţin timid, începi să-ţi faci planuri de vară, te mai inveseleşti puţin. Iar de prin mai e ca şi vară.

Vara e cel mai activ sezon. Vara ai chef de plecat departe, de stat toată noaptea treaz, de aventuri, de viaţă în general. De fapt, aş fi putut opri propoziţia la "vara ai chef". Parcă şi munca o făceam mai cu spor azi vară. Vara e ca o adolescenţă, când eşti curios şi energic şi faci tâmpenii pe care le regreţi, dar îţi pare totuşi bine că ai încercat. Vara e anotimpul când ne construim amintiri.

Şi toamna e ok, deşi nu toţi sunt de aceeaşi părere. Toamna e mai matură. E tot un fel de trezire, tot un fel de construit, tot depui energie, dar de data asta o faci pentru tine, o faci responsabil. O faci cu lucrurile care contează pe termen lung. Dacă vara încerci să uiţi, toamna te implici cu adevărat.

Şi apoi vine oroarea. Iarna e un frig de îţi îngheaţă orice bucurie. Orice urmă de chef dispare. Nici chef să mă ridic din pat nu mai am. Porţi treişpe rânduri de haine, că şi o simplă mişcare ajungi să o faci cu grad de dificultate ridicat. Iarna consumi cea mai multă energie. Iarna e cel mai deprimant anotimp, dovedit ştiinţific. Şi cel mai nesănătos.

Vedeţi, noi avem nevoie de soare. Soarele ne ajută să asiliăm şi să prelucrăm tot felul de substanţe necesare, cum ar fi vitaminele, reglează tensiunea, îmbunătăţeşte circulaţia sangvină, scade nivelul colesterolului şi al glicemiei, creşte imunitatea, energia şi forţa musculară, dar în acelaşi timp stimulează serotonina (hormonul fericirii) şi dopamina (hormonul scopului, care ne ajută cu focalizarea şi entuziasmul).

Ei bine, eu iarna nu apuc să văd soarele. Şi nu o zic la figurat, chiar nu apuc. Dimineaţa mă duc devreme la muncă, de-abia  se vede un pic portocaliu pe cer, iar seara pe când ies e deja întuneric. Şi uite aşa ajung eu să fiu deprimată şi fără chef. Dintre toate lunile de iarnă, decembrie mi se pare cea mai suportabilă. E încă la început (îţi aminteşti parcă cum arăta soarele), parcă nu e chiar atât de frig, parcă nu trebuie să porţi toate treişpe rânduri de haine (te mulţumeşti cu doişpe), mai o sărbătoare, mai un motiv de băut, mai un motiv de chef, mai o vacanţă, mai un concediu, mai câte o zi liberă legală... merge cum mai merge.

Mi-e o groază de ianuarie şi februarie de nici nu-mi vine să mai ies din anul ăsta. Măcar de ar fi decizia mea :P Mi-e groază că o să ningă şi o să fie zăpadă. Urăsc zăpada. E aşa albă de te dor ochii, e rece şi-ţi intră-n papuci (asta-mi aminteşte că iar trebuie să-mi cumpăr cizme). Urăsc să port căciulă şi mănuşile mă incomodează (îmi ia de 5 ori mai mult să răspund la telefon).

Un motiv în plus să-mi doresc să fiu arici. Aricii hibernează.

V-aţi gândit vreodată "ce tare ar fi fost să trăiesc pe vremea când...." ? Nu ştiu câtă pasiune pentru istorie mai există, dar sunt sigură că fiecare om are câte o slăbiciune pentru anumite vremuri. Pe mine, de exemplu, m-au fascinat întotdeauna antichitatea şi secolul XX (chiar dacă i-am prins sfârşitul). Nu mi-au plăcut niciodată părţile cu război şi ocupaţii străine, care din păcate ocupau cam 90% din paginile manualelor de istorie. Pe mine mă interesau artele, descoperirile ştiinţifice, concepţiile si modul de viaţă din alte timpuri.

Dacă va fi un fel de om de ăsta ca mine în viitor, probabil şi-ar dori să trăiască în epoca noastră. Dacă stăm bine să ne gândim, probabil că atât din punct de vedere istoric, cât şi din punct de vedere ştiinţific, trăim în nişte timpuri extrem de interesante, care probabil trec pe lângă urechile noastre, că noi suntem prea concentraţi să aflăm cine a fost eliminat la "Dansez pentru tine".

Ţin minte că prima ştire care mi-a dat fiori pe şira spinării şi m-a făcut să realizez că încă mai se pot întâmpla evenimente istorice la care pot fi martoră, a fost un lucru aparent neînsemnat, cel puţin pentru noi: independenţa Timorului de Est, primul stat devenit suveran în secolul XXI (asta se întâmpla în mai 2002). N-aveam atunci idee că aproape voi uita de el în faţa a ceea ce avea să urmeze.

Cred că toate lucrurile care s-au întâmplat în ultimii ani, importante din punct de vedere istoric, au fost destul de mediatizate. Cele importante din punct de vedere ştiinţific, mai puţin. Sau poate au fost mediatizate, dar n-au prezentat interes. Eu am rămas de multe ori cu gura căscată (la propriu) când am văzut lucrurile posibile astăzi, care depăşesc cu mult orice scenariu ştiinţifico-fantastic din trecut, dovadă că realitatea a ajuns să depăşească chiar şi imaginaţia.

Scriu acest articol datorită recentului descoperit GFAJ-1, o bacterie descoperită în deşertul Californiei. Sunt sigură că nu pot aduce prea multe în plus faţă de ceea ce aţi găsi oricum pe site-uri de specialitate, dar ca scurt rezumat: concepţia predominantă până acum în biologie era că există 6 elemente chimice fără de care viaţa nu ar putea fi posibilă (orice formă de viaţă, de la microbi la oameni): carbon, hidrogen, oxigen, nitrogen, sulf şi fosfor. Ei bine, bacteria asta poate folosi arsenic (pe care noi îl folosim ca otravă) în loc de fosfor. Implicaţiile care vin de aici sunt majore, în multe domenii ale ştiinţei... (inclusiv în astrobiologie, adică nu doar că e mai probabil să existe extratereştrii, dar e mai probabil să-i găsim).

...mă rog, poate sunt eu puţin prea fascinată de treaba asta, mă face să mă gândesc cât de multe lucruri avem impresia că le ştim şi de fapt nu avem nici cea mai mică idee. Abia aştept să văd ce se va descoperi în continuare.

Sunt o persoană curioasă. Aşa, foarte curioasă. Fiecare om are slăbiciunile lui, ce să zic. Şi clar că sunt curioasă care e percepţia altora despre mine. Da, am boldat şi am colorat. Sunt curioasă. Asta nu înseamnă neapărat că îmi pasă. Adică, normal, există persoane de a căror părere chiar îmi pasă, dar în general am ajuns la o acceptare de sine la un nivel la care nu mai simt nevoia să mă justific în faţa altora. Şi nu vreau să confundaţi asta cu narcisismul, nu mă cred nici pe departe perfectă, atâta doar că îmi accept defectele.
Astăzi am intrat într-un magazin ca să cumpăr un pachet de ţigări (înainte să leşine vreun cunoscut, staţi liniştiţi, nu m-am apucat de fumat, îl cumpăram pentru altcineva). Magazinul era un fel de alimentară de aia minusculă, în care nu cred că încap 5 oameni deodată. În magazin erau vânzătoarea şi o tipă mai tânără. Cum intru, tipa mă întreabă dacă fumez. Bineînţeles, spun nu. Apoi vânzătoarea mă întreabă ce doresc şi eu îi cer un pachet de ţigări.

Cred că vă puteţi imagina nedumerirea de pe faţa tipei. Noah, nu ştiu de ce, în momentul ăla am avut aşa, un impuls să-i explic că nu-s pentru mine, dar după aia mi-am dat că nu e nevoie să mă justific în faţa unei necunoscute pe care oricum probabil nu o s-o mai văd în viaţa mea, şi chiar dacă o s-o mai văd, în mod sigur n-o s-o mai recunosc. Dar, după ce am plecat, am început să mă gândesc de câte ori am făcut chestii de astea, care au sens total în capul meu, dar pentru o persoană din exterior pare ciudat. Şi mi-am dat seama că probabil sunt atât de multe situaţii în care poate am părut rea sau nesimţită şi problema e că nici nu pot spune că-mi pare rău, pentru că eu ştiu că motivele mele sunt bune, problema e că nu simt nevoia să explic chestia asta şi celor afectaţi.

Să fiu foarte sinceră, dacă tot am început aşa, de cele mai multe ori când am încercat cu adevărat să explic cuiva ce a fost în capul meu, am avut impresia că m-a înţeles greşit. Asta şi pentru că mintea mea funcţionează foarte ciudat şi ceilalţi nu pot empatiza. E ok, m-am împăcat (greu, dar m-am împăcat) şi cu eticheta asta autodeclarativă de "neînţeleasă". Doar că nu mai mă simt în largul meu să dau explicaţii şi prefer să rămân cu părerile proaste pe care şi le fac alţii despre mine decât să înrăutăţesc lucrurile.


Acuma fac o scurtă paranteză. Am gândit postul ăsta, adică tot ce am zis până acum, înainte să se întâmple o chestie azi. Am zis o prostie, şi asta pentru că 99% din bancurile mele sunt proaste şi din păcate am supărat pe cineva. Noah, problema a fost că eu de fapt în capul meu am gândit fix inversul lucrului care s-a înţeles, şi nu prea am cum să explic asta unui om ... mai puţin ciudat decât mine. Şi după ce fac o gafă de genul ăsta (din păcate nu e prima şi probabil nici ultima) şi văd că supăr pe cineva, realizez şi eu în sfârşit cum sună/pare chestia pe care am zis-o/făcut-o pentru un om normal. Şi dacă încerc să mă explic, pare că încerc să mă scot şi înrăutăţesc lucrurile. Am ţinut să zic asta ca să ştiţi, în caz că vă mai zic vreodată vreo chestie idioată, că probabil în capul meu suna total diferit.

... de ciocolată şi coacăze negre în mod sigur, dar nu despre asta este vorba.

Cred că avem toţi vise şi idealuri, mai mult sau mai puţin realizabile, dar eu am avut aşa, un vis extrem de idiot de vreo 4 luni, care azi s-a materializat: să stau în pijama la ora 10 într-o zi de miercuri. Am în mine un sentiment de împlinire, în timp ce-mi beau cafeaua extrem de încet, că nu mă grăbesc nicăieri. Nu mi-am tocat nervii cu întrebarea "cu ce mă îmbrac azi" şi nici n-am de gând.

Azi dimineaţă, pe la ora 6:39 m-am trezit dintr-un vis destul de ciudat şi m-am uitat la ceas. Primul meu impuls a fost să-mi zic "am uitat să-mi pun alarma, dar bine că m-am trezit la timp", dar în următoarele două secunde mi-am dat seama că nu e nevoie să mă trezesc. Din momentul ăla, sentimentul de fericire m-a învăluit şi probabil acum sunt cea mai enervantă persoană din lume, pentru că sunt foarte zâmbitoare, pentru că am dat un "bună dimineaţa" cu voce tare şi clară, aş zice de-a dreptul zglobie, chestie care bineînţeles că nu-mi stă în caracter. De obicei mai mult gândesc "bună dimineaţa", dar îmi iese un "..ţa".

Anul ăsta mă bucur pentru 1 Decembrie mai mult decât oricând. Ar putea fi o grămadă de motive pentru care o zi să mă facă fericită, poate pentru că am intrat în luna cadourilor, sau că e ziua naţională, sau că se "aprinde oraşul" (aşa cum a zis o colegă ieri, dar eu am zis să nu-i dăm totuşi foc că mie-mi place), sau că editura noastră are o lansare de carte azi ş.a.m.d. Dar toate astea nu înseamnă nimic. Eu sunt fericită din alt motiv.

1 Decembrie a picat miercurea şi eu am zi liberă!