Anda Dj

Am avut două zile pline şi stresante, aşa că weekendul a picat numai bine. Obosită cum sunt, mai mult psihic decât fizic, n-am avut chef de prea multe azi... şi cum se întâmplă deseori în astfel de situaţii, m-am trezit "plimbându-mă" pe net, fără vreun scop anume. Din canal de youtube în canal de youtube, din vloguri în bloguri, am dat peste un articol la care am râs cu lacrimi. Mintea umană mă uimeşte de fiecare dată. Şi mi se pare prea tare ca să nu împărtăşesc şi cu alţii.

Se face că un tip, youtuber (Peter Coffin) are o prietenă imaginară de 8 luni. Practic a inventat o japoneză de 18 ani ce locuieşte în New York. I-a făcut cont de youtube (şi îşi comentează propriile videoclipuri), cont de twitter ("tipa" ajunsese să aibă 17000 de followers), blog, tumblr ... practic în virtualitate tipa era "cineva", în timp ce în realitate ea nici nu există. Pe conturile ei apar o grămadă de poze cu ea în diverse ipostaze. În realitate însă, aceste poze aparţin unei.... coreence.

Partea amuzantă începe de la faptul că tipul pur şi simplu a început să poarte conversaţii între el şi "prietena lui"...

ba chiar îi formase o personalitate foarte complexă, în afara de faptul că tipul e dus cu pluta, e chiar de apreciat creativitatea lui

Cunosc senzaţia bine. Am impresia că-s bine, mă deranjează puţin gâtul, dar doar la modul că mă ia o tuse de aia urâtă. Apoi, un strănut... pe zi ce trece strănuturile se înmulţesc. Nici asta nu e o problemă prea mare, mie îmi place să strănut. Apoi, durerea de gât devine din ce în ce ma deranjantă... nasul începe să curgă... mă iau alternativ frigurile şi căldurile. În mare nu mă simt prea ok... şi îmi dau seama că răcesc. De fapt, că aşa începe răceala.

Diferenţa între începutul unei răceli şi sfârşitul ei e foarte mare... la început, te simţi rău, dar nu dai semne pentru cei din jur. Asta este de asemenea şi faza cea mai periculoasă, pentru că în acest stadiu răceala e contagioasă. După aia, când începe să-ţi curgă nasul şi de alea, nu mai contează, înseamnă că îţi trece.

Mă enervează puţin durerea asta de gât, mă simt parcă mi-e veşnic sete. Mă amuză câteodată vocea mea uşor răguşită, cred că e moştenire de la mama, că ea e fan Bryan Adams. Mă distrează când vorbesc cu cineva şi eu am vocea răguşită, nu ştiu de ce, am senzaţia că nu-mi place vocea mea normală în mod deosebit, de aia o apreciez mai mult pe cea răguşită. Dar dacă n-ar durea atât de tare...

Dar cel mai mult şi mai mult urăsc la o răceală când mi se înfundă nasul. Din momentul ăla, creierul meu nu mai primeşte tot oxigenul necesar, încep să mă ia durerile de cap, nările mi se irită de la suflat în serveţel (ah, uite că am fost azi la Kaufland şi am uitat să-mi cumpăr serveţele) şi gâtul mi se irită şi mai tare pentru că respir pe gură. Mă dezhidratez instant.

Cred că trebuie să dau spargerea în mica mea farmacie (reprezentată printr-un sertar). Deja simt că nu mai respir deplin pe nas. Nu ştiu cum se face că eu răcesc oricând, primăvara, vara, toamna, numai iarna nu.

Voi ce urâţi cel mai mult la o răceală?

M-am mutat de 3 săptămâni. În primele două nu am avut net deloc. Săptămâna asta am avut, dar nu am avut deloc timp să stau, decât vreo 15 minute pe zi. Practic, am stat 3 săptămâni fără internet.

Aş minţi dacă aş zice că abstinenţa a fost completă, practic am avut internet la lucru şi am mai trecut pe la ei mei. Dar nu e acelaşi lucru cu a sta aşa, vreo 2-3 ore, doar tu cu calculatorul, fără nici o bătaie de cap. Chiar nu e deloc acelaşi lucru.

Ce am făcut eu în ultimele 3 săptămâni (exceptând mai mult de juma de zi petrecută la job)?

- Păi... am făcut treburi gospodăreşti, adică am făcut curat prin diverse locuri din casă, am mai spălat nişte haine, am mai gătit ceva...
- M-am uitat la o grămadă de seriale şi filme
- Am făcut cumpărături. Multe.
- Am fost la teatru (Visul unei nopţi de vară, foarte tare, vi-l recomand)
- Am ieşit la un cocktail cu o prietenă
- M-am jucat Ants la calculator (e un joc de ăla de cred că merge şi în Dos)
- Am găzduit o seară de poker

Ce vreau să zic cu toate astea e că n-am murit, ceea ce dezminte varianta cum că aş fi dependentă. Dar parcă tot mai bine e să-l ai.

Oare peştii te iubesc când le dai de mâncare? Oare peştii sunt capabili să simtă iubire şi daca da, pot să o simtă faţă de oameni, sau doar faţă de ceilalţi peşti? Dacă simt ceva, simt iubire sau doar recunoştinţă? Sau te urăsc că îi ţii într-un acvariu când ar putea fi fericiţi în ocean sau ceva?

Oare cât de diferite sunt animalele când vine vorba de emoţii?... mi-e aproape clar că unele animale, cum ar fi câinii sau pisicile, sunt capabili să simtă ceva. Nu ştiu exact ce, dar e evident când sunt fericiţi sau supăraţi sau geloşi sau trişti. E clar când ţin la tine sau când te detestă. Dar oare în ce măsură este chestia asta valabilă şi la alte specii?

Pentru că totuşi, pe peşti nu poţi să-i mângâi şi să fi afectuos cum eşti cu un câine. Peştelui îi demonstrezi dragostea având grijă de el, dar sunt tare curioasă în ce măsură poate el aprecia chestia asta.

Am avut prin clasa a 9-a două broscuţe ţestoase. Asemănător peştilor, nici ele nu aveau vreo expresie a feţei, dar spre deosebire de ei, mă puteam juca (într-o măsură destul de mică totuşi) cu ele. De obicei le lăsam să mi se plimbe pe mână sau picior. Odată am pierdut-o pe una timp de o săptămână, se ascunsese sub un fotoliu. A supravieţuit, dar mă întreb ce i-o fi trecut prin cap săptămâna aia, oare cât o fi plâns înauntru (nu ştiu în ce măsura sunt capabile să plângă cu adevărat) crezând că am abandonat-o. Poate ar fi trebuit să o caut mai bine, chestie care mă face să-mi pun singură întrebări (în ce măsură am iubit-o cu adevărat?)

Oare oamenii pot iubi peştii? Aşa, cum iubeşti un câine. Să ţii la ei ca la proprii copii, să le vorbeşti, să îi îngrijeşti, să plângi când sunt bolnavi?

Sinceră să fiu m-am tot ferit de cumpărăturile online. Probabil sunt eu mai paranoică, dar nu prea am încredere să cumpăr ceva dacă nu văd produsul cu ochii mei, pe viu, să-l iau în mână, să-l pipăi, să văd că e real. Mai ales că ştiu multe poveşti cu diverse ţepe.

Noah, dar uite că vine Crăciunul peste noi şi eu trebuie să-mi cumpăr cadou, că doar n-o să rămân fără. Şi cum am cam renunţat eu la toate jocurile de pe net şi, deci, am salvat o grămadă din timpul meu online, tot mă trezesc că intru pe diverse site-uri. Nu ştiu cum se face că numai peste magazine online dau. Şi tot întâmplător am găsit nişte oferte foarte bune... am stat vreo două săptămâni până am învăţat ce site-uri sunt de încredere (dacă mă credeţi stau să caut CUI-ul şi toate alea înainte să comand ceva) şi în sfârşit m-am hotărât să cumpăr nişte chestii. Şi uite aşa am dat o comandă, apoi pe a doua, apoi pe a treia ...

Unul dintre motive e o chestie pe care n-am înţeles-o niciodată până nu am ajuns s-o trăiesc pe propria piele: lipsa de timp. Mie chiar îmi place să fac cumpărături şi n-am înţeles niciodată cum poţi să nu-ţi găseşti timp liber să-ţi cumperi o chestie. Uite că io nu-mi mai găsesc timp liber. De cele mai multe ori când am nevoie urgentă de ceva rog o colegă sau un membru al familiei să-mi cumpere, iar când am nevoie de ceva, dar nu urgentă, amân la nesfârşit. Odată se adunaseră atâtea chestii, ca am dat o tură de cumpărături şi am cheltuit mai mult de jumate de salariu.

Aşa că ideea să stau acasă în faţa calculatorului, să fac o comandă şi să-mi vină cu curierul până la uşă mi-a surâs. Adevărat, trebuie plătit şi curierul. Dar eu am prins de exemplu o ofertă atât de bună la un produs încât, cu plata curierului cu tot, îmi iese la jumate preţul din magazin. Deci tot se merită.

Un alt motiv pentru care m-am ferit de cumpărăturile online a fost metoda de plată. Eu nici în ziua de azi nu am un card valabil. Dar acum m-am obişnuit cu plata ramburs şi e chiar ok.

Haine încă mi-e frică să-mi iau. Mi-e frică că n-o să-mi fie bune. Dar poate tot o să încerc odată, când prind o ofertă super bună :P Voi cum vă descurcaţi cu shoppingul online?

Nu sunt sigură în totalitate care este motivul, dar îmi place să-mi segmentez viaţa în anotimpuri. Fiecare anotimp e important în felul lui şi reprezintă o nouă etapă. Şi le apreciez pe toate, mai puţin iarna. Şi cu motive întemeiate, zic eu.

Primăvara o simt întotdeauna ca pe un început. E adevărat, mai e răcoare, dar o răcoare plăcută, nu una dureroasă. Ploile cel mult mă incomodează. Dar puţine lucruri sunt mai frumoase decât copacii înfloriţi, mai ales când treci printre ei şi te trezeşti într-o ploaie de petale (ce poetică mă simt în seara asta, se vede că am mâine lansare la o carte de poezii). Ziua e mai lungă, soarele e mai puţin timid, începi să-ţi faci planuri de vară, te mai inveseleşti puţin. Iar de prin mai e ca şi vară.

Vara e cel mai activ sezon. Vara ai chef de plecat departe, de stat toată noaptea treaz, de aventuri, de viaţă în general. De fapt, aş fi putut opri propoziţia la "vara ai chef". Parcă şi munca o făceam mai cu spor azi vară. Vara e ca o adolescenţă, când eşti curios şi energic şi faci tâmpenii pe care le regreţi, dar îţi pare totuşi bine că ai încercat. Vara e anotimpul când ne construim amintiri.

Şi toamna e ok, deşi nu toţi sunt de aceeaşi părere. Toamna e mai matură. E tot un fel de trezire, tot un fel de construit, tot depui energie, dar de data asta o faci pentru tine, o faci responsabil. O faci cu lucrurile care contează pe termen lung. Dacă vara încerci să uiţi, toamna te implici cu adevărat.

Şi apoi vine oroarea. Iarna e un frig de îţi îngheaţă orice bucurie. Orice urmă de chef dispare. Nici chef să mă ridic din pat nu mai am. Porţi treişpe rânduri de haine, că şi o simplă mişcare ajungi să o faci cu grad de dificultate ridicat. Iarna consumi cea mai multă energie. Iarna e cel mai deprimant anotimp, dovedit ştiinţific. Şi cel mai nesănătos.

Vedeţi, noi avem nevoie de soare. Soarele ne ajută să asiliăm şi să prelucrăm tot felul de substanţe necesare, cum ar fi vitaminele, reglează tensiunea, îmbunătăţeşte circulaţia sangvină, scade nivelul colesterolului şi al glicemiei, creşte imunitatea, energia şi forţa musculară, dar în acelaşi timp stimulează serotonina (hormonul fericirii) şi dopamina (hormonul scopului, care ne ajută cu focalizarea şi entuziasmul).

Ei bine, eu iarna nu apuc să văd soarele. Şi nu o zic la figurat, chiar nu apuc. Dimineaţa mă duc devreme la muncă, de-abia  se vede un pic portocaliu pe cer, iar seara pe când ies e deja întuneric. Şi uite aşa ajung eu să fiu deprimată şi fără chef. Dintre toate lunile de iarnă, decembrie mi se pare cea mai suportabilă. E încă la început (îţi aminteşti parcă cum arăta soarele), parcă nu e chiar atât de frig, parcă nu trebuie să porţi toate treişpe rânduri de haine (te mulţumeşti cu doişpe), mai o sărbătoare, mai un motiv de băut, mai un motiv de chef, mai o vacanţă, mai un concediu, mai câte o zi liberă legală... merge cum mai merge.

Mi-e o groază de ianuarie şi februarie de nici nu-mi vine să mai ies din anul ăsta. Măcar de ar fi decizia mea :P Mi-e groază că o să ningă şi o să fie zăpadă. Urăsc zăpada. E aşa albă de te dor ochii, e rece şi-ţi intră-n papuci (asta-mi aminteşte că iar trebuie să-mi cumpăr cizme). Urăsc să port căciulă şi mănuşile mă incomodează (îmi ia de 5 ori mai mult să răspund la telefon).

Un motiv în plus să-mi doresc să fiu arici. Aricii hibernează.

Ca oricărui copil normal (nu că m-am considerat vreodată un copil normal), când eram mică îmi plăceau desenele. Îmi programam timpul în faţa televizorului în funcţie de orele când se difuzau desenele (mnah, când m-am născut eu nu era Cartoon Network). Ţin minte ca ora 19 era sfântă, pentru că TVR-ul difuza la ora aia câte un desen "tare".

La polul opus erau ştirile. Nici nu mai ştiu de câte ori le spuneam bunicilor mei:

- Eu nu înţeleg de ce vă place să vă uitaţi la ştiri
- Păi mai vedem şi noi ce se întâmplă în lume
- Şi la ce vă ajută?

Am crescut, concepţiile mele s-au mai schimbat, am devenit şi eu mai interesată de lume, mai curioasă poate... m-am trezit de multe ori oprindu-mă în faţa televizorului ca să urmăresc câte o ştire până la sfârşit. Cu timpul, am început să mă opresc şi la alte articole în ziare decât partea de integrame şi bancuri... am mai apăsat pe câte un link pe net care îmi atrăgea atenţia cu vreun lucru care s-a mai întâmplat... am citit reviste, am aflat chestii...

Cum m-am lăudat deja de prea multe ori, am deja peste un an de când eu personal, cu mâna mea, n-am mai deschis televizorul (asta înseamnă că m-am mai uitat la televizor, dar pur neintenţionat, când se întâmpla ca altcineva să-l deschidă şi eu să fiu prezentă). Ciudat cât de mult te poţi izola de lume fără televizor, şi cât de bine te poţi simţi în acelaşi timp. Adevărul e că n-am mai citit nici reviste mondene, nici ziare, nici măcar pe net n-am mai prea dat peste ştiri .... am rămas aşa... ruptă de lume.

Dacă am învăţat ceva din chestia asta, e că n-am pierdut absolut nimic. Mai prind nişte conversaţii pe care eu nu le înţeleg, despre ce a zis un personaj X (despre care toată lumea pare să ştie cine e, în afară de mine, deci bănuiesc ca apare pe la tembelizor), dar mă afectează la fel de tare ca o bârfă a colegelor despre o tipă pe care eu nu o cunosc.

Nu ştiu ce se mai întâmplă pe plan politic, dar pare la fel de rău ca întotdeauna, măcar nu mă mai enervez. Despre "războiul de pe străzile din Rio" am aflat întâmplător, că se uita frate-mio la sport şi jucătorii brazilieni păreau afectaţi. Despre minerii din Chile am citit pe ceva blog.

Aşa, cu mintea mea de copil, cred că am văzut lucruri mult mai clar: la ce mă ajută? Dacă se întâmplă ceva cu adevărat important, care s-ar putea să mă afecteze, sunt sigură că mă anunţă careva. În rest e pierdere de timp (şi neuroni, în mod sigur). Nu zic că e rău să fii curios, să vrei să cunoşti cât mai multe despre lume, nu mă înţelegeţi greşit. Cred doar că televiziunea, în special cea de la noi, nu prea ajută deloc în sensul ăsta. Ştirile noastre sunt un fel de glumă proastă.

Noah, postul ăsta e un alt fel de a spune: dacă se întâmplă ceva interesant, gen vine sfârşitul lumii sau chestii de astea, nu uitaţi să mă anunţaţi şi pe mine :) Apreciez.

Ştiu, ştiu, am lipsit două luni, nu fără motive evident, dar până la urmă m-am hotărât să revin.

Pentru că toată ziua sunt stresată, am ajuns la concluzia că am nevoie de un hobby. Un hobby adevărat, care să îţi ocupe timpul, la care să te gândeşti non-stop, cum să-ţi îmbunătăţeşti performanţele, ce să îţi mai cumperi să fii mai bun, să te deconecteze total de la stresul zilnic ş.a.m.d. Să te hotărăşti că ai nevoie de un hobby e uşor, să-l găseşti e mai greu.

În primul rând trebuie să fie ceva care să îţi facă plăcere, normal. Ceva care să te entuziasmeze aş zice. Despre care să poţi vorbi cu orele fără să te plictiseşti. Unii oameni colecţionează chestii, însă mie mi se pare o pasiune cam scumpă. În plus, mă plictisesc uşor, deci vreau să FAC ceva. Nu sunt prea dinamică din fire, deci sporturile cam ies din discuţie. Nu am talente artistice deosebite, nu pictez, nu cânt, nu dansez... la un moment dat mi se pusese pata să învăţ să cânt la chitară, asta până mi-a pus o colegă o chitară în braţe şi m-a învăţat să cânt o notă ... mi-am dat seama după urmele de pe degete că n-o să fiu niciodată în stare să fac asta :P

M-am gândit la lucruri care îmi plăcea să le fac până acum, şi să le fac cu mai multă dedicaţie. Îmi plăcea să citesc, dar natura jobului meu face acest lucru să încalce motivul iniţial pentru care am nevoie de un hobby. Îmi plăcea să mă uit la filme, dar acum sunt atât de obosită (psihic) încât nu mai pot sta concentrată două ore.... mă mai uit la seriale că-s mai scurte. Nu mai am răbdare de site-uri, scrisul are aceeaşi problemă cu cititul .... am ajuns sa cred la un moment dat că îmi va fi imposibil să găsesc ceva care să-mi placă, la care să mă pricep cât de cât, să nu fie prea obositor, dar nici prea plictisitor şi să nu fie extrem de scump.

Ideea mi-a venit în timp ce mă uitam la primul sezon din Top Chef Just Desserts. După o zi atât de stresantă încât am mâncat 3 ciocolate (de alea normale, Milka) SINGURĂ mi-am dat seama că aş ieşi mai ieftin (şi probabil mai sănătoasă) dacă mi-aş găti singură deserturile. Deci da, m-am apucat de făcut dulciuri.

Aş zice despre mine că am instincte destul de bune, dar îmi lipseşte din plin experienţa. Ieri am făcut o glazură de ciocolată albă. Prima mea încercare a dat greş, dar la a doua am nimerit-o. Problema a intervenit când mi-am dat seama că trebuie să decid între aspect şi gust. Vreau să fie frumos sau vreau să fie bun?
Am ajuns la concluzia că un hobby n-ar trebui să te transforme într-un om superficial, aşa că am ales să fie bun. Tortul din imagine evident ca nu e al meu, al meu a iesit groaznic de urat (dar bun)... cu mandarine si crema de lamaie. Inca se dezbate ce fac data viitoare.

Nu ştiu de ce românii tind întotdeauna spre extreme. E foarte greu să găseşti o cale de mijloc în atitudinea noastră faţă de diverse chestii. Aşa e şi cu limba. Sunt două feluri de oameni: cei care aproape neagă cu desăvârşire limba română şi cei care sunt atât de obsedaţi de ea încât nu pot accepta nici o abatere.

Mă uitam pe youtube la nişte români care vorbesc în engleză. Nu mă deranjează partea asta, până la urmă e de înţeles, ai mai mult potenţial de suscribers când te adresezi unui public internaţional... ce mă deranjează e că vorbesc engleză prost. Nu toţi, dar unii. Şi asta mă duce cu gândul la alte categorii, să zicem cântăreţii. 99% din artiştii români au scos în ultimul an piese în engleză. Pot să număr pe degetele de la o mână piesele noi în română. Şi lăsând la o parte că unii au o pronunţie de toată jena, îi mai vezi pe la interviuri că îmi crapă mie obrazul de ruşine pentru ei. Cred ca nu mai trebuie să reamintesc de Inna. Să ne-nţelegem: nu e nimic rău să cânţi în engleză, nu e nimic rău în a nu ştii foarte bine engleza (se mai întâmplă, poate ştii altă limbă). Ce mă deranjează este să insişti să îţi faci o carieră bazată pe limba engleză şi să nu faci măcar minimul efort să o înveţi, eventual să iei nişte lecţii de pronunţie.

De partea cealaltă a baricadei sunt cei care vânează orice greşeală. Şi nu cumva să îndrăzneşti să spui un cuvânt englezesc în loc de unul românesc. Acuma fără supărare, dar nimeni nu condamnă expresiile franţuzeşti. Doar dacă e engleză e bai. Ceea ce mă face să cred ca de fapt e doar un fel de "hai să fim gică-contra". Noah, eu folosesc des expresii englezeşti. O fac aşa, în viaţa de zi cu zi, nu vă imaginaţi că dacă trimit o scrisoare oficială la lucru introduc eu un "anywho" (asta apropo de faptul că m-a întrebat Sheeva la un moment dat dacă ştiu că nu e un termen corect. În caz că mai are cineva dilema asta, ştiu, e un slang, mi l-am însuşit dintr-un serial). Eu mă uit des la seriale, mă uit pe youtube, sunt expusă des ca să zic aşa la expresii în limba engleză şi le mai folosesc şi eu. Până la urmă limba e un organism viu, se modifică tot timpul, nu ştiu de ce trebuie să insistăm noi să folosim nişte cuvinte pe moarte, e ca şi cum ne-am apuca să vorbim în arhaisme. Mi se pare aiurea să ne tot ţinem cu dinţii de nişte lucruri care oricum n-au o însemnătate atât de mare. Doar pentru că zicem "trend" în loc de "modă" sau "manager" în loc de "gestionar" nu înseamnă că limba română îşi pierde valoarea. Important e să ne înţelegem.

Hai să nu mai fim chiar aşa stresaţi. Una este să foloseşti o limbă greşit în mediul profesional şi alta e să îţi mai scape o expresie în altă limbă în limbajul uzual. Aş prefera ca lumea să fie la fel de stresată când vine vorba de CE zici şi nu neapărat de CUM zici.

Nu reuşesc nicicum să înţeleg o chestie. De ce eşti neserios atunci când ştii că şi alţii depind de tine?

Sunt sigură că majoritatea celor care au trecut prin şcoală sau printr-un job, ştiu cum e să ai un deadline şi să nu reuşeşti să-l respecţi, sau să o faci în ultima secundă. Eu întotdeauna mi-am predat lucrările în ultimul moment, recunosc. Dar atunci când trebuie să predai un eseu la şcoală, sau ceva de genul ăsta, riscul e doar al tău. Dacă nu reuşeşti, primeşti o notă mică. TU.

Când m-am angajat am fost conştientă de cel mai mare dezavantaj (tot în comparaţie cu şcoala). Nu mai pot să zic că "azi n-am chef deloc să mă duc", să mă întorc pe partea cealaltă şi să mă culc la loc. În fiecare dimineaţă, cu precizia alarmei de la telefon, mă ridic din pat la ora 6, că vreau, că nu vreau. Nu e uşor deloc, dar ştiu că nu am de ales. Pe vremea când dădeam meditaţii era oarecum asemănător, cu diferenţa că dacă ştiam cu o zi înainte că nu vreau să mă duc, sau am alte planuri, pot să sun şi să reprogramez. Niciodată, dar niciodată, nu mi s-a întâmplat să nu mă duc fără să anunţ înainte.

Deci cum ziceam, cineva trebuia să facă o chestie. Plătită, bineînţeles. Avea un deadline: luni. După cum vă daţi şi singuri seama, azi e miercuri. Am primit ceva? Nope. Bun, am înţeles, ai avut probleme personale şi chiar n-ai putut să termini la timp. Se numeşte telefon mobil, pentru că îl poţi lua cu tine şi să răspunzi naibii la telefon, nu să mă laşi să sun din 5 în 5 minute.

Azi o să fiu EU luată la întrebări şi chiar dacă în realitate ştiu că nu prea era nici un mod prin care eu personal aş fi putut preveni treaba asta, ştiu că o să fie cumva vina mea. Că aşa se mişcă treaba. Nu pot să înţeleg nici într-o mie de ani de ce nu a putut să-mi răspundă la telefon, sau să-mi trimită un amărât de mail sau un sms să-mi zică şi mie măcar în ce stadiu e. Şi dacă ştii că pleci departe, într-un loc unde n-ai semnal, îţi poţi rezerva 1 minut măcar să anunţi treaba asta. Măcar atunci când ştii că depinde cineva de tine.

Azi, din cauza ei, mă duc cu groază la lucru.

Una dintre reality showurile mele preferate este Top Chef. Nu sunt genul de om care să mănânce mult, dar sunt extrem de pofticioasă. Îmi place să gătesc, dar o fac extrem de rar. De ce? Nu ştiu exact. Probabil de lene. Sau pentru că există întotdeauna cineva să o facă în locul meu. Pentru mine arta culinară chiar e o artă. Procesul de a găti mi se pare unul extrem de complex, ai nevoie atât de talent, cât şi de multă experienţă (şi tehnică).

Lăsând toată modestia la o parte, n-aş zice despre mine că-mi lipseşte talentul. Chiar gătesc cu plăcere, am o paletă bunicică şi pot să-mi dau seama de multe lucruri instinctiv. Nu am nevoie să gătesc după reţete, pot să le inventez, îmi dau seama cam ce ar merge cu ce.
La capitolul "tehnic", cred că mă descurc bine pentru cineva care găteşte aşa rar .... bineînţeles, nu mă pot compara cu cineva care găteşte zilnic, dar dacă am uneltele potrivite, îmi iese ceva decent.
Din păcate, am realizat că stau super prost la experienţă. Şi aseară mi-am dat seama de ce am nevoie de ea ca să iasă o treabă bună.

Aşadar, aseară m-a lovit aşa o poftă de paste cu sos de roşii. M-am hotărât deci să-mi fac nişte spaghete milaneze. Cum ziceam, nu am nevoie de reţete de obicei, dar cum n-am făcut în viaţa mea sos roşu, am căutat totuşi una pe net (mai ales că sunt atâtea bloguri pe tema asta).

În reţetă zicea ceva de genul "sotează ciupercile şi şunca în unt sau margarină şi apoi adaugă sosul de roşii".
Totul bine şi frumos, dar ce înseamnă "a sota"? Am căutat rapid un dicţionar gastronomic (thank God for the internet) şi am aflat că a sota înseamna a rumeni uşor legume sau carne în grăsime. Cum nu aveam nici unt, nici margarină, am apelat la clasicul ulei (foarte puţin de altfel). Treaba asta a mers ok până la urmă, am adăugat sosul de roşii, dar mi-am dat seama că ceva nu era ok... consistenţa mai bine zis. Şi mi-am amintit că parcă auzisem io pe undeva că se adaugă şi apă. Am adăugat şi puţină apă, până "grosimea" sosului mi s-a părut ok. Pe la punctul ăsta m-am gândit şi eu să gust şi mi-am dat seama că sosul de roşii e foarte foarte foarte dulce.
Am băgat sare, am băgat piper, am băgat oregano, tot dulce a rămas. Până la urmă, după ce l-am pus peste spaghete, am adăugat şi nişte caşcaval, care a mai echilibrat puţin şi am putut totuşi mânca... dar nu înţeleg de ce a fost aşa dulce. Altfel ar fi fost chiar bun.

Deci dacă unul dintre voi se pricepe la gătit, explicaţi-mi şi mie... cum faci sosul roşu să nu fie dulce? Mulţumesc.

Ati simtit vreodata nevoia sa luati o pauza de la viata de zi cu zi si sa mergeti undeva departe? Eu chiar as merge undeva foarte departe... si nici macar nu-mi pasa foarte mult unde.

Cred ca problema e ca n-am absolut nici o perspectiva pentru vara asta. In fiecare an am fost macar undeva... la mare, la munte, in diverse parti ale tarii... si anul asta presimt ca nici macar n-o sa ies din oras. Macar de mi-as gasi ceva de lucru, sa nu stau toata vara degeaba in fata calculatorului.

I'm a little under the weather. Marti imi sustin disertatia. Mi-am pregatit cam jumatate de prezentare, desi ma asteptam sa am emotii incredibile sunt oarecum entuziasmata... imi place foarte mult subiectul meu, lucrarea mea... sunt mandra de ea... stiu ca nu o s-o citeasca nimeni, dar ma bucura gandul ca o voi putea povesti, chiar daca va fi in fata unei comisii si voi lua nota. Ma bucur ca macar o sa am habar despre ce vorbesc. Partea mai grea va fi sa ma incadrez in timp, pentru ca am atatea de spus...

Dar oricum, marti termin si cu asta si dupa aia .... pfff, ce-as vrea sa stiu cum se termina propozitia asta. Pentru prima oara in viata mea, habar n-am ce o sa se intample dupa aia. 17 ani am avut ceva stabil in viata mea si acum am trei variante: fie imi gasesc un job misto, fie imi gasesc unul nasol, fie mor de plictiseala. In momentul asta nu prea ma simt plina de speranta.

Pana acum am zis in fiecare zi ca abia astept sa scap de scoala, sa treaca toate astea. Acum nu mai vreau sa treaca, pana marti inca mai am un scop.

Da... stiu ca nu-mi sta in obicei sa scriu posturi atat de depresive... dar azi chiar m-am simtit aiurea si am vrut sa ma descarc. Abia astept sa se inventeze teleportarea... m-as teleporta in Thailanda. Acum multi ani am incercat eu sa o inventez :) Teoria mea era destul de ok din punct de vedere logic, dar continea prea multe variabile imposibile pentru timpurile noastre.

Se pare ca anul asta, singurele locuri frumoase le voi vedea in imagini de pe google.

"Te urasc". Pe unii poate ii deranjeaza sa le fie adresate aceste cuvinte. Pe mine nu. Nu din cauza ca as fi mai insensibila ca altii (desi mi s-a mai spus), ci din cauza ca eu inteleg adevarata semnificatie din spatele acestor cuvinte.

Ura e pana la urma un sentiment destul de puternic. Daca urasti pe cineva, inseamna ca acea persoana te afecteaza in vreun fel sau altul. Petreci o buna parte din zi gandindu-te la ea. Te consumi inventand moduri de a-ti face cunoscuta ura. Si asta nu poate fi decat un compliment la adresa mea. Daca am putut zice sau face ceva care sa te faca sa ma urasti, inseamna ca am o influenta destul de puternica asupra ta. Inseamna ca pentru tine contez... *ma adresez persoanei imaginare care ma uraste*

Dar sa intoarcem conceptul pe dos. Eu nu urasc pe nimeni. Nu zic ca n-am facut-o niciodata, dar revelatia de mai sus m-a invatat ca ura nu iti aduce nici un beneficiu. Indiferenta doare mai tare. Si ma face pe mine sa ma simt mai bine.

Trec incredibil de repede peste fazele urate pe care mi le face oricine, si lumea ar zice ca asta e in dauna mea cumva, dar serios ca nu e. Pentru ca in loc sa tin in mine sentimentul ala de tradare, il dau deoparte si gata. Cu unii oameni chiar pot sa ma comport ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Bineinteles ca s-a intamplat ceva si odata ce un om mi-a pierdut increderea, e aproape imposibil sa o mai recastige. Dar asta nu inseamna ca eu o sa ma mai gandesc prea mult la asta. O zi, maxim doua si am trecut peste.

Oricum, asta nu se vrea a fi un post despre ura, ci un post despre libertate sufleteasca. E scris si cu un motiv si, desi nu cred ca persoana respectiva imi va citi vreodata blogul, tot n-o a mentionez despre ce-i vorba ca nu se stie niciodata si nu vreau cumva sa se simta mai important decat e. Dar refuz sa ma simt in vreun fel vinovata de ceea ce fac, pentru ca stiu ca asta merita. Si unii au vrut sa-i zic de la obraz ceva, dar prefer sa nu-mi ocup timpul cu asa ceva.

Asa ca va zic si voua ca, daca cineva isi ia din timpul lor pretios sa va zica ceva urat sau sa va injure, luati-o ca un compliment. Si daca cineva nu merita atentia voastra, nu i-o acordati.

Si, bineinteles, Don't worry, be happy.

Nu as zice despre mine ca sunt atehnica, ba dimpotriva, pentru cineva DOAR cu studii umaniste ma descurc destul de bine. Fac parte (la propriu) din oamenii aia care isi desfac trei calculatoare, combina partile intre ele si cand apasa pe butonul de pornire se sting luminile in toata casa (serios, mi s-a intamplat asta). Adica am cunostintele de baza si am impresia ca ma descurc mai bine decat o fac de fapt.

Si asta ne aduce la tastatura mea. Ma batea gandul de foarte mult timp sa o curat, dar am tot amanat. Pe undeva cred ca mi-era putin frica, am auzit o gramada de povesti de la oameni care n-au mai stiut sa-si bage tastele la loc. Dar azi mi-am luat inima in dinti si am pornit cu gandul: "Ce poate fi asa greu sa desfaci suruburile din spate, sa scoti un capac, cureti rapid pe acolo cu grija sa nu modifici nici o componenta, bagi capacul si piulitele la loc si gata... maxim 10 minute."

Partea amuzanta e ca imi facusem si planuri de dupa.

Asadar, Anda porneste la treaba inarmata cu o surubelnita, un pachet de servetele, o solutie de curatat geamuri, o cutie de betisoare de curatat in urechi, o cutie de scobitoare, foi colorate, pix si creion, scotch, o foarfeca mare si o trusa de manichiura. Nu am pornit din start cu toate astea, dar rand pe rand le-am scos (si utilizat). Curios de cate lucruri ai nevoie sa cureti o amarata de tastatura.

Am inceput vesela cu desfacutul piulitelor. Nu stiu de ce am eu impresia ca e mare lucru sa scoti niste piulite, dar parca ma simt mandra de mine cand fac asta, de parca chiar as munci sau ceva. Pun cu grija piulitele deoparte, nu cumva sa le pierd. Trag incetisor de capac incercand sa-l desfac. Nici macar nu misca. Trag putin mai tare ... si mai tare... pana ma enervez, iau surubelnita, o bag in crapatura si incerc sa o desfac. In sfarsit se misca. Incet, dar se aude inauntru ca se desfac chestii. Ma chinui vreo 10 minute cu treaba asta, pana imping din greseala cu surubelnita intr-o tasta si iese afara. O iau speriata sa o bag la loc (nu cumva sa uit unde a fost) si atunci imi dau seama: TASTELE IES DE AFARA!!!! Nu trebuia sa o desfac DELOC.

Ma apuc de scos taste si de curatat. Treaba migaloasa. Betisoare de urechi imbibate in solutie de spalat geamuri, cu putin ajutor de la scobitoare in locurile greu accesibile. In timpul asta ma gandesc ca nu poate fi cu mult mai rau sa cureti toaleta cu periuta de dinti. Noroc ca mai am cutia de la tastatura, cu o poza mare a tastaturii pe ea, astfel incat nu e o problema prea mare sa pun tastele la locul lor. Problema in schimb e de la tastele mai mari, space, shift, enter, insert, +, care au niste sarmulite sub ele. M-am chinuit o gramada de vreme sa aflu cum sa le pun la loc, si parca tot nu stateau ele prea ok. Toata treaba asta a durat in jur la vreo doua ore.

In sfarsit termin si incerc sa inchid crapatura aia. Este o placuta care nu prea vrea sa intre, asa ca o indes si eu cum pot si apas tastatura cu toata puterea mea, bucurandu-ma la fiecare sunet: "Asta inseamna ca se potrivesc lucrurile pe acolo".
Bag tastatura in calculator si observ cu uimire ca nu merge. Ma gandesc eu ce ma gandesc si ajung la concluzia ca trebuie sa dau restart. O fac si pe asta, si surpriza, se aprinde beculetul (Num Lock). Fericita, ma asez confortabil pe scaun. Daaar, nu merge. In disperare de cauza aleg optiunea "suna un prieten". Imi zice sa incerc sa potrivesc lucrurile dinauntru.

Redesfac tastatura. Placuta aia nu vrea sa stea nicicum in pozitia care trebuie. Incerc sa o imping la loc cu surubelnita. O zgariu putin pe spate... ups. Mai umblu acolo prin ea pana ajung la capatul rabdarii. Ma uit rapid in portmoneu si vad ca mai am vreo 40 de lei. Il sun pe frate-mio si-l rog sa-mi cumpere o tastatura noua pana in 40 de lei. El imi zice ca e un magazin la 2 minute de blocul meu. In timpul conversatiei ma mai calmez si mi se aprinde un beculet: "penseta".
Imi scot trusa pentru unghii si incerc din nou sa bag placuta. Reusesc, desi acum carcasa e ciobita rau. Inchid tastatura, o bag in calculator si surpriza! Merge. Il sun pe frate-mio sa-i zic ca nu mai imi cumpar tastatura noua.

Ma asez la calculator sa-l anunt si pe primul prieten pe care l-am sunat de reusita mea. Incep sa tastez. Observ ca unele taste nu functioneaza... shift, space, enter, backspace, sageata jos. Majoritatea merg, dar greu. Ma reapuc sa scot tastele. Mai mesteresc eu pe acolo si le fac sa mearga pe rand.

In afara de una. Shift stanga. Nu mai merge DELOC. Nu mai pot pune litere mari, paranteze, emoticons, doua puncte, semnul intrebarii ... Am scos butonul, am incercat sa apas inauntru cu doua creioane... tot nu merge. Acum il folosesc pe cel din dreapta, si trebuie sa recunosc ca e al naibii de greu.

Mi-as cumpara tastatura noua, dar ca sa fim sinceri, m-am chinuit 3 ore in total si nu vreau sa simt ca mi-am pierdut vremea. Asa ca o voi folosi pe asta, asa cum e, cu sau fara Shift stanga. Macar e curata.

O sa fiu sincera cu voi: am chef sa scriu pe blog. Dar n-am nici cea mai mica idee despre ce anume. Cateodata subiectul despre care vreau sa vorbesc ma inspira, dar cateodata am inspiratie si fara subiect.

Am observat ca template-ul ma ajuta mult. Daca imi place template-ul, imi place si sa scriu in locul respectiv. La twitter de exemplu mi-am facut un template super tare, as scrie toata ziua doar ca sa-mi pot desfata ochii mai mult timp (desi o fac relativ rar fata de alti oameni).

Uhm... prin urmare n-am subiect. Asta o sa fie ceea ce americanii numesc un "random rant". Cred ca vreau sa scriu doar ca sa-mi deconectez putin creierul, pentru ca de vreo 3 zile stau cu nasul in ... calculator (am vrut sa zic carte, dar nu prea mai folosesc carti pentru scoala :D ). Apropo, va ziceam data trecuta de cartile pe care le-am castigat, daca e interesat cineva de PR, Comunicarea de Criza a Cristinei Coman e excelenta. Mi-am luat-o pentru ca ma gandeam ca o sa ma ajute la licenta si nu doar ca nu m-am inselat, dar imi tot vine sa ma arunc cu ea in pat sa ma delectez, este absolut fascinanta.

M-am uitat de curand la ultimul episod din The Apprentice (that really gets me into business mode) - btw, sezonul asta MULT mai bun decat sezonul trecut - si vestea buna e ca la toamna o sa fie un sezon normal! Si in primavara alt Celebrity Apprentice, dar nici nu stiti cat ma bucur ca mai luam o pauza. Cel normal e mult mai bun dupa parerea mea.

Apropo de asta, uite ca mi-a venit in minte un subiect. Care credeti ca e un reality show mai bun pentru voi, ca spectatori: unul unde participantii la un concurs se urasc, sau unul in care se inteleg ok? Cum e de exemplu diferenta intre sezonul asta din Celebrity Apprentice si sezonul trecut... adica, au fost certuri si in sezonul asta, cred ca e normal, dar in nici un caz nu se compara cu cele de anul trecut.
Mie mi se pare ca un competitor bun nu isi lasa oponentul sa i se bage atat de adanc sub piele incat sa ajunga sa faca scandal ... si faza e ca, fiind vedete, isi permit sa se dea si putin in spectacol, pana la urma au venit pentru doua lucruri: caritate si putina faima.
In timp ce la Apprentice-ul normal nu vezi atatea certuri pentru ca oamenii aia se lupta pentru o slujba, nu neaparat pentru o imagine.

Eu sincer ma bucur mult mai mult de show-urile drama free, decat cele cu mult scandal. Nu stiu daca v-am zis, dar ma deranjeaza oamenii galagiosi.

Well, initial am crezut ca postul asta va fi total inutil, dar macar v-am recomandat o carte si un serial, tot e ceva :D

Am vreo ora libera pana la meditatii, care nu e chiar asa libera (trebuie sa fac curat), dar am zis sa-mi rup vreo 10-20 minute sa mai scriu ceva pe-aici.

Acum fix o saptamana a fost o zi norocoasa. Pentru mine si pentru frate-mio. Pentru mine a fost norocoasa pentru ca am scis articolul asta si am castigat de la Buy Books un cupon de reducere de 50 de lei.

Mi-am comandat 3 carti pe care le-am ridicat azi de la posta.


Comunicarea de Criza - Cristina Coman - mi-am ales-o pentru ca am mare nevoie de ea la dizertatie. Sunt foarte incantata de ea.

Quo Vadis - Henryk Sienkiewicz - aveam doar "Potopul" de la el si Quo Vadis a fost intotdeauna pe lista mea de "must read during this lifetime".

Italiana tematica - celelalte doua carti impreuna au fost cam 45 lei si cartea asta a fost vreo 5 lei, deci mi-am luat-o mai mult ca si completare. Dar oricum cred ca am nevoie de ea, pentru ca italiana mea a devenit foarte ruginita si m-am hotarat sa mi-o pun putin la punct dupa ce termin cu dizertatia.

Intrebarea mea e in ce masura a fost chestia asta noroc sau nu? Stiu ca sunt multi bloggeri care au castigat carti de la BuyBooks, nu a fost nici o tragere la sorti, totul a tinut de blogul meu si de vointa de a scrie acel articol. Cu toate astea, exista o suma de intamplari ce nu tineau in mod necesar de mine care au dus la aceasta posibilitate: Mi-am facut blogul, am scris in el, l-am adus la Page rank 3, BuyBooks s-a hotarat sa faca aceasta campanie, strumfita a auzit de ea, a anuntat-o pe twitter si pe blogul ei si eu le-am citit in timp util.

Asta e un noroc mai pe ocolite, asa. Un noroc pur, de exemplu, a avut frate-mio in aceeasi zi. A bagat 5 lei la tonomatele alea de jucarii unde altii pierd milioane intr-o zi (pe bune) "doar sa vada cum e" si a prins un tigru (din Winnie Pooh) imens, din colectia Disney, una dintre cele mai frumoase jucarii din tot tonomatul ala.

Daca ar fi sa ne comparam, cred ca toata lumea ar putea zice ca el e mai norocos. Asa ca, pana la urma, norocul ti-l faci cu mana ta sau asa te nasti?

Either way, am nevoie de mult noroc pentru ca tocmai am aflat ca am la dispozitie pana miercuri sa-mi fac juma de dizertatie :D Poate am noroc si mai mare si intra profesorii in greva generala din 30 mai si nu mai trebuie sa-mi dau dizertatia anul asta :))

La scoala era cel mai usor. Primeam note pe activitatea noastra. Note cu care ne puteam da seama exact unde ne aflam pe o scara valorica. De cele mai multe ori, primeam si explicatii din partea profesorilor. Bine, e adevarat, depinde de profesor... totusi, eu am descoperit ca ma descurcam din ce in ce mai bine la materiile unde mi se spunea unde anume gresesc sau ce anume ar trebui sa imbunatatesc.

Apoi, undeva prin liceu parca, unor profesori le-a venit ideea autoevaluarii. Ne puneau sa ne "dam" ce nota credem noi ca meritam. Langa ne puneau nota reala. Ei bine, eu intotdeauna mi-am dat nota mai mica decat nota reala. De aia nu-mi place sa ma autoevaluez: sunt foarte critica cu mine insami.

Dar, in lumea "reala" si cruda, exercitiile de autoevaluare m-au ajutat mai mult decat explicatiile. De ce? Pentru ca primesc din ce in ce mai rar feedbackuri si singurul mod in care pot evolua este sa ma autoevaluez. Cu toate astea, nu pot sa fiu prea obiectiva cand e vorba despre mine, asa ca ar fi frumos daca, din cand in cand, as mai primi totusi cate un feedback. Nu stiu in ce masura isi dau oamenii seama daca le apreciez sau nu comentariile, dar credeti-ma ca imi repet de cel putin 15 ori in minte lucrul pe care l-a spus X persoana despre mine. Indiferent daca lucrul ala e o lauda sau o critica. Incerc tot timpul sa ma "imbunatatesc" (din lipsa unui alt cuvant mai bun) si nu pot face asta decat pastrand ce e bun si schimband ce e rau.

Cel mai la indemana exemplu acum sunt interviurile (de angajare). Am fost la multe interviuri si la majoritatea am fost chemata la al doilea, dar ... de obicei se opreau aici (am trecut de doua ori mai departe de al doilea, dar asta e alta poveste). Am incercat de fiecare data sa-mi dau seama exact unde e problema, dar rareori am primit un feedback real si de cele mai multe ori am fost lasata sa interpretez.

O singura data am primit un mail cu un refuz. In rest pur si simplu n-au mai sunat si gata. Sincer, chiar daca am fost refuzata, am o mare admiratie pentru faptul ca si-au luat 1 minut sa ma anunte si pe mine ca n-are rost sa mai astept. Mai ales ca era o companie romaneasca, insa uite ca si noi putem fi profesionisti cateodata. Desi in mail nu mi-au zis de ce, la interviu mi s-a spus ca au fost 600 de aplicatii pentru un singur post, din care 100 au fost chemati la interviu. Deci acolo pot pur si simplu sa presupun ca cineva a fost mai bun ca mine.

Cea mai mare lectie am invatat-o de la un italian. Nu el era intervievatorul oficial, dar era managerul si a fost asa, un fel de interviu surpriza, in italiana (eu nici n-aveam habar ca trebuia sa vorbesc italiana cand am fost chemata). Italianul a fost foarte direct. Brutal as zice. Pe moment m-am simtit prost si ma gandeam ca e cam nepoliticos (de fapt si acum cred acelasi lucru), dar cred ca interviul ala a schimbat multe la mine. Credeti-ma ca daca cineva te ia la puricat pe fata, ai alt curaj la interviurile urmatoare. In plus, a punctat concret toate lucrurile care nu ii conveneau, deci poate pot sa iau asta ca un feedback?
Insa in acest caz particular, desi toate lucrurile negative pe care mi le-a spus aveau sens, nu prea mi-a spus nimic pozitiv. Si cu toate astea, m-a chemat la al doilea interviu. De fapt, am ajuns in ultimii trei. Cred ca m-as fi simtit totusi mai bine daca as fi stiut de ce. Care era lucrul ala care, desi am fost un dezastru tot interviul, l-a facut sa vrea sa ma mai asculte si a doua oara?

La toate celelalte interviuri n-am primit prea mult feedback. Doar la ultimul mi s-a zis nivelul meu de italiana-conversatie (and it's pretty weak). Ce m-a dezamagit nu e neaparat ca nu m-au mai sunat, pentru ca la modul in care am dat-o in bara la italiana oricum nu ma asteptam, dar mi s-a zis ca voi fi anuntata oricum. Lucru care nu s-a intamplat.

Stiu ca e nasol sa suni pe cineva sa ii zici ca n-a primit postul, dar nu e asa greu sa scrii un mail. Zic. Sa stie omul care e problema ca sa si-o rezolve. Eu pot doar sa presupun.

Mi-am dat seama la interviul X ca n-o sa ma mai cheme la al treilea cand m-a intrebat ce cred eu ca trebuie sa fac pe postul respectiv si m-am blocat (cred ca era singura intrebare la care nu m-am asteptat, desi era evidenta). Asa ca de atunci, inainte de fiecare interviu, m-am documentat temeinic. Stiu ca la alt interviu m-am imbracat prea colorat. Sau ca la altul nu aveam aceleasi obiective cu ale companiei (cred ca ala a fost singurul unde ne-am refuzat reciproc pe loc).
Stiu la ce teste am facut bine si la ce teste am facut prost. Dar as vrea sa mi se confirme/infirme si mie banuielile. Nu mi-e frica sa gresesc. Pot sa invat din greseli. Dar as vrea sa mi le cunosc si eu.

De ce e asa greu sa dai un feedback? Atata timp cat ai sfaturi constructive, cred ca acestea pot fi chiar apreciate.

Mi se pare o chestie tare decadenta (in sensul bun) sa bei vin rosu si sa mananci ciocolata. Eu in mod normal nu ma omor dupa vin si daca e, il prefer pe cel alb. Dar azi e ziua mamei mele si ea a hotarat ca azi incercam o sticla de vin rosu, care mi-a cazut tare bine, nu stiu de ce (stati linistiti, am baut doar un pahar). In schimb, m-am indopat cu ciocolata.

Btw, daca tot am mentionat despre asta, trebuie sa zic neaparat (chiar daca mama nu-mi citeste blogul): La multi ani mami!

Ma gandeam la un moment dat ca ar fi dragut sa scriu un post despre ea, fiind ziua ei si tot, dar stiu ca nu i-ar place asta. Asa ca o sa vorbesc despre altceva.

Eu sunt o persoana foarte optimista. Sunt o persoana optimista pana la enervare (enervarea altora, of course). Lumea nu intelege cum pot eu sa vad lucrurile in turqoise (nu-mi place rozul) tot timpul. Si daca cineva zice ca o sa faca ceva, eu ma entuziasmez, in timp ce alti 15 din jurul meu, care au auzit acelasi lucru, se enerveaza. Eu ma bucur ca se face ceva, ei se enerveaza de ce se face ceva si nu altceva. Si am inceput sa vad ca e o chestie extrem de repetitiva, in foarte multe contexte. Am observat ca exista oameni care pur si simplu nu sunt multumiti NICIODATA. Si nu ca ar pune osul la munca si dupa 30 de ani plini de sudori in care au venit cu propuneri care de care mai spectaculoase, devin frustrati ca nimeni nu vrea sa le accepte ajutorul. De obicei sunt acei oameni care nu au nici cea mai mica contributie, idee sau ceva asemanator. Nu zic neaparat ca eu as avea, dar macar eu nu ma plang.

Vorbeam azi cu mama (uite ca o mai pomenesc un pic totusi) despre acele femei care la un paharel de palinca le barfesc pe altele, care au mers la munca in strainatate. Stau frumusel pe scaun, se plang cat de greu le merge lor si cat de bine trebuie sa le mearga celor mentionate mai sus. Si ma gandeam ca e atat de usor sa vorbesti, dar daca tie iti merge asa rau si celuilalt atat de bine, de ce nu te ridici frumusel sa faci ce face ala de ii merge asa bine. Ca doar dupa vorbele tale, nu s-a spetit prea tare cu munca, deci nu poate fi prea greu, right?

Candva prin generala/liceu am realizat ca esti mai usor acceptat intr-un grup si pari mai inteligent daca te plangi de ceva sau cineva. Stiu ca pare o chestie stupida, dar asa e. Daca vii si spui "vai ce draguta e colega de pe randul 2 de la geam" o sa pari neinteresant, aerian, probabil putin prost. Daca spui "ce naspa a fost profa de chimie, mi-a pus niste intrebari care nici macar nu erau in lectie si dupa aia mi-a dat 3" atunci automat vei fi acceptat in grup si ti se vor mai cere pe deasupra si alte detalii despre incident.

Si stiu ca cel mai prafuit sfat in situatia asta este "taci si fa ceva", dar este adevarat. Exemplu personal: daca am un proiect de facut si ma plang ce proiect lung si greu am de facut, pierd timp destul de pretios. Daca chiar ma apuc sa fac proiectul, nu doar ca imi recastig timpul, dar pana la urma chiar il termin si deci elimin motivul pentru ca eram in starea de "plangasocenie" si cateodata se intampla ca nici macar sa nu fie atat de greu cum am crezut initial (deci m-am plans degeaba). Deci de ce ma mai plang? Nu-mi gasesc nici o scuza, sincer. Si o sa incerc pe cat posibil sa imi combat acest obieci prost. Pentru ca da, e un obicei. Un obicei prost pe care l-am luat de la altii, care se plang toata ziua cat le e de greu, si daca nu te plangi si tu de ceva, au impresia ca nu contezi prea tare. Eu imi iubesc scoala, nu am regretat absolut nici o secunda ca m-am inscris la ea, si, odata, in timp ce ma plangeam de greutatea ultimului proiect pe care l-am avut de facut, ma gandeam cum anul viitor imi voi aminti cu placere de tot procesul in care ma chinuiam sa-l fac. Ca asa sunt eu.

Anyways... n-am mai avut demult un post in care doar sa aberez, ma simt foarte eliberata acum :D Noapte buna.

Nu am fost niciodata genul de persoana care sa personifice obiecte, dar mi se intampla deseori sa vorbesc cu calculatoarele. Yep, me iz creizi.

Am avut o gramada de calculatoare pana acum si cu fiecare vorbesc diferit. Parca fiecare are personalitatea sa. Cu actualul meu calculator, am avut de la inceput o relatie speciala. Desi nu e cel mai "destept" sau "rapid", mi-a facut putine probleme. Mai putine decat altele. Atata doar ca in orice relatie, ajungi pana la urma sa te frustreze neajunsurile celuilalt. Faptul ca se misca incet a inceput sa devina o problema, mai ales ca pretentiile mele in ceea ce priveste programele sau jocurile devin din ce in ce mai mari.

Recunosc, pe undeva e vina mea. L-am cam neglijat. Dar azi am hotarat sa-i fac cadou niste rami in plus (nu ma intrebati de unde i-am furat). Cand l-am desfacut, imaginea neglijentei mele m-a lovit in fata, sub forma unor mototoale de praf. L-am curatat cat de bine am putut, i-am bagat ramii si l-am pornit nerabdatoare sa vad rezultatele. Dar, incapatanat probabil, a inceput pentru prima data sa-mi faca probleme. Sub forma unor crashuri sau refuzul de a rula anumite programe, cum ar fi Mozilla.

Dupa ce am trecut prin toate starile de la nervozitate, la frustrare, la tristete si la panica, si-a revenit. I-am promis ca-i reinstalez Windows-ul si atunci el mi-a aratat care era problema. Good boy.

Acum mai trebuie doar sa-i cumpar monitor nou, care, daca e sa fim corecti, nu a fost al lui de la inceput. Si un mouse, care la fel, nu a fost al lui. Si apoi sa fac curat si inauntru. Sper ca relatia noastra sa reziste. Sa nu il mai neglijez si el sa ma rasplateasca si sa fie ascultator.

In viata de zi cu zi, nu cred ca vreunul dintre noi facem parte dintr-o categorie anume cand vine vorba de "personaje pozitive" si "personaje negative". Ok, sunt unele exceptii, cum ar fi criminalii in serie sau pustnicii religiosi, dar ne referim la oamenii "normali". Cu totii avem slabiciunile noastre, calitatile si defectele, mecanismele complexe care ne imping in anumite directii de comportament.

Cred ca oamenii isi dezvaluie insa o astfel de identitate in jocuri. Poate de asta imi plac mie jocurile. Chestie la care s-au gandit si producatorii reality show-ului Survivor. Cei care il urmaresc stiu probabil la ce ma refer: in sezonul actual (un fel de all stars) jucatorii sunt impartiti in doua triburi: Heroes vs. Villains.

Eu de cand ma stiu am tinut cu personajul negativ. Desene animate, filme, ce vreti voi. De ce? Pentru ca e mai interesant, mai complex, mai uman. Si, de multe ori, mai destept. Probabil mijloacele sale nu sunt intotdeauna cele mai nobile, insa de multe ori exista o motivatie destul de buna (si nu de putine ori provocata chiar de personajul pozitiv). Personajul pozitiv este de cele mai multe ori un pampalau plictisitor si ipocrit.

Dar si personajele negative sunt de doua feluri: geniul malefic si idiotul rautacios. Cum probabil va puteti imagina, eu tin doar cu primul. Geniul malefic nu e neaparat un "geniu" in adevaratul sens al cuvantului, dar sa zicem ca are o inteligenta peste medie atunci cand e vorba de strategii. Idiotul rautacios e pur si simplu un om caruia ii place sa fie rautacios cu altii, fara nici un motiv anume. Si de obicei e mai sarac cu duhul.

Tot pentru fanii Survivor, va exemplific. Geniul malefic (Russell):
Idiotul rautacios (Tyson):
Cum ziceam, sunt sigura ca in viata lor reala au momentele lor bune si rele, dar in joc, asta e rolul lor.

Eu sunt un fan mare Russell. Desi multi il urasc. Cu toate astea, ce multa lume nu intelege: cand esti intr-un joc, joci. Si toti ceilalti devin doar "alti jucatori", care fie te ajuta, fie te impiedica sa-ti atingi scopul. Poate in realitate ati fi prieteni buni, ati iesi in fiecare sambata la o bere si v-ati suna in fiecare zi. In joc, toate lucrurile astea conteaza destul de putin. Un joc e un joc.

Stiu, exista si o latura sociala, trebuie sa fii dragut cu oamenii, ca sa te voteze la final. Dar cred ca asta tine de perceptia fiecaruia. Pot sa fie suparati pe tine sau sa iti aprecieze strategia. Dar ce este important: daca miza jocului n-ar fi un milion de dolari, te-ai bucura mai tare ca ai ajuns pe locul doi prin propriile tale forte/strategii, sau ca ai castigat carat de altul in spate?