Anda Dj

În postul anterior m-am oprit la joi. Cum spuneam, vineri mă pregătisem să merg la două filme. Până la urmă am fost doar la unul.


Never let me go, un film englezesc cu Keira Knightley, pe care de altfel nu pot s-o sufăr. Dar filmul a fost ok. Singura ne-comedie pe care am văzut-o anul ăsta la TIFF. Deşi în substrat filmul are mai multe componente, un fel de trecut virtual în care ne primim organele vitale de la clone (fază doar subînţeleasă, niciodată clar enunţată în film), până la urmă tot film de dragoste a fost. Adică eu aşa l-am perceput. Puţin cam trist, nu mi-a lăsat niciun "warm fuzzy feeling" înăuntru, ceea ce eu am considerat a fi un mare păcat, luând în considerare faptul că îngheţam de frig... filmul a fost în aer liber, dar nici măcar păturicile alea moi şi confortabile nu m-au ajutat prea mult. Păcat, că filmul a fost totuşi ok. Prima parte a filmului mi-a plăcut mai mult, variantele lor copii au fost mult mai simpatici.

Am vrut să mă duc şi la Littlerock, însă se ţinea tot în aer liber şi chiar nu aveam nici o şansă să mai rezist. Aşa că am renunţat şi m-am dus direct în pat.

Sâmbătă a coincis cu alte evenimente şi chiar n-am mai avut timp de filme. Dar tot am ieşit în oraş, aşa cum am promis.

Duminică am încheiat runda de anul ăsta de TIFF cu Primos (Verii), o comedie spaniolă. A fost o decizie luată în grabă, ştiam că mai vreau să mă duc la un film duminică şi l-am ales pe ăsta. Decizie foarte fericită, pentru că filmul a fost foarte tare. O comedie foarte reuşită zic eu. E vorba despre un tip care este părăsit de logodnica sa cu o săptămână înaintea nunţii şi este ajutat de cei doi verişori ai săi, plecând în căutarea primei lui iubiri.

Şi cam gata. Am văzut patru filme bune şi un maraton Robotzii, m-am ţinut de promisiune şi timp de o săptămână n-am stat nici o zi în casă şi sper că la anul să mă mobilizez mai bine şi să văd mai multe filme. Anul ăsta am ratat vreo 3 pe care aş fi vrut să le văd.

Un singur lucru nu mi-a plăcut niciodată la TIFF... că pica fix în sesiune. Prin urmare şi prezenţa mea în anii anteriori a fost destul de redusă. Dar anul ăsta, în sfârşit, nu mai am examene. Bonus: este şi ultima săptămână înainte de concediu, deci m-am gândit că pot depune un extra-efort pentru câteva filme. Mai ales că anul ăsta am şi "partner in crime", mai precis Anca. M-am decis deci ca săptămâna asta să nu mai stau nici o zi în casă. Un singur lucru m-a cam încurcat, şi anume faptul că programul nostru ne permitea să mergem la film doar după ora 19:30. Ceea ce a picat destul de aiurea pentru ziua de luni, când nu mi-a surâs mai nimic din program, aşa că am preferat să ies pe terasă la un Mojito cu fructe şi am lăsat TIFF-ul pe marţi.

Marţi am fost la maratonul Robotzii. Părerea mea că trebuia un spaţiu mult mai mare. Dar în mod sigur nu cred că se aşteptau nici ei să vină atâta lume. Motivul principal pentru care m-am dus acolo a fost de curiozitate... asta luând în considerare că episoadele le puteam vedea acasă. Dar eram curioasă să-i văd pe ei. Cum ziceam, n-am văzut nimic nou, dar am aflat câteva chestii despre ce se ascunde în spatele animaţiei. Şi am stat într-o mare de oameni. O oră jumate. În picioare. Dar a fost drăguţ cum ştiau cu toţii toate replicile pe de rost.

Miercuri am fost la Ursul. Am eu ceva cu TIFF-ul şi filmele româneşti. Ursul e o comedie regizată de Dan Chişu. Ineditul pentru mine a fost mai degrabă condiţiile vizionării, adică în aer liber şi mi s-a părut foarte tare. Mai ales că ne-au dat păturici moi şi confortabile şi am prins cele mai tari locuri (asta se întâmplă dacă ajungi cu 45 de minute înainte), cred că puteam să şi dorm acolo la cât de bine mă simţeam. Mai pe la sfârşitul filmului a început să şi plouă puţin, dar sincer că păturica aia era grozavă, n-am simţit absolut nimic.
Acuma despre film: foarte tare. Anul trecut m-am dus la Bună, ce faci? cu aşteptări mici, care mi-au fost mega-întrecute, la ăsta m-am dus deja cu aşteptări mari, aşa că n-am fost surprinsă, dar nici dezamăgită. Cu toate că pe Bună, ce faci? l-aş plasa undeva mai sus pe scara calităţii. Am râs la film, şi cred că ăsta e până la urmă scopul comediei. Dar ce mi-a plăcut foarte mult au fost amănuntele, timpurile alea sunt surprinse atât de bine... mi-a adus o grămadă de amintiri de prin anii '90. În rezumat, a fost bun filmul şi eu zic că dacă aveţi ocazia să vă uitaţi la el, merită.

Azi, adică joi, am mers la un film Norvegian, Cumplit de fericită. O să încep cu singurul lucru care mi-a stricat seara: fix lângă mine s-a pus un nene care mirosea tare a alcool, de mi-a şi sărit pofta de mâncare. Şi sucul mi-l sorbeam cu greaţă. Mi-a lipsit tare mult proiecţia în aer liber *sigh*
Pe de altă parte filmul a fost ciudăţel, dar foarte frumos. Adică mie mi-a plăcut mult. Nu îmi dau seama nici acum dacă a fost comedie sau dramă, dar chiar am ieşit foarte mulţumită. Bine, unele faze au fost mult prea trase de păr, situaţii în care mă întrebam "dar totuşi, cum s-a ajuns aici?", însă poate chiar absurdul unor faze l-a făcut aşa special.

După cum am spus în titlu, asta e Partea I. Pentru că săptămâna nu s-a încheiat şi mâine îmi propun să mă duc la două filme (deşi sunt mai multe pe care vreau să le văd, dar sunt deodată şi trebuie să mai renunţ). Păcat că unele filme se dau o singură dată, cum ar fi Loverboy, un alt film românesc pe care aş fi vrut să-l văd, dar la care din păcate nu am cum să ajung mâine şi este singura dată când se dă. Dacă ajungeţi la el, să-mi spuneţi dacă s-a meritat.
Iniţial am vrut să mergem la trei filme mâine, însă la unul dintre ele (Maimuţele) am renunţat pentru că am văzut trailerul şi pare foarte plictisitor.

Ce e ciudat că încă nu am fost la niciun film la TIFF care să mă nemulţumească. Cred că am noroc. Ca să nu mai zic că la toate de până acum am prins locuri foarte bune.

Aşadar voi reveni pe parcursul weekendului cu un nou feedback.

Iar am lipsit cam multicel, dar de data asta motivat: am fost o săptămână în Bucureşti, la Bookfest. De altfel, am văzut Bucureştiul (live) pentru prima dată în viaţă.

Probabil ar trebui să încep cu faptul că părerea mea despre Bucureşti înainte să-l văd era una foarte proastă. În sensul în care îmi imaginam un loc gri, plin de blocuri, un oraş industrial, murdar, plin de oameni înfricoşători. Să vă zic drept, eram de-a dreptul îngrozită la gândul că va trebui să mă urc într-un taxi şi să vorbesc, având în vedere accentul meu puternic ardelenesc, ce cu siguranţă avea să-mi aducă multe ocoale şi curse la suprapreţ.

Undeva prin Piteşti am adormit în maşină şi când m-am trezit (era trecut de miezul nopţii) eram deja în Bucureşti. Surpriză mare pentru mine... oraşul nu era aşa urât. M-am gândit că aşa o fi noaptea. Dar până la urmă s-a dovedit că pur şi simplu imaginea pe care o aveam eu în cap era exagerată. N-am apucat să văd eu prea mult, dar ce am văzut a fost ok, chiar... curat, aş îndrăzni să zic. Din păcate, singurul loc pe care l-am vizitat a fost parcul Herăstrău (care dacă ar fi ceva mai luminat noaptea ar fi foarte ok)... însă ce mi-a plăcut cel mai mult au fost clădirile mari... de fapt, imense. Eu nu consider Clujul a fi un oraş mic deloc, atâta doar că pe aici clădirile nu sunt chiar aşa impresionante ca dimensiuni... probabil ţine de arhitectură. Mă refer la clădirile alea unde îşi au sediul marile ziare sau edituri...

Oamenii au fost drăguţi. Iarăşi spre surprinderea mea. Cu excepţia unei excursii nefericite la un Penny Market unde am fost să-mi cumpăr patru cornuri (dacă ştiam ce mă aşteaptă renunţam). În 20 de minute cât am stat eu acolo au fost vreo 5 scandaluri. Din locul unde m-am pus eu la coadă nu se vedea casa, bătrânii se împingeau frenetic să te întreacă, zici că eram la curse, nu la stat la coadă. Şi mie mi se făcuse deja frică nu cumva să-mi scape vreun comentariu şi să mă ia careva la bătaie. Dar a trecut repede şi în rest majoritatea oamenilor au fost politicoşi şi chiar m-au ajutat de fiecare dată când am cerut ajutorul. Chiar şi taximetriştii au fost binevoitori şi nu m-a ocolit nimeni (mi-am dat seama după preţuri). E drept, mi-am petrecut mai tot timpul într-un târg de carte, probabil că şi publicul respectiv are de-a face cu asta, dar bucureştenii nu mi-au lăsat o impresie proastă şi asta e tot ce contează.

Ca nu stric karma binevoitoare a acestui post nu voi comenta condiţiile de cazare şi mâncare. Dar dacă tot am pomenit de Bookfest să zic vreo trei vorbe şi despre el.

Cred că cel mai mare succes a târgului au fost organizatorii. Totul a fost bine pus la punct şi toată lumea a fost foarte promptă. Am vizitat cam fiecare stand în parte (cred că ştiu toate cărţile pe de rost) şi am avut atât surprize plăcute, cât şi neplăcute. Printre cele din urmă a fost faptul că erau afişate multe cărţi mai vechi. După părerea mea la un eveniment de genul ăsta ar trebui să se vină cu noutăţi. Am văzut în multe locuri cărţile noi la un preţ întreg (destul de mare) şi doar cele mai vechi reduse... cred că totuşi asta găsim în orice librărie sau anticariat, un târg de carte ar trebui să fie diferit. Aş fi vrut să mă întorc cu bagajele pline de cărţi, dar nu am prea găsit lucruri deosebite, ce nu le-aş găsi într-o zi normală, într-o librărie normală din Cluj... mi-am cumpărat ceva, dar puţine şi majoritatea cărţi de bucate. O singură carte de beletristică, un Dostoievski care nu-l aveam (Dublul). Ca surpriză plăcută, în schimb, au fost vizitatorii... deşi în număr mic, m-a surprins faptul că mulţi ştiau câte ceva... adică au recunoscut aşa, cărţile valoroase, nu s-au luat după care are coperta mai frumoasă.

În altă ordine de idei, mica "excursie" m-a ajutat să-mi descopăr şi câteva calităţi de a căror existenţă... nu zic că nu ştiam, doar că nu eram sigură. Dar e bine să te întorci cu o părere mai bună despre tine decât cea cu care ai plecat. Simt că fac parte dintr-un bildungsroman.

Şi cam atât cu Bucureştiul. Zilele Clujului le-am cam ratat, aşa că acum aştept cu nerăbdare TIFF-ul.

De când m-am angajat, jobul mi-a oferit şi câteva ocazii de a mai "scoate capul în lume", mai exact de a organiza şi participa la diverse evenimente (lansări de carte, târguri, simpozioane etc.). Majoritatea celor la care particip sunt din Cluj, dar am fost de patru ori până acum şi prin alte localităţi, pe toate văzându-le pentru prima dată. În ordine cronologică: Cătina, Oradea, Satu Mare şi Zărneşti. Şi mi-a trecut prin cap că ar fi frumos să scriu impresii despre ele şi aici. Despre primele trei nu mai are rost că-s de anul trecut. Dar la Zărneşti am fost vineri.

Să încep cu ocazia: simpozion Gheorghe Crăciun, în cadrul căruia am lansat şi noi o carte (Introducere în teoria literaturii). Din editură am plecat doar eu, rugându-l pe tata să mă însoţească (pentru că perspectiva microbuzului nu mă prea încânta). Drumul a durat 5 ore şi a fost foarte obositor. Despre Zărneşti nu ştiam mare lucru, decât că se află în judeţul Braşov, deci m-am aşteptat bineînţeles la o zonă montană. Din fericire, Braşovul e în top 5 oraşe/judeţe frumoase din România (top 5 preferinţe personale adică), aşa că m-am bucurat de perspectiva peisajelor. Mi-am pregătit şi aparatul foto.

Am apucat să facem o singură oprire, la o benzinărie în Sighişoara, să ne dezmorţim picioarele şi să bem o cafea şi să mâncăm o baguettă (ăsta e ceva romitalienism inventat de mine) cu ciuperci. La 15 fix, ca un ceas elveţian am intrat în Zărneşti, dar să găsim Casa de cultură, unde se ţinea evenimentul, ne-a mai luat un sfert de oră. Am întârziat aşadar, dar oamenii au fost destul de drăguţi să ne aştepte.

Mă opresc puţin pentru o scurtă paranteză. Tot drumul am văzut o grămadă de cetăţi şi peisaje extrem de frumoase şi mi-aş fi dorit foarte mult să ne oprim, dar din păcate am fost orcum în întărziere şi deci n-am reuşit să văd altceva decât ce se vede din maşină. În plus, între Braşov şi Zărneşti e foarte aglomerat. Şi de data asta am văzut cetatea Râşnov doar de la geam, deşi e a doua oară când trec pe acolo. Păcat.

Zărneştiul e frumos... arată exact cum îmi imaginam eu un orăşel de munte din Austria. Case colorate şi munţii în apropiere. Îmi pare rău că nici din el nu am putut vedea prea multe.

Până în momentul când am intrat în sală şi ne-am aşezat la locurile noastre, nu am avut nici o emoţie. Dar când mi-am dat seama că-s chiar acolo, că e multă lume (chiar a fost mai multă decât m-am aşteptat, dar pentru cultură eu zic că e un semn bun) şi că trebuie să vorbesc în faţa atâtor oameni (fără să am pregătit nimic), au cam început să-mi tremure picioarele. Primarul a spus câteva cuvinte în deschidere şi apoi am urmat eu... am fost foarte scurtă... dar am trecut peste asta fără prea multe bâlbâieli şi eu zic că încep să fac progrese. Apoi simpozionul a decurs normal.

Nota 10 Primăriei Zărneşti pentru organizare. Oamenii au fost incredibil de drăguţi, ne-am simţit foarte bine, deşi nu cunoşteam pe nimeni aveam impresia că toţi ne sunt vechi prieteni. S-au purtat ireproşabil. Toată organizarea a fost foarte frumoasă, din punctul meu de vedere simpozionul a fost foarte reuşit. Deşi nu am citit nici o carte de Gheorghe Crăciun până acum (am răsfoit-o pe asta a noastră puţin, dar cam atât), simpozionul ăsta m-a făcut să îmi doresc să o fac. În special mi-ar face plăcere să-i citesc romanele, mă atrage în mod special Pupa Russa. Elevii de la şcoala generală nr. 1 din Zărneşti şi-au citit câteva creaţii proprii şi sincer nu mi-a venit să cred că sunt scrise de tineri de clasa a 8-a. Şi deşi am plecat din Cluj cu 40 de cărţi, m-am întors cu... zero. Un alt lucru bun zic eu.

Am pornit de acolo la ora 18 şi iar n-am apucat să vedem nimic... eram şi foarte obosiţi. Am ajuns acasă cu un pic înainte de ora 23. Nu am făcut decât vreo trei poze din maşină la nişte munţi. Deci cam ăsta e singurul meu regret, că n-am apucat să văd mare lucru, mai ales că am fost într-una dintre cele mai frumoase părţi ale ţării.