Sindromul omului neînţeles

Sunt o persoană curioasă. Aşa, foarte curioasă. Fiecare om are slăbiciunile lui, ce să zic. Şi clar că sunt curioasă care e percepţia altora despre mine. Da, am boldat şi am colorat. Sunt curioasă. Asta nu înseamnă neapărat că îmi pasă. Adică, normal, există persoane de a căror părere chiar îmi pasă, dar în general am ajuns la o acceptare de sine la un nivel la care nu mai simt nevoia să mă justific în faţa altora. Şi nu vreau să confundaţi asta cu narcisismul, nu mă cred nici pe departe perfectă, atâta doar că îmi accept defectele.
Astăzi am intrat într-un magazin ca să cumpăr un pachet de ţigări (înainte să leşine vreun cunoscut, staţi liniştiţi, nu m-am apucat de fumat, îl cumpăram pentru altcineva). Magazinul era un fel de alimentară de aia minusculă, în care nu cred că încap 5 oameni deodată. În magazin erau vânzătoarea şi o tipă mai tânără. Cum intru, tipa mă întreabă dacă fumez. Bineînţeles, spun nu. Apoi vânzătoarea mă întreabă ce doresc şi eu îi cer un pachet de ţigări.

Cred că vă puteţi imagina nedumerirea de pe faţa tipei. Noah, nu ştiu de ce, în momentul ăla am avut aşa, un impuls să-i explic că nu-s pentru mine, dar după aia mi-am dat că nu e nevoie să mă justific în faţa unei necunoscute pe care oricum probabil nu o s-o mai văd în viaţa mea, şi chiar dacă o s-o mai văd, în mod sigur n-o s-o mai recunosc. Dar, după ce am plecat, am început să mă gândesc de câte ori am făcut chestii de astea, care au sens total în capul meu, dar pentru o persoană din exterior pare ciudat. Şi mi-am dat seama că probabil sunt atât de multe situaţii în care poate am părut rea sau nesimţită şi problema e că nici nu pot spune că-mi pare rău, pentru că eu ştiu că motivele mele sunt bune, problema e că nu simt nevoia să explic chestia asta şi celor afectaţi.

Să fiu foarte sinceră, dacă tot am început aşa, de cele mai multe ori când am încercat cu adevărat să explic cuiva ce a fost în capul meu, am avut impresia că m-a înţeles greşit. Asta şi pentru că mintea mea funcţionează foarte ciudat şi ceilalţi nu pot empatiza. E ok, m-am împăcat (greu, dar m-am împăcat) şi cu eticheta asta autodeclarativă de "neînţeleasă". Doar că nu mai mă simt în largul meu să dau explicaţii şi prefer să rămân cu părerile proaste pe care şi le fac alţii despre mine decât să înrăutăţesc lucrurile.


Acuma fac o scurtă paranteză. Am gândit postul ăsta, adică tot ce am zis până acum, înainte să se întâmple o chestie azi. Am zis o prostie, şi asta pentru că 99% din bancurile mele sunt proaste şi din păcate am supărat pe cineva. Noah, problema a fost că eu de fapt în capul meu am gândit fix inversul lucrului care s-a înţeles, şi nu prea am cum să explic asta unui om ... mai puţin ciudat decât mine. Şi după ce fac o gafă de genul ăsta (din păcate nu e prima şi probabil nici ultima) şi văd că supăr pe cineva, realizez şi eu în sfârşit cum sună/pare chestia pe care am zis-o/făcut-o pentru un om normal. Şi dacă încerc să mă explic, pare că încerc să mă scot şi înrăutăţesc lucrurile. Am ţinut să zic asta ca să ştiţi, în caz că vă mai zic vreodată vreo chestie idioată, că probabil în capul meu suna total diferit.

Un comentariu:

Alexandru Stancu spunea...

"am ajuns la o acceptare de sine la un nivel la care nu mai simt nevoia să mă justific în faţa altora" - aici ai pus punctul pe I.

De multe ori am avut impresia că vorbesc în chineză, iar dacă încerc să traduc pentru altcineva, parcă o fac în urdu sau tagalog. Într-un fel e bine să fii neînţeles. Makes you feel speshull.

Trimiteți un comentariu