Vine o vreme în viaţa fiecărui om când nu mai poate lăsa pe seama părinţilor toate treburile alea nasoale care trebuie făcute prin casă. Şi de curând a venit şi vremea mea. Azi dimineaţă, în timp ce-mi beam liniştită ceaiul în bucătărie (mi s-a terminat cafeaua), m-am gândit aşa la un top 5 treburi gospodăreşti nu tocmai plăcute.


Cu asta nu am o problemă reală, că până la urmă le bagi în maşina de spălat şi le laşi acolo, dar am băgat-o în top din doua motive:
1. Pentru că m-am chinuit o oră jumate să-mi dau seama cum se foloseşte maşina de spălat
2. Pentru că m-am mutat de o săptămână şi am un singur prelungitor în casă, pe care-l folosesc la calculator. Când spăl hainele, nu-mi pot folosi calculatorul.


Cred că pentru ăsta am cel mai simplu motiv: mi-e lene.

Eu cunosc 4 metode de curăţat covorul şi le urăsc pe toate:
- metoda clasică, cu scosul covorului afară şi bătut până îi sar capacele. Chestie pe care şi de-aş avea buna intenţie n-aş putea să o execut, având în vedere că nu sunt în stare să car un covor.
- curăţatul covorului cu peria. Cam asta e metoda care o folosesc eu cel mai des, dar e foarte obositor şi durează o grămadă de timp
- Aspiratul. Mă enervează sunetul aspiratorului. Mă enervează aşa, că mă scoate din minţi. Ah, şi plus de asta, n-am aspirator.
- Curăţătoriile chimice. Momentan nu-mi permit, dar abia aştept să vină ziua aia.


Nu am probleme mari cu curăţatul chestiilor, dar la aragaz treaba e mai aiurea, pentru că mâncarea întărită se curăţă mai greu decât orice. Şi eu mă plictisesc repede.

Asta e printre puţinele treburi pe care chiar nu o pot face. Am încercat odată, mai demult, şi mi s-a făcut rău instant. N-am nici o problemă să curăţ vana, toaleta, sau orice parte din baie, dar nu pot să curăţ frigiderul nici plătită.


Vouă ce nu vă place să faceţi?

Noah, iertaţi-mi absenţa, dar de data asta am motive serioase. M-am mutat şi încă nu am net acasă.

Dacă cineva îşi putea imagina aşa ceva vreodată, trăiesc fără net de sâmbătă, deci de vreo 4 zile. Sincer, nu e chiar aşa rău, am destule de făcut oricum şi mailul mi-l verific de la lucru (şi postul ăsta tot de la lucru îl scriu, nu de alta dar e ora 17:10 şi oficial orele de lucru s-au încheiat, şi dacă tot stau până la 18 în şandramaua asta, măcar să-mi folosesc timpul în interes propriu).

Dar până una-alta, totul e ok. Adică să nu mai stau cu părinţii (deşi până acuma n-am ratat o zi fără să trec pe acasă). Mă simt om mare. Mai sunt multe de făcut, de cumpărat, dar începe să arate a "acasă". Păcat că stau aşa puţin timp acolo şi mai mult dorm decât altceva. Abia aştept să vină weekendul.

Şi cu ocazia asta am descoperit şi eu cât de scumpă e mâncarea, dacă o cumpăra altcineva pentru mine (şi ca să fiu complet sinceră încă o face) nu prea îmi dădeam seama. Vă daţi seama că a început sezonul reducerilor şi eu nu mi-am cumpărat NIMIC? Pentru prima oară în viaţa mea.

Dar noah, până una-alta toate-s scumpe, doar fericirea e ieftină.

În scurtul timp în care am frecventat grădiniţa am detestat un singur lucru: somnul de după masă. De orice aveam chef la ora aia, numai de somn nu. Din cauza "activităţii" respective, m-am şi retras de la grădi de câteva ori (şi apoi mă reînscriam că mă plictiseam acasă şi tot aşa).

O altă chestie care nu îmi făcea plăcere în "tinereţe" era să mănânc. Am fost cel mai mofturos copil imaginabil. Acum mă autodenumesc "pretenţioasă", dar tot mofturoasă sunt de fapt.

Azi, la muncă, pe la ora 12 mi s-a făcut o foame de lup. Ştiţi, genul ăla de foame când nu te mai poţi gândi la altceva decât la mâncare, genul ăla de foame când singurul lucru pe care îl mai poţi articula e: mi-e foame. Colega de bancă.... ăăăă.... de birou, a sugerat să ne comandăm cu toţii de la o firmă de catering. Am încercat-o şi pe asta, mi-am luat două feluri, că noah, cu foamea nu te joci, am întrerupt orice activitate şi m-am înfruptat (ca să nu zic îndopat). Între timp, afară se porneşte o ploaie măruntă. Vă puteţi închipui probabil ce somn vine după asta.

Un somn de ăla că-mi vine să mă ghemuiesc pe scaun şi să închid ochii 5 minute...10....30. Dar noah, totuşi, sunt la muncă. Cu toată nesimţirea şi lipsa de chef din mine, am preferat să mă joc pe Facebook şi să scriu pe blog decât să dorm.

Vai ce tare ar fi să fiu la grădiniţă iar.... să dorm după-masa şi de-alea.

P.S. Prin postul ăsta vreau să evidenţiez care e diferenţa între un şef şi un lider. Un lider te inspiră să lucrezi şi când nu e de faţă.

Oare peştii te iubesc când le dai de mâncare? Oare peştii sunt capabili să simtă iubire şi daca da, pot să o simtă faţă de oameni, sau doar faţă de ceilalţi peşti? Dacă simt ceva, simt iubire sau doar recunoştinţă? Sau te urăsc că îi ţii într-un acvariu când ar putea fi fericiţi în ocean sau ceva?

Oare cât de diferite sunt animalele când vine vorba de emoţii?... mi-e aproape clar că unele animale, cum ar fi câinii sau pisicile, sunt capabili să simtă ceva. Nu ştiu exact ce, dar e evident când sunt fericiţi sau supăraţi sau geloşi sau trişti. E clar când ţin la tine sau când te detestă. Dar oare în ce măsură este chestia asta valabilă şi la alte specii?

Pentru că totuşi, pe peşti nu poţi să-i mângâi şi să fi afectuos cum eşti cu un câine. Peştelui îi demonstrezi dragostea având grijă de el, dar sunt tare curioasă în ce măsură poate el aprecia chestia asta.

Am avut prin clasa a 9-a două broscuţe ţestoase. Asemănător peştilor, nici ele nu aveau vreo expresie a feţei, dar spre deosebire de ei, mă puteam juca (într-o măsură destul de mică totuşi) cu ele. De obicei le lăsam să mi se plimbe pe mână sau picior. Odată am pierdut-o pe una timp de o săptămână, se ascunsese sub un fotoliu. A supravieţuit, dar mă întreb ce i-o fi trecut prin cap săptămâna aia, oare cât o fi plâns înauntru (nu ştiu în ce măsura sunt capabile să plângă cu adevărat) crezând că am abandonat-o. Poate ar fi trebuit să o caut mai bine, chestie care mă face să-mi pun singură întrebări (în ce măsură am iubit-o cu adevărat?)

Oare oamenii pot iubi peştii? Aşa, cum iubeşti un câine. Să ţii la ei ca la proprii copii, să le vorbeşti, să îi îngrijeşti, să plângi când sunt bolnavi?

Şi a venit 3 ianuarie şi concediul meu (e ciudat cum un concediu poate fi mai frumos decât ţi l-ai putut imagina vreodată şi tot ce ai făcut a fost să stai acasă) s-a terminat. În momentul ăsta îmi beau cafeaua şi mă gândesc, cu groază, n-o să mint, că trebuie să mă întorc pe câmpul muncii.

E primul meu post din 2011. Nu am nici un subiect, dar deja asta nu mai e un lucru nou la mine. Câteodată am o grămadă de subiecte fără inspiraţia de a le scrie, câteodată am inspiraţie şi n-am subiecte. Am un draft de vreo lună, sunt curioasă dacă o să vadă lumina blogului vreodată.

Chiar n-am vrut să scriu despre rezoluţii şi alte de-astea. Asta pentru că, deşi prevăd eu nişte puncte cheie pentru anul ăsta, începe să-mi placă să las lucrurile să vină de la sine, să las viaţa să mă surprindă puţin. Anul trecut m-a învăţat destul de multe despre asta. Să luăm cărţile de exemplu. Nu am citit niciuna dintre cărţile pe care mi le-am propus să le citesc, în schimb am citit zeci de cărţi la care nu m-aş fi aşteptat niciodată de la mine să le citesc. Eu prefer literatura universală clasică, dar am citit doar literatură română contemporană. Recunosc, mi-e dor puţin de cărţile mele. De felul în care te pierzi într-o carte adevărată. Mai am 3 cărţi de Dostoievski necitite în biblioteca mea şi sunt hotărâtă să le dovedesc anul ăsta. Dar nu o fac rezoluţie, prefer să mă surprind singură.

În altă ordine de idei, am început anul ăsta bolnavă. Nu ştiu ce-i cu imunitatea mea de a scăzut în halul ăsta, o fi de la stres. Probabil că mulţi ştiţi cum e să te simţi bine în exterior şi groaznic în interior, dar sunt curioasă câţi v-aţi simţit vreodată groaznic în exterior, dar foarte bine în interior. Cam prin stări de astea trec eu.

În timp ce scriu toate astea îmi dau seama că am unghiile portocalii. Am uitat să-mi dau oja jos. Asta e, o să duc o bucăţică de vacanţă în prima zi de lucru. Şi când nervii şi stresul vor deveni insuportabile, îmi voi arunca ochii peste unghiile mele portocalii şi pentru câteva secunde îmi voi aminti ultimele două săptămâni şi îmi voi aduce aminte că există lucruri mai importante pe lumea asta decât să mă stresez la lucru. E ciudat cum putem pune atâta semnificaţie în nişte chestii mici.

Probabil aş abera mai mult în dimineaţa asta, dar chiar trebuie să plec. Un an nou fericit.

Azi dimineaţă m-am uitat în calendar, convinsă că e 28. Îngrozită, am descoperit că e 30. Mâine e ultima zi din an şi la cât de aiurită sunt, puteam să descopăr asta mult prea târziu.
M-am tot gândit în ultima săptămână să pun aşa, la sfârşit de an, un top pe blog (că aşa se procedează în perioada asta, se fac topuri). Doar că nu aveam nici cea mai mică idee ce top, pentru că alea normale (filme, piese, cărţi din 2010) sunt deja ultra-făcute. Voiam ceva original... şi azi mi-a venit ideea:

Top 5 filme REVĂZUTE anul ăsta

Filme pe care le-am văzut altădată, dar le-am revăzut din diverse motive. Ţin să precizez că cel mai bun mod să revezi un film, e alături de cineva care nu l-a mai văzut niciodată şi să-i priveşti reacţiile la faze pe care tu le cunoşti deja.

"He's got the whole world, in his hands, he's got the whole wide world, in his hands"

Locul 4 - La science des rêves (2006)

Deşi filmul e din 2006, prima dată l-am văzut tot anul ăsta, dar aşa, prin ianuarie. Prima dată am fost foarte impresionată, mi-a plăcut enorm linia subţire dintre realitate şi vis. E un film aşa, jumate în franceză, jumate în engleză. E frumos, chiar îl recomand. Problema a fost a doua oară când l-am văzut. Ştiind deja fazele din film, n-am mai rămas aşa impresionată ca prima dată. Ceea ce mă duce la concluzia că e un film mişto... de văzut o singură dată.

Noroc cu sărbătorile că am şi eu câteva zile libere. Aproximativ o săptămână să zicem. Aşteptam de aşa mult timp să vină săptămâna asta, încât mi-am supraplanificat-o. Acuma dacă mă gândesc aşa, la "TO DO list"-ul meu de concediu, îmi dau seama că sunt mai ocupată decât  în mod normal.

Aseară, imediat după ce am ieşit de la muncă şi am bătut câteva ore bune prin magazine în căutarea unei perechi de cizme, pe care bineînţeles că nu am găsit-o (blestemul numărului 35 la picior), am ajuns acasă şi m-am băgat direct la 3 prăjituri:















 
Că doar nu-mi puteam nega noua vocaţie.

Am fost lăsată să respir fix 15 minute (cât să mănânc) şi apoi:

Anda, hai la brad!

Pe la ora 12 am căzut în pat frântă de oboseala, doar ca să mă trezesc dimineaţa cu gândul la cafea.

Anda, uite acolo e cârpa, să-ţi faci curat în cameră. Repede, că trebuie să mergem la poştă şi cumpărături până nu se închide că azi e 24

Asta în timp ce-mi aminteam că mai am de tradus vreo 150 de pagini, că trebuie să trimit o sută de mailuri, să mă spăl pe cap, să-mi fac unghiile, să-mi odihnesc puţin picioarele că de trei săptămâni umblu doar pe tocuri...

Ăsta e un moment de ăla în care îmi doresc un concediu de la concediu.