Anda Dj

Miercuri seara, ora 23:45. Anda trebuie să se trezească a doua zi dimineaţă să meargă la muncă, doar e mijlocul săptămânii, dar ştie că nu poate merge cu părul murdar, aşa că la ora asta e în baie spălându-se pe cap.

Probabil unii dintre voi ştiţi cum e să fii obosit, extrem de obosit, atât de obosit încât ţi se închid ochii stând în picioare, dar totuşi mai tragi de tine să faci acele câteva lucruri care trebuie făcute chiar atunci. Eu mă găsesc în situaţia asta mai des decât ar trebui să fie legal.

Şi în timp ce mă spăl eu pe cap, am un flashback cu o vacanţă în Moldova, nu de mult, cam de doi ani. După o zi foarte plină de călătorit şi vizitat şi călătorit şi vizitat, undeva prin Suceava gazda noastră s-a gândit că ar fi o idee bună să ne ducă puţin în afara oraşului la un miel (la ceaun parcă, dar nu-mi amintesc exact, pentru ca eram mult prea obosită să mai ţin minte detalii). Eram atât de obosită, că nu cred că-mi aduc aminte alt moment când am fost aşa. Şi am tras de mine incredibil să stau trează. Am tras de mine câteva ore, uitându-mă pe ceva canal românesc de muzică proastă, că erau aceleaşi piese care se tot repetau. Am rezistat eroic, şi când zic asta, aproape că-mi vine să-mi dau o medalie de eroică ce am fost.

Noah, şi imaginaţi-vă că în stadiul în care eram, undeva pe la ora 1 noaptea (dar cum ziceam, nu bag mâna în foc pentru detalii), când în sfârşit aveam liber la dormit... eu m-am dus la baie şi m-am spălat pe cap. Poate ziceţi că-s nebună, dar pur şi simplu pentru mine era logic... ştiam că a doua zi vom porni dimineaţa şi nu aş mai fi avut timp să mă usc (şi nu-mi car uscătorul după mine) şi într-o vacanţă ca a noastră, doar cu un traseu şi fără prea multe planuri de cazare, nu ştiai nimic cu siguranţă, dacă şi când aş mai fi prins condiţii prielnice pentru asta.

Şi printre toate aceste amintiri, mi-am dat seama că nu am nici o amintire cu mine atât de obosită cum am fost atunci, sau cum sunt acum, în ultimul timp (în fiecare zi) de când eram mai tânără. Mă întreb oare dacă oboseala vine odată cu vârsta.... sau cu stresul.... şi câte zile ar trebui să dorm ca să dispară?

De curând a venit primăvara, Paştile vin cam peste o lună, ceea ce poate însemna un singur lucru: curăţenia de primăvară!

Când zic curăţenie nu mă gândesc neapărat la cea clasică. Adică să şterg praful, să şterg geamurile şi să mătur. Nu de alta, dar chestiile astea le fac oricum şi fără să fie primăvară. Mă refer la o curăţenie adevărată... în toate sensurile cuvântului. Şi tocmai că mai e o lună până la Paşti, cam ăla e şi termenul meu: o lună a curăţirii.

Am început ieri, cu contul de Facebook. Mi-am "măturat" toţi "prietenii" cu care n-am schimbat două vorbe în viaţa mea. Mai am şi altele în plan... aş vrea să încep chiar cu blogul, numai că asta îmi cere ceva timp şi nu ştiu cât am. Aş vrea să îmi mai şterg din miile (exagerez) de filme şi seriale de pe calculator, bineînţeles, asta implicând să le şi văd. Aş vrea să-mi fac ordine între cosmetice şi accesorii. Astăzi am aruncat din greşeală un colier după pat :| Cum o să-l scot de acolo n-am nici cea mai mică idee.

Prin mail nu vreau să-mi fac ordine. Nu vreau să-mi pun ţinte pe care nu le pot atinge că mă demoralizez. Am prea multe mailuri, mii de mailuri (şi de data asta nu mai exagerez). Şi primesc zeci de mailuri în fiecare zi. Pentru mine a fost un succes azi că am reuşit să mi le citesc pe toate. Deci nu.

Aş vrea totuşi să fac puţină ordine în calculator. Poate o defragmentare. L-am solicitat cam mult şi l-am şi neglijat puţin... şi din păcate se simte. Aş vrea să-mi fac puţină ordine şi prin cel de la muncă. În fiecare zi îmi stă inima în loc că poate poate moare şi eu nu reuşesc să-mi salvez fişierele.

Bineînţeles, la o curăţire atât de "profundă" (am vrut să zic deep, dar am hotărât să nu întind coarda), nu îmi puteam neglija corpul. Momentan mă duc în fiecare săptămână la dentist şi sper ca mai am de două ori şi gata... o să am dinţii perfect sănătoşi. Şi luna viitoare mă şi tund. Şi după o vizită la nutriţionist care mi-a explicat că risc să fac diabet (şi a băgat toţi sperieţii în mine), am luat decizia să încerc să mănânc mai sănătos. E mai greu decât am crezut, dar speranţa moare ultima. Nu o să mă aventurez să zic că mă apuc de sport, că vin acasă atât de obosită că şi pentru a mă demachia fac un efort supraomenesc. Dar ieri am urcat pe scări (până la etajul 6), deci e totuşi ceva :D

Dar cel mai mult vreau să-mi fac ordine în gânduri. Să ajung la stadiul ăla de inspiraţie de care am nevoie să scriu... Nu, nu să scriu pe blog, să scriu cu adevărat.

Cred că o să încep totuşi cu frigiderul.

Noah copii, poimâine se face fix o lună (scurtă) de când n-am mai postat pe blog. Ştiu, ştiu, am zis că de data asta o să mă ţin de el, dar m-am autopedepsit să nu mai postez până nu-mi termin o anume traducere... pe care n-am terminat-o. Dar n-am mai rezistat.

Dilema mea din această seară e dacă oboseala şi stresul merg mână în mână cu lenea. Sunt atât de obosită, că nici măcar n-am fost în stare să dorm de-amiazăzi. M-am pus în pat şi n-am făcut decât să stau. E vineri, o zi destul de plină de obicei pentru mine. Aşa cum bine ţine să-mi reamintească săptămânal colega mea de birou, vinerea e zi de spălat haine. De obicei. Azi n-am făcut nimic. N-am tradus, n-am făcut curat, n-am făcut mâncare, nici măcar la muncă nu m-am stresat la fel de tare ca de obicei. Pur şi simplu nu mai sunt în stare de nimic.

M-a apucat pofta de scris pe blog pentru că, navigând pe internet, am dat întâmplător peste o idee "ce am scris anul trecut pe vremea asta". Aşa că mi-am căutat articolele de la începutul lui martie, anul trecut şi m-am încântat singură cu două articole şi mi-am zis "trebuie să continui". În unul din articole ziceam că am citit un capitol dintr-o carte de Feng Shui. Ţin să anunţ în mod oficial că a trecut un an de atunci şi am mai citit.... două... capitole, nu cărţi.

Totuşi, e vineri, e 22 seara, sunt leneşă, n-am făcut nimic toată ziua (o să repet asta până mi se face ruşine), mor de oboseală, sunt singură acasă, patul mare, gol şi cald mă aşteaptă cu braţele deschise ... ce poate face un om sănătos la cap în aceste condiţii?

Să iasă în oraş, bineînţeles.


Ah, dilema numărul doi: cum e corect acum: "într-o" sau "întro" ?... că de când am ieşit din şcoală am înţeles că iar s-au schimbat toate regulile gramaticale. Dacă mă prindeţi că mai fac greşeli pe blog, e din cauză că-s prea bătrână să mai scriu corect.

Uitasem să zic. Am o floare. Prima mea floare din casă. Una mică, în ghiveci, e drăguţă că mă mai înveseleşte dimineaţa. Am primit-o de mărţişor. Habar n-am ce să-i fac, cum s-o îngrijesc, nu m-am priceput niciodată la plante. Eu zic că pariurile legate de durata ei de viaţă pot să înceapă :D

Noah, iertaţi-mi absenţa, dar de data asta am motive serioase. M-am mutat şi încă nu am net acasă.

Dacă cineva îşi putea imagina aşa ceva vreodată, trăiesc fără net de sâmbătă, deci de vreo 4 zile. Sincer, nu e chiar aşa rău, am destule de făcut oricum şi mailul mi-l verific de la lucru (şi postul ăsta tot de la lucru îl scriu, nu de alta dar e ora 17:10 şi oficial orele de lucru s-au încheiat, şi dacă tot stau până la 18 în şandramaua asta, măcar să-mi folosesc timpul în interes propriu).

Dar până una-alta, totul e ok. Adică să nu mai stau cu părinţii (deşi până acuma n-am ratat o zi fără să trec pe acasă). Mă simt om mare. Mai sunt multe de făcut, de cumpărat, dar începe să arate a "acasă". Păcat că stau aşa puţin timp acolo şi mai mult dorm decât altceva. Abia aştept să vină weekendul.

Şi cu ocazia asta am descoperit şi eu cât de scumpă e mâncarea, dacă o cumpăra altcineva pentru mine (şi ca să fiu complet sinceră încă o face) nu prea îmi dădeam seama. Vă daţi seama că a început sezonul reducerilor şi eu nu mi-am cumpărat NIMIC? Pentru prima oară în viaţa mea.

Dar noah, până una-alta toate-s scumpe, doar fericirea e ieftină.

În scurtul timp în care am frecventat grădiniţa am detestat un singur lucru: somnul de după masă. De orice aveam chef la ora aia, numai de somn nu. Din cauza "activităţii" respective, m-am şi retras de la grădi de câteva ori (şi apoi mă reînscriam că mă plictiseam acasă şi tot aşa).

O altă chestie care nu îmi făcea plăcere în "tinereţe" era să mănânc. Am fost cel mai mofturos copil imaginabil. Acum mă autodenumesc "pretenţioasă", dar tot mofturoasă sunt de fapt.

Azi, la muncă, pe la ora 12 mi s-a făcut o foame de lup. Ştiţi, genul ăla de foame când nu te mai poţi gândi la altceva decât la mâncare, genul ăla de foame când singurul lucru pe care îl mai poţi articula e: mi-e foame. Colega de bancă.... ăăăă.... de birou, a sugerat să ne comandăm cu toţii de la o firmă de catering. Am încercat-o şi pe asta, mi-am luat două feluri, că noah, cu foamea nu te joci, am întrerupt orice activitate şi m-am înfruptat (ca să nu zic îndopat). Între timp, afară se porneşte o ploaie măruntă. Vă puteţi închipui probabil ce somn vine după asta.

Un somn de ăla că-mi vine să mă ghemuiesc pe scaun şi să închid ochii 5 minute...10....30. Dar noah, totuşi, sunt la muncă. Cu toată nesimţirea şi lipsa de chef din mine, am preferat să mă joc pe Facebook şi să scriu pe blog decât să dorm.

Vai ce tare ar fi să fiu la grădiniţă iar.... să dorm după-masa şi de-alea.

P.S. Prin postul ăsta vreau să evidenţiez care e diferenţa între un şef şi un lider. Un lider te inspiră să lucrezi şi când nu e de faţă.

Şi a venit 3 ianuarie şi concediul meu (e ciudat cum un concediu poate fi mai frumos decât ţi l-ai putut imagina vreodată şi tot ce ai făcut a fost să stai acasă) s-a terminat. În momentul ăsta îmi beau cafeaua şi mă gândesc, cu groază, n-o să mint, că trebuie să mă întorc pe câmpul muncii.

E primul meu post din 2011. Nu am nici un subiect, dar deja asta nu mai e un lucru nou la mine. Câteodată am o grămadă de subiecte fără inspiraţia de a le scrie, câteodată am inspiraţie şi n-am subiecte. Am un draft de vreo lună, sunt curioasă dacă o să vadă lumina blogului vreodată.

Chiar n-am vrut să scriu despre rezoluţii şi alte de-astea. Asta pentru că, deşi prevăd eu nişte puncte cheie pentru anul ăsta, începe să-mi placă să las lucrurile să vină de la sine, să las viaţa să mă surprindă puţin. Anul trecut m-a învăţat destul de multe despre asta. Să luăm cărţile de exemplu. Nu am citit niciuna dintre cărţile pe care mi le-am propus să le citesc, în schimb am citit zeci de cărţi la care nu m-aş fi aşteptat niciodată de la mine să le citesc. Eu prefer literatura universală clasică, dar am citit doar literatură română contemporană. Recunosc, mi-e dor puţin de cărţile mele. De felul în care te pierzi într-o carte adevărată. Mai am 3 cărţi de Dostoievski necitite în biblioteca mea şi sunt hotărâtă să le dovedesc anul ăsta. Dar nu o fac rezoluţie, prefer să mă surprind singură.

În altă ordine de idei, am început anul ăsta bolnavă. Nu ştiu ce-i cu imunitatea mea de a scăzut în halul ăsta, o fi de la stres. Probabil că mulţi ştiţi cum e să te simţi bine în exterior şi groaznic în interior, dar sunt curioasă câţi v-aţi simţit vreodată groaznic în exterior, dar foarte bine în interior. Cam prin stări de astea trec eu.

În timp ce scriu toate astea îmi dau seama că am unghiile portocalii. Am uitat să-mi dau oja jos. Asta e, o să duc o bucăţică de vacanţă în prima zi de lucru. Şi când nervii şi stresul vor deveni insuportabile, îmi voi arunca ochii peste unghiile mele portocalii şi pentru câteva secunde îmi voi aminti ultimele două săptămâni şi îmi voi aduce aminte că există lucruri mai importante pe lumea asta decât să mă stresez la lucru. E ciudat cum putem pune atâta semnificaţie în nişte chestii mici.

Probabil aş abera mai mult în dimineaţa asta, dar chiar trebuie să plec. Un an nou fericit.

Noroc cu sărbătorile că am şi eu câteva zile libere. Aproximativ o săptămână să zicem. Aşteptam de aşa mult timp să vină săptămâna asta, încât mi-am supraplanificat-o. Acuma dacă mă gândesc aşa, la "TO DO list"-ul meu de concediu, îmi dau seama că sunt mai ocupată decât  în mod normal.

Aseară, imediat după ce am ieşit de la muncă şi am bătut câteva ore bune prin magazine în căutarea unei perechi de cizme, pe care bineînţeles că nu am găsit-o (blestemul numărului 35 la picior), am ajuns acasă şi m-am băgat direct la 3 prăjituri:















 
Că doar nu-mi puteam nega noua vocaţie.

Am fost lăsată să respir fix 15 minute (cât să mănânc) şi apoi:

Anda, hai la brad!

Pe la ora 12 am căzut în pat frântă de oboseala, doar ca să mă trezesc dimineaţa cu gândul la cafea.

Anda, uite acolo e cârpa, să-ţi faci curat în cameră. Repede, că trebuie să mergem la poştă şi cumpărături până nu se închide că azi e 24

Asta în timp ce-mi aminteam că mai am de tradus vreo 150 de pagini, că trebuie să trimit o sută de mailuri, să mă spăl pe cap, să-mi fac unghiile, să-mi odihnesc puţin picioarele că de trei săptămâni umblu doar pe tocuri...

Ăsta e un moment de ăla în care îmi doresc un concediu de la concediu.

Dis de dimineaţă ies din scară să mă duc la muncă. În faţa blocului curăţau zăpada vecinii de la parter, soţ şi soţie. Stăm în acelaşi bloc de 24 de ani, adică de când mă ştiu.

Trec pe lângă ea, zic sărumâna, mai încolo trec pe lângă el:
- Bună dimineaţa
- Bună dimineaţa. La şcoală, la şcoală?
- La lucru, la lucru

Dacă i-aş fi zis că a câştigat la loto fără să bage bilet cred că ar fi fost mult mai puţin surprins. E drept că acum câteva luni mergeam încă la şcoală, nu era el prea departe de adevăr, dar totuşi, nu-s CHIAR aşa de tânără.

Merg mai departe şi îmi amintesc că mi-a expirat abonamentul. Mă îndrept spre casa de bilete scoţându-mi tichetul din portofel şi îmi arunc ochii peste poză. Făcută la 15 ani, ţin minte foarte bine că eram în clasa a 8-a şi am fost cu colegii la Grădina Botanică să ne facem poze. Îmi dau seama că nu m-am schimbat prea tare. Nici nu mai vorbesc de faptul că n-am crescut deloc în înălţime.

Ajung la muncă, îmi sună telefonul.
- Bună ziua
- Bună ziua, mă numesc Xulescu din localitatea Y.  V-am trimis acuma vreo două săptămâni o copertă prin fax.
- Da, îmi amintesc.
- Sunt.
- Pun pariu că şi frumoasă, am eu o intuiţie despre chestiile astea....

Ştiu că-s tânără, dar nu mai sunt CHIAR aşa de tânără (e a doua oară când o zic în acelaşi post, ştiu). Majoritatea colegilor mei de la lucru sunt mai tineri ca mine. Majoritatea oamenilor de o vârstă cu mine sunt căsătoriţi şi au copii şi de alea. Sunt OAMENI MARI. La vârsta mea eu ar trebui să fiu un om mare.

În fiecare dimineaţă am aceeaşi dilemă: cum ar trebui să mă îmbrac azi ca să fiu luată în serios. Şi lucrez într-un loc unde nu există nici un cod vestimentar, aş putea foarte bine să mă duc în blugi şi adidaşi, că eu aşa mă îmbrac de obicei şi nu mi s-ar zice nimic. Dar ştiu că aş arăta a copil de 14 ani şi aş fi privită cu superioritate, că aşa sunt oamenii superficiali şi nu văd competenţa omului, văd doar cum arată.

Nu-s frustrată de faptul ăsta, sunt oarecum surprinsă. Ştiu că o să am norocul să arăt mai tânără atunci când va fi cazul şi timpul oricum trece destul de repede şi de acum înainte doar în defavoarea mea. Dar totuşi, eu când mai cresc?

Sunt o persoană curioasă. Aşa, foarte curioasă. Fiecare om are slăbiciunile lui, ce să zic. Şi clar că sunt curioasă care e percepţia altora despre mine. Da, am boldat şi am colorat. Sunt curioasă. Asta nu înseamnă neapărat că îmi pasă. Adică, normal, există persoane de a căror părere chiar îmi pasă, dar în general am ajuns la o acceptare de sine la un nivel la care nu mai simt nevoia să mă justific în faţa altora. Şi nu vreau să confundaţi asta cu narcisismul, nu mă cred nici pe departe perfectă, atâta doar că îmi accept defectele.
Astăzi am intrat într-un magazin ca să cumpăr un pachet de ţigări (înainte să leşine vreun cunoscut, staţi liniştiţi, nu m-am apucat de fumat, îl cumpăram pentru altcineva). Magazinul era un fel de alimentară de aia minusculă, în care nu cred că încap 5 oameni deodată. În magazin erau vânzătoarea şi o tipă mai tânără. Cum intru, tipa mă întreabă dacă fumez. Bineînţeles, spun nu. Apoi vânzătoarea mă întreabă ce doresc şi eu îi cer un pachet de ţigări.

Cred că vă puteţi imagina nedumerirea de pe faţa tipei. Noah, nu ştiu de ce, în momentul ăla am avut aşa, un impuls să-i explic că nu-s pentru mine, dar după aia mi-am dat că nu e nevoie să mă justific în faţa unei necunoscute pe care oricum probabil nu o s-o mai văd în viaţa mea, şi chiar dacă o s-o mai văd, în mod sigur n-o s-o mai recunosc. Dar, după ce am plecat, am început să mă gândesc de câte ori am făcut chestii de astea, care au sens total în capul meu, dar pentru o persoană din exterior pare ciudat. Şi mi-am dat seama că probabil sunt atât de multe situaţii în care poate am părut rea sau nesimţită şi problema e că nici nu pot spune că-mi pare rău, pentru că eu ştiu că motivele mele sunt bune, problema e că nu simt nevoia să explic chestia asta şi celor afectaţi.

Să fiu foarte sinceră, dacă tot am început aşa, de cele mai multe ori când am încercat cu adevărat să explic cuiva ce a fost în capul meu, am avut impresia că m-a înţeles greşit. Asta şi pentru că mintea mea funcţionează foarte ciudat şi ceilalţi nu pot empatiza. E ok, m-am împăcat (greu, dar m-am împăcat) şi cu eticheta asta autodeclarativă de "neînţeleasă". Doar că nu mai mă simt în largul meu să dau explicaţii şi prefer să rămân cu părerile proaste pe care şi le fac alţii despre mine decât să înrăutăţesc lucrurile.


Acuma fac o scurtă paranteză. Am gândit postul ăsta, adică tot ce am zis până acum, înainte să se întâmple o chestie azi. Am zis o prostie, şi asta pentru că 99% din bancurile mele sunt proaste şi din păcate am supărat pe cineva. Noah, problema a fost că eu de fapt în capul meu am gândit fix inversul lucrului care s-a înţeles, şi nu prea am cum să explic asta unui om ... mai puţin ciudat decât mine. Şi după ce fac o gafă de genul ăsta (din păcate nu e prima şi probabil nici ultima) şi văd că supăr pe cineva, realizez şi eu în sfârşit cum sună/pare chestia pe care am zis-o/făcut-o pentru un om normal. Şi dacă încerc să mă explic, pare că încerc să mă scot şi înrăutăţesc lucrurile. Am ţinut să zic asta ca să ştiţi, în caz că vă mai zic vreodată vreo chestie idioată, că probabil în capul meu suna total diferit.

Îmi amintesc de acum câţiva ani (vreo 7-8), de parcă ar fi fost altă viaţă, când pierdeam nopţile constant. Eram în fiecare săptămână într-un club sau la un chef, în plus consumam şi alcool care numai treaz nu te ajută să fii. În timpul săptămânii aveam ora de culcare pe la 12-1 noaptea, în caz că a doua zi aveam şcoală. Dacă era vacanţă, ora mea de culcare era pe la 6 dimineaţa. Mă trezeam pe la 10 şi funcţionam perfect cu 4 ore de somn.

Îmi amintesc chiar de un Revelion când am petrecut 5 zile la o cabană. Pentru că majoritatea erau cuplaţi, cei rămaşi singuri, adică eu şi trei băieţi, am nimerit să dormim în camera cu muzica, unde se ţinea practic cheful în fiecare noapte. După ce toţi se retrăgeau în camerele lor, noi ne făceam crenvuşti (ce ciudat, ştiaţi că nu există pe dexonline cuvântul ăsta?) şi ne uitam la videoclipuri până pe la ora 8 jumate, când ne puneam să dormim. La ora 10 se trezeau toţi ceilalţi şi eram, la rândul nostru, nevoiţi să facem la fel. Timp de 5 zile am dormit în total 6 ore şi a fost unul dintre cele mai reuşite Revelioane ever.

Apoi, în timpul facultăţii, când n-am mai avut cursuri înainte de ora 10, m-am obişnuit să am ora de culcare pe la 2-3. Ţin minte rarele ocazii când aveam o oră matinală de trezire şi mă puneam să mă culc mai devreme, cât de greu îmi era să adorm. Insomnia era cea mai mare problemă a mea.

Şi uite-mă acum, la 24 de ani, într-o ploioasă zi de duminică. Azi noapte, aproape de ora 1, am zis să mă uit la un film, că doar nu trebuie să mă trezesc devreme (asta luând în considerare că mi-au trebuit două cafele să rămân trează până la 1, că pe la 22 mă cam ia somnul). Pe la 1 jumate mi se închideau ochii, aşa că am hotărât să amân filmul pe dimineaţă.

M-am trezit destul de greoi pe la ora 10. Acum e 15 jumate si de vreo doua ore mă tot gândesc ce să fac să nu-mi mai fie atât de somn. Măcar nu mai am probleme cu insomnia, adorm de cum pun capul pe pernă. Oare dacă de la vârsta asta obosesc atât de repede, cum va fi peste câţiva ani când poate voi avea copii ce mă vor ţine trează toată noaptea?

Săptămâna trecută mi-am făcut un test unde mi-a ieşit rezultatul că trec prin "mid-life crisis" (o chestie prin care trec de obicei oamenii la 40-50 de ani). Oare îmbătrânesc prea repede?

Nu mi-am abandonat blogul, dar trec printr-o perioadă în care probabil voi scrie mai rar. Aş minţi să zic că n-am timp de scris (până la urmă n-ar fi aşa dificil să-mi găsesc juma de oră de două ori pe săptămână), dar am atâtea chestii pe cap, dintre care niciuna n-ar fi un subiect prea interesant pentru blog. De luni până vineri sunt workaholic. În weekend fac toate lucrurile de care n-am timp în restul săptămânii.

În altă ordine de idei, vineri am văzut pe stradă the cutest thing evăr: doi bătrânei (un el şi o ea) cu tricouri exact la fel. Galbene. Mi-am imaginat toate scenariile posibile prin care cei doi s-au hotărât să se îmbrace astfel, şi toate mi se par la fel de amuzante.

Şi weekendul ăsta am descoperit că nu ma descurc chiar aşa rău cu copiii mici. Darius are un an şi şapte (sau opt?) luni şi îi place să stea la mine în braţe sau să mă ţină de mână. Ne-am jucat în nisip şi am fugit după fluturaşi. Am febră musculară, apropo. Dar cred ca asta e mai degrabă de la Twister.

E ciudat cum un weekend departe de casă te deconectează mai tare decât unul în care nu faci absolut nimic.

Ştiu că lucrurile astea n-au legătură între ele şi nu le scriu doar de dragul de a posta ceva. Sunt lucruri despre care am vrut să scriu aşa, în parte. Să le dezvolt ca pe articole de sine stătătoare. Şi apoi mi-am dat seama că nu-s foarte în stare să dezvolt.

Sper să îmi revin, dar nu-mi fac mari speranţe pentru viitorul apropiat. O să încerc din când în când să mai vin cu o idee mai concretă pe care să o dezvolt pe-aici. Dar nu promit că nu va avea legătură cu jobul.

Aveam eu mai demult un articol despre introvertiţi. Spuneam atunci că lucrul care mă deranjează cel mai tare la cealaltă jumătate a speciei (extrovertiţii) este faptul că sunt gălăgioşi. Nu ştiu exact de ce, dar mă deranjează groaznic când lumea vorbeşte cu voce prea tare. Iar dacă sunt mai mulţi oameni care vorbesc tare în acelaşi timp, primul meu instinct este să mă car de-acolo. Cât mai departe.

Serios, mă ia cu ameţeli şi dureri de cap. Parcă aş fi alergică la gălăgie. Dar, în acelaşi timp, mă enervează şi când oamenii vorbesc prea încet, de obicei la telefon. În contextul în care îmi spui numele tău sau un mesaj pe care trebuie să-l transmit mai departe... aş prefera totuşi să-l aud (mesajul). Nici nu ştiţi de câte ori mi se întâmplă să fiu întrebată ceva şi să răspund cu totul altceva, pentru că nu am auzit bine. Şi de la un moment dat devine frustrant.

Ironia tuturor acestor pretenţii ale mele faţă de interlocutorii mei e că niciodată oamenii nu sunt mulţumiţi de tonul meu. Mi se spune că vorbesc prea încet, iar când mă străduiesc să spun ceva mai clar (şi credeţi-mă, chiar mă străduiesc), mi se zice "shhh" *evil frown*

Lumea zice că internetul e rău pentru că te dezvaţă să socializezi. Fuck that, eu n-am învăţat niciodată. Prefer oricând un mesaj scris.

P.S. Aţi observat schimbarea la secţiunea "Images" pe Google?

Am revenit. Şi pentru că la lucru trebuie să folosesc diacritice, o să mă străduiesc de acum să le folosesc şi aici (ca să mă obişnuiesc).

Cum spuneam, m-am angajat. Yey for me. Singura problemă e că totul a fost atat de brusc încât n-am apucat să mă obişnuiesc cu ideea că timpul meu liber s-a micşorat simţitor. Ştiam că o să se întâmple asta până la urmă, dar mă aşteptam să existe vreo 2-3 interviuri şi deci câteva zile în care să mă pregătesc psihic. Nu doar că a fost un singur interviu, dar am început pe loc.
Următoarea noapte eram atât de obosită şi entuziasmată în acelaşi timp, încât n-am dormit aproape deloc. Vreo 3 zile cu jumătate din orele mele normale de somn combinate cu o stare de spirit foarte high (mi-a luat destul de mult să conştientizez ce se întâmplă) m-a adus vineri seara şi toată ziua de sâmbătă la un fel de low, aşa, depression style.

Aseară pe la ora 11 mi se închideau ochii şi atunci am realizat că ceva nu e tocmai ok. Aşa ca azi-noapte am dormit 11 ore. Nici nu vă imaginaţi ce schimbare majoră poate face somnul pentru psihicul unui om. Ieri am avut greutăţi inclusiv să mănânc. Acum ma simt ok, mult mai revigorată.

Ideea e că dacă la un moment dat simţiţi că ceva nu e în regulă cu starea voastră de spirit, încercaţi să dormiţi o noapte ca lumea: să vă culcaţi devreme şi să vă treziţi târziu. O chestie care pare atât de insignifiantă poate să facă o diferenţă extraordinară.

Post destul de scurt, ştiu, dar trebuie să îmi intru puţin în element.

Well... m-am angajat. Si inca incerc sa-mi intru in ritm. Asa ca probabil blogul asta o sa se simta neglijat o vreme. Promit ca incerc sa-mi gasesc timp si pentru el.

... cat de multumita esti de viata ta?

Aceasta intrebare mi-a fost pusa azi la telefon de catre un necunoscut. Nu, nu incerca sa-mi vanda nimic, m-a rugat sa-i raspund la un chestionar. A inceput cu intrebari relativ banale, axate in principal pe facultate si apoi a ajuns la asta. Nu doar ca a ajuns la ea, dar a detaliat-o, cu alte intrebari precum: "cat de multumita esti de viata ta profesionala? de studiile tale? de viata de familie? de viata sociala?"

Ok, n-am nimic cu tipu` de la telefon. Omu' are si el un job, asa isi ia el banii, punand necunoscutilor intrebari stupide si inconfortabile la telefon. Dar am ceva cu individul care a conceput chestionarul asta.

Sa iti declari multumirea relativ la propria-ti existenta pe un criteriu numeric n-ar trebui sa fie un raspuns pe care il dai in cateva secunde. E o chestie ce trebuie gandita si cantarita mult. Poate ar fi trebuit sa inceapa de la particulare la generale... Cat de multumita sunt de studiile mele? Destul de multumita, momentan nu mai intentionez sa fac altele. De profesia mea? E non-existenta :| Pana a ajuns la viata sociala i-am raspuns "10" ca deja ma plictisisem (si oricum n-am gandit-o prea mult), iar el imi raspunde "aaa, inteleg". Ce anume intelegi? Ce concluzie poti trage din faptul ca viata mea sociala e de nota 10?

Apropo, vi s-a luat vreodata un chestionar de asta si sa va simtiti judecati? Tipu` ma intreaba daca lucrez si ce venit am si eu ii rasund la ambele negativ, si simt un zambet dincolo de telefon. Dilema mea: sa specific ca am terminat un master saptamana trecuta? Avand in vedere ca nu m-a intrebat?

Ma rog... ar face bine data viitoare cand ma mai suna cineva sa-mi ofere un job sau ceva. Daca tot dau interviuri, macar sa nu fie degeaba :P Tipu' asta se recomandase ca ar fi de la fortele de munca, de aia eram asa binevoitoare.

Anyway, am postat mai mult ca sa va rog sa-mi iertati lipsa subiectelor interesante de pe blog, sunt constienta de ele. Problema ar putea veni din faptul ca stau toata ziua si ma uit la seriale pe calc ... sau ma joc Catan. So... nothing interesting happens to me.

Apropo, nota mea a fost 8. Pentru viata mea, in general.

A venit momentul sa adresez o nelamurire pe care o au majoritatea cunoscutilor in legatura cu obiceiurile mele: de ce trebuie sa ma trezesc cu cel putin doua ore inainte sa ies afara din casa.

Fiecare om are tabieturile lui, iar al meu e sa imi iau linistita micul dejun. Asta inseamna ca imi iau mancarea si cafeaua si ma pun la calculator si de obicei treaba asta tine cam o ora (cealalta ora e ca sa ma spal, imbrac si alte formalitati de genu`). Sunt foarte pro in ceea ce priveste micul dejun.

Multa lume spune ca nu poate manca dimineata si intr-o privinta ii inteleg... nici eu n-am neaparat chef de mancare (mai bine zis n-am chef sa mestec). Dar cea mai frumoasa parte a zilei mele e cand imi beau cafeaua. E viciul meu la care nu vreau sa renunt. Si nu pot sa-mi beau cafeaua pe stomacul gol ... ca nu e foarte sanatos. Asa, in principiu nu beau cafea, alcool sau nu iau medicamente pe stomacul gol. Asa ca fac sacrificul asta pentru miracolul numit cafea, si mananc dimineata.You should try it.

Daca pana aici e mai usor de explicat, de aici vine partea grea: de ce trebuie sa stau la calculator in timp ce mananc? Primul meu impuls e sa zic:

You want the truth? You can't handle the truth!

Dar o sa fac totusi o declaratie oficiala care stiu ca se va intoarce impotriva mea la un moment dat: ma plictisesc sa mestec. Asa ca daca imi ocup mintea cu altceva, mananc mai usor.

Stiu ca sunt unii care si-ar dori sa ma dezvat de acest obicei, dar sunt destul de sigura ca asta nu o sa se intample. Si pana la urma nu vad de ce fac rau cuiva. Daca trebuie sa ies din casa la 7, ma trezesc la 5. Foarte simplu. Prefer sa dorm mai putin decat sa nu mananc dimineata.

Vineri am dat ultimul examen. Vrusesem sa scriu postul asta vineri, dar apoi m-am gandit ca poate-mi pic examenul si atunci nu mai e chiar ultimul, asa ca am asteptat rezultatul :D Dar l-am luat *yey*.

Cum ziceam, ultimul examen. Nu de semestrul asta, nici de anul asta, nici macar ultimul de la masterat. Nu, e ultimul examen (pentru scoala) pentru totdeauna! (cred). Nu exclud faptul ca s-ar putea sa ma razgandesc si sa ma reapuc de scoli, dar cel putin pentru o perioada nu mai vreau. Asa cum ii spuneam Inei, dupa 17 ani de scoala m-am cam plictisit de luat note, acum as vrea sa mai iau si bani.

Oficial inca n-am terminat, mai am inca de primit rezultate, de terminat lucrarea de dizertatie si apoi de sustinut. Dar nu mai am cursuri, nu mai am examene scrise. Practic, scoala am terminat-o. Acum doar de diploma imi mai fac griji.

Si cred ca pentru prima data in viata mea, nu stiu ce voi face mai departe. Intotdeauna am avut macar o mica idee. Dupa ce am terminat liceul, stiam ca vreau sa dau la facultate. Dupa facultate, stiam ca o sa urmez un master. Dar acum nu mai stiu nimic. Stiu ca vreau sa-mi gasesc un job, dar ce fel de, sau cand, n-am nici cea mai vaga idee. Dupa iunie pentru mine totul e un mare semn al intrebarii. Nici macar planuri de vacanta n-am.

17 ani de scoala ... par asa multi daca ii pun in cifre, dar mie mi s-a parut ca au trecut foarte repede. Primii 8 au fost mai grei. Am mai scris intr-un articol trecut (ceva leapsa cred) ca nu-mi mai amintesc prima zi de scoala. Singurul lucru pe care mi-l amintesc a fost batalia pentru banci, cele din fata fiind cele mai dorite. Pana la urma am reusit sa luam banca a treia de la perete. Inca imi amintesc cum eram toti asezati in banca in clasele 1-4, nu e ciudat?

(...)

Cam de la paranteza asta m-am apucat de scris vreo 7 paragrafe de amintiri, si cam toate erau din generala. Apoi mi-am dat seama ca ar trebui sa scriu despre toate scolile si nu voi mai termina niciodata. Asa ca am sters tot. Nu stiu, sincera sa fiu, ce vreau sa zic cu postul asta. Voiam doar sa am ceva care sa marcheze incheierea acestei etape din viata mea.

Tineti minte cum in clasele mici, la terminare, se faceau festivitati de premiere, unde veneau parintii si cei care luau premii erau chemati la careu in fata scolii si trebuia sa te imbraci frumos ... apoi parintii au incetat sa mai vina, premiile se dadeau in clasa... pana la urma doar la sfarsitul clasei a 8-a, a 12-a si la sfarsitul facultatii mai faceati ceva.. o absolvire, un banchet... si acum, la master, n-am mai facut nimic. La sfarsitul examenului ne-am luat la revedere si cam atat.

Noroc ca exista Facebook.

Piesa asta mi-a sunat in cap tot timpul cat am scris postul. De unde si titlul.

O sa incep prin a mentiona ca postul trecut a fost articolul cu numarul 100 ! *cheers*

Cred ca am povestit de multe ori cat de mult imi plac mie jocurile. Sunt foarte competitiva. Ma joc in fiecare zi... ma joc pe calculator, pe telefon, pe playstation, cu cartile, cu prietenii etc. Ar fi frumos daca viata ar fi la fel de usoara ca un joc, asa cum ziceam intr-un articol mai vechi. Si totusi... de ce nu?

Cand eram mici, eu si frate-mio mergeam la tara, unde trebuia sa facem diverse munci. De obicei vara, in vacanta mare (pe calduri toropitoare). In aceeasi perioada, pe TVR1 (singurul canal pe care-l prindeam) era o emisiune-concurs, care avea loc undeva la mare. Nu mai tin minte cum se numea sau prea multe detalii, dar tin minte ca erau doua echipe si participantii trebuiau sa treaca prin tot felul de probe si care termina prima castiga. Asa ca ce ne-am gandit noi ca sa ne facem munca mai usoara? Sa ne imaginam ca suntem la concursul respectiv. Daca ne-ar fi vazut bunicu' in momentul respectiv cu cat spor faceam capitele de fan, cred ca i-ar fi dat lacrimile de mandrie. Nu mai tin minte cine a castigat, probabil el ca de obicei, dar ideea e ca din momentul in care munca s-a transformat in joc, parca nu mai era atat de grea. Cand te joci, greu = provocator.

Daca as incepe sa imi schimb atitudinea fata de lucrurile pe care le fac? E o perioada stresanta la scoala, saptamana asta trebuie sa-mi predau lucrarea de practica si saptamana viitoare sa o sustin, apoi examene, apoi dizertatie ... daca asta ar fi un joc, ar fi ceva de genul:

Stagiul 1: Ai de scris lucrarea de practica. Conditiile: x Termen: vineri. Daca o faci bine si la timp, treci la stagiul urmator.

Stagiul 2: Sustinerea lucrarii de practica. Factori: 50% rezultatul stagiului 1 - 50% restul pregatirii (prezentarea in powerpoint, exprimarea etc.). Daca reusesti, treci la stagiul urmator.

Stagiul 3: Examenele. Un stagiu mai mare format din doua-trei ministagii. Trebuie sa inveti si sa dai examenul. Sa iei minim 5, media totala minim 6. Daca reusesti, treci la stagiul urmator.

Stagiul 4: Lucrarea de dizertatie. In timp ce ai jucat, trebuia sa lucrezi putin cate putin si la asta, macar pana la 50%. Mai ai doua saptamani la dispozitie pentru restul de 50%. Daca faci bine si la timp, treci la stagiul urmator.

Stagiul 5: Sustinerea lucrarii de dizertatie. 50% rezultatul stagiului 4 - 50% restul pregatirii. Este ultimul stagiu, in care trebuie sa infrunti boss-ul (doamna M. care va face parte din comisie).

Daca treci de asta CASTIGI JOCUL! Ar fi dragut sa intru si la highscoruri, dar obiectivul meu e sa termin jocul.

Daca reusesc, imi voi downloada un nou joc aparut despre care am auzit diverse pareri, de bine si de rau. Se numeste: Finding a job.

Poate unii mai tineti minte ca la terminarea clasei a 8-a ne faceam unii panglici de alea lungi pe care ne scriam toti colegii si prietenii tot felul de urari. Mi-am gasit-o pe a mea, si ma gandeam ca ar fi amuzant de vazut, dupa 9 ani de atunci, cate mi s-au indeplinit. O sa le pun anonime.
Let's see:

Bafta la examen in viata si la baieti. Si sa nu-l uiti pe cel mai de treaba coleg.

Well, bafta la examen, in viata si la baieti am avut. Si nu mi-am uitat colegul respectiv, chiar l-am vazut printr-un mall acum cateva saptamani. Il am pe ym daca nu ma insel :D Deci am o bila alba.

Astea cu "Bafta la examene si in viata" nu le mai bag ca am primit destule. Ceva mai interesant:

Sper ca prima data cand ne vedem sa ne vedem la lansarea ta de carte. Succes!

Paaaaaaai... nu mi-am lansat nici o carte inca (nici n-am planuri apropiate). Dar, pe de alta parte, inca nu ne-am vazut :D Deci inca mai are sanse sa se indeplineasca.

Multa bafta la examen si fie ca liceul pe care vrei sa-l urmezi sa fie al tau.

Mai am ceva bani de strans pana sa fie al meu :)) Jk. Chiar am fost la liceul pe care l-am vrut. Multmesc.

Multa bafta pt. micutza clasei, mult succes la baieti si in viata.

Oare de ce imi ura toata lumea succes la baieti? :D Do I really look like I need it?

Iti doresc cel mai stralucit viitor ! Bafta, bla bla bla

De la profa de fizica. Am stat mult sa ma gandesc daca am cel mai stralucit viitor. Hmmm... *NOT*

Bafta la examen si sa cresti mare. Scrie-mi la [...]

Intre [...] era adresa lui de mail. Hahaha. P. S. N-am crescut mare :(

Multa bafta la examen, sa ti se indeplineasca toate visele. Iti doresc sa ajungi la [liceul unde imi doream sa ajung]. Sper sa ramanem prietene. Sa nu-ti uiti colegii din generala.

Inca nu mi s-au indeplinit chiar toate visele, dar e ok. Chiar am ajuns la liceul respectiv. Din pacate, nu am ramas prietene. De fapt n-am mai vazut-o dupa ce am terminat generala. Dar n-am uitat-o inca, asta e semn bun :)

uhm... ok, ma opresc aici. Au mai fost unele interesante, doar ca erau fara urari, asa ca n-am ce 'update" sa fac. Din pacate, multe s-au sters :( Adica noah, scrise cu pixul pe o panglica, doar nu ma asteptam sa tina pentru totdeauna. Dar e trist.

Acum 10 ani mi-am facut buletinul. Ceea ce inseamna ca asta e ultima sa luna de valabilitate. Trebuie sa ma duc sa-l schimb.

Tin minte cand l-am facut si singura mea obsesie legata de elt: poza. Cat m-am gandit si razgandit cu privire la bluza pe care sa o port, la freza pe care sa mi-o fac. Stiam ca timp de 10 ani aceea va fi identitatea mea. Cea mai vizualizata poza a mea. Poza prin care ma identific -> la propriu.

Stau acum cu buletinul in mana si va spun ce vad: o bluza simpla si albastra. Sincer sa va spun, mi-o amintesc foarte vag si nu se vede prea bine in poza. Dar am ales-o bine pentru ca, desi nu iese in evidenta, imi accentueaza foarte tare ochii, care par a fi de aceeasi culoare. Parca nici n-am alte poze in care sa mi se observe culoarea ochilor atat de bine.
Parul e groaznic. La vremea respectiva, n-as fi conceput sa stau cu parul liber. In poza asta, e prins partial. Si am o suvita intr-o parte, care e impletita (???!!!) in doua... cah...
Si trebuie, bineinteles, sa precizez ca tehnologia nu era prea avansata in perioada respectiva, asa ca fata mea a iesit cam rosie. Si cum nu eram eu foarte slabuta in acea perioada, arat ca un bursuc.

Well, bursucul o sa priveasca pentru ultima data, pentru ca luna asta imi fac buletin nou :D Nu prea mai am aceleasi intrebari, mi-am raspuns intre timp la ele. Dar sper sa fie o zi buna, pentru ca ma voi identifica cu ea pentru urmatorii 10 ani.

Insa am inceput sa-mi pun alte intrebari: daca imi schimb buletinul, ce altceva mai trebuie sa-mi schimb? Toate documentele unde mi-am dat datele din buletin... se vor schimba automat? Sau trebuie sa precizez ca mi-am schimbat buletinul? ->this is me being concerned about stupid things<-