Anda Dj

Nimeni nu poate nega ca am obiceiuri cel putin ciudate. Unul dintre ele este faptul ca mi-am pastrat toate lucrarile de control pe care le-am dat in liceu. Ma uitam peste ele si una mi-a atras atentia. Lucrarea este din clasa a 10-a, la engleza. Sar peste partile de gramatica (mai importante poate, dar mai putin interesante) si trec direct la eseu.

Cerinta era un eseu foarte scurt despre un eveniment major care s-a petrecut in secolul 20.
Titlul eseului meu: The ending of the apartheid.

The ending of the apartheid was one of the most important events in the 20th century.
The election of Nelson Mandela meant democracy for many people in South Africa. Before, white people and black people were separated by law, just because their skin color was different. This was very unfair to black people who were treated like slaves. Once the apartheid ended, black people won their civil rights and finally were treated like human beings, equal in rights like every other person should be. People all over the world thanked God when this happened.
For Nelson Mandela and black people in South Africa the ending of the apartheid meant a dream finally realised.

Singurul lucru la care ma pot gandi cand citesc textul asta este: idealism, idealism, idealism. Yep, in clasa a 10-a eram idealista. Dar intr-un mod frumos zic eu... intr-un mod in care acum imi pare rau ca nu mai sunt. Cand am scris textul asta probabil gandeam in termenii: "gata cu rasismul". Stim cu totii ca nu e adevarat.

Sunt doua lucruri pe care as vrea sa le spun, legandu-ma de asta:

1. E frumos sa mai ai inca idealuri. Chiar daca nu suntem realisti, avem cel putin speranta ca lucrurile se pot schimba. In clasa a 3-a, inainte de vacanta de iarna, povesteam cu doua colege despre modul in care ne dau parintii cadourile. Una dintre ele a spus ca ei i le dau direct, nu o mai "prostesc" cu Mos Craciun. Eu i-am zis ca stiu ca Mos Craciun nu exista, dar prefer sa imi imaginez totusi ca exista. Pentru ca e mai frumos sa-ti gasesti cadourile in papuci/sub brad, decat sa ti le puna cineva in mana.

2. In vremurile demult apuse de IRC, nu mai stiu cati ani aveam dar tot prin liceu, un baiat m-a luat pe privat si mi-a propus sa aleg eu un subiect de conversatie. Eu am propus sa vorbim despre situatia oamenilor din Tuvalu si el a presupus ca-l iau la misto :D
Chiar nu-l luam. Am inceput chiar sa-i vorbesc despre formele de guvernamant, despre insula care urma sa fie inghitita de ape, etc. Mie mi se parea interesant, pe el il interesa mai degraba ce muzica ascult, ce masuri am si cate relatii am avut pana atunci.

Revin la tema blogului meu: de ce e asa greu sa gasim un partener de conversatie cu care sa vorbim despre lucruri ..mai importante? Cand vorbim despre politica, de obicei radem de Becali, sau de vreun alt "politician" care ne face de ras. Cand vorbim despre religie de obicei ne scoatem unii altora ochii despre existenta sau inexistenta lui Dumnezeu, penduland intre doua extreme: ori suntem cu totii niste pacatosi pentru ca nu cunoastem Biblia pe de rost, ori suntem fraieri ca inca mai credem in Dumnezeu. Cand vorbim despre scoala de obicei ne plangem. Si cand vorbim despre joburi, ori ne plangem de cel pe care-l avem, ori ne plangem ca nu putem gasi unul. Chiar si cand iubim ceea ce facem, ne plangem totusi ca suntem obositi.

Ce legatura are asta cu lucrarea mea? Ei bine, pe mine odata m-a pasionat apartheidul. N-am mai vorbit despre subiectul asta de ani buni. Pe langa toate grijile zilnice, pe langa cautatul de job, sau luatul permisului, sau cautarea unei locuinte, sau orice alte lucruri avem pe cap azi... de ce nu ne luam macar o ora pe saptamana in care sa abordam un subiect macar inteligent, daca nu important? Sa ne pastram neuronii activi.

Scuzati-ma pentru amintiri din copilarie, dar cateodata trebuie sa mai apelam la ele ca sa ne amintim cine suntem.