Anda Dj

În ultima săptămână m-a apucat cheful de şcoală. A trecut cam un an de când mi-am încheiat toate activităţile didactice şi mi s-a făcut brusc dor.

Şi m-am apucat de browserit (ştiu, ştiu, nu există cuvântul ăsta) online-ul universitar, cu speranţa că-mi vor străluci ochii la vederea vreunui program de doctorat. Din păcate taxele mi-au tăiat automat craca de sub picioare. Scump să faci un doctorat în zilele noastre. Am căutat în continuare, cu o altă mică speranţă, cum că am vreo şansă la un loc la buget (ceea ce e un vis nebunesc sincer, dar noah, lăsaţi omul să viseze)... până când am ajuns la partea cu susţinerea tezei de doctorat.... sau mai bine zis, susţinerea publică a tezei de doctorat. I am not ready for that yet! Mă iau fiori reci pe şira spinării doar când mă gândesc la asta.

Dar nu m-am liniştit nici după ce am închis pagina cu doctoratele. Mi s-a pus pata pe-un MBA. Şi dau un search la "MBA Cluj"... aflu că primul MBA adevărat în Cluj va începe în 2012, împreună cu ceva Universitatea din Canada... bun şi 2012 îmi zic, mai pot aştepta un an. Citesc articolul cu interes, până aflu că studiile costă 11.500 euro -= o.O =- şi că se fac 3 ore miercurea şi 8 ore sâmbăta, în fiecare zi timp de doi ani :|  Ziceau acolo că cine aplică trebuie să fie foarte motivat, dar nu m-am gândit că chiar aşa....

Nu că n-aş putea face faţă, dar nu-s destul de motivată.

Şi mi-am amintit că am văzut eu odată ceva fluturaş cu un MBA online care se ţine la UBB. Aşa că intrul pe site-ul Universităţii să caut programul. Pare ok... scrie că taxa de înscriere e 75$, însă taxa de şcolarizare nu se menţionează nicăieri. Problema e la condiţiile de admitere... îţi trebuie 3 scrisori de recomandare şi un atestat TOEFL (printre altele, normal, care şi altele costă bani şi timp). Atestatul TOEFL costă 180$ să-l dai (şi să speri că-l iei din prima). Cu alea 3 scrisori... hai că mi-oi găsi eu pe cineva să mă placă destul de mult. Dar mă costă 225$ doar înscrierea, asta fără să mai luăm în calcul traducerile autorizate după diverse acte, şi având în vedere că sunt doar 20 de locuri, sunt şanse mari ca banii ăia să-i dai degeaba. Din păcate, chiar nu găsesc nicăieri taxele de şcolarizare, dar mă aştept la câteva mii de dolari (în cazul bun).

Deci pe moment mi-a trecut cheful de şcoală. Poate într-un viitor mai bogat.

De curând a venit primăvara, Paştile vin cam peste o lună, ceea ce poate însemna un singur lucru: curăţenia de primăvară!

Când zic curăţenie nu mă gândesc neapărat la cea clasică. Adică să şterg praful, să şterg geamurile şi să mătur. Nu de alta, dar chestiile astea le fac oricum şi fără să fie primăvară. Mă refer la o curăţenie adevărată... în toate sensurile cuvântului. Şi tocmai că mai e o lună până la Paşti, cam ăla e şi termenul meu: o lună a curăţirii.

Am început ieri, cu contul de Facebook. Mi-am "măturat" toţi "prietenii" cu care n-am schimbat două vorbe în viaţa mea. Mai am şi altele în plan... aş vrea să încep chiar cu blogul, numai că asta îmi cere ceva timp şi nu ştiu cât am. Aş vrea să îmi mai şterg din miile (exagerez) de filme şi seriale de pe calculator, bineînţeles, asta implicând să le şi văd. Aş vrea să-mi fac ordine între cosmetice şi accesorii. Astăzi am aruncat din greşeală un colier după pat :| Cum o să-l scot de acolo n-am nici cea mai mică idee.

Prin mail nu vreau să-mi fac ordine. Nu vreau să-mi pun ţinte pe care nu le pot atinge că mă demoralizez. Am prea multe mailuri, mii de mailuri (şi de data asta nu mai exagerez). Şi primesc zeci de mailuri în fiecare zi. Pentru mine a fost un succes azi că am reuşit să mi le citesc pe toate. Deci nu.

Aş vrea totuşi să fac puţină ordine în calculator. Poate o defragmentare. L-am solicitat cam mult şi l-am şi neglijat puţin... şi din păcate se simte. Aş vrea să-mi fac puţină ordine şi prin cel de la muncă. În fiecare zi îmi stă inima în loc că poate poate moare şi eu nu reuşesc să-mi salvez fişierele.

Bineînţeles, la o curăţire atât de "profundă" (am vrut să zic deep, dar am hotărât să nu întind coarda), nu îmi puteam neglija corpul. Momentan mă duc în fiecare săptămână la dentist şi sper ca mai am de două ori şi gata... o să am dinţii perfect sănătoşi. Şi luna viitoare mă şi tund. Şi după o vizită la nutriţionist care mi-a explicat că risc să fac diabet (şi a băgat toţi sperieţii în mine), am luat decizia să încerc să mănânc mai sănătos. E mai greu decât am crezut, dar speranţa moare ultima. Nu o să mă aventurez să zic că mă apuc de sport, că vin acasă atât de obosită că şi pentru a mă demachia fac un efort supraomenesc. Dar ieri am urcat pe scări (până la etajul 6), deci e totuşi ceva :D

Dar cel mai mult vreau să-mi fac ordine în gânduri. Să ajung la stadiul ăla de inspiraţie de care am nevoie să scriu... Nu, nu să scriu pe blog, să scriu cu adevărat.

Cred că o să încep totuşi cu frigiderul.

Am avut două zile pline şi stresante, aşa că weekendul a picat numai bine. Obosită cum sunt, mai mult psihic decât fizic, n-am avut chef de prea multe azi... şi cum se întâmplă deseori în astfel de situaţii, m-am trezit "plimbându-mă" pe net, fără vreun scop anume. Din canal de youtube în canal de youtube, din vloguri în bloguri, am dat peste un articol la care am râs cu lacrimi. Mintea umană mă uimeşte de fiecare dată. Şi mi se pare prea tare ca să nu împărtăşesc şi cu alţii.

Se face că un tip, youtuber (Peter Coffin) are o prietenă imaginară de 8 luni. Practic a inventat o japoneză de 18 ani ce locuieşte în New York. I-a făcut cont de youtube (şi îşi comentează propriile videoclipuri), cont de twitter ("tipa" ajunsese să aibă 17000 de followers), blog, tumblr ... practic în virtualitate tipa era "cineva", în timp ce în realitate ea nici nu există. Pe conturile ei apar o grămadă de poze cu ea în diverse ipostaze. În realitate însă, aceste poze aparţin unei.... coreence.

Partea amuzantă începe de la faptul că tipul pur şi simplu a început să poarte conversaţii între el şi "prietena lui"...

ba chiar îi formase o personalitate foarte complexă, în afara de faptul că tipul e dus cu pluta, e chiar de apreciat creativitatea lui

Cunosc senzaţia bine. Am impresia că-s bine, mă deranjează puţin gâtul, dar doar la modul că mă ia o tuse de aia urâtă. Apoi, un strănut... pe zi ce trece strănuturile se înmulţesc. Nici asta nu e o problemă prea mare, mie îmi place să strănut. Apoi, durerea de gât devine din ce în ce ma deranjantă... nasul începe să curgă... mă iau alternativ frigurile şi căldurile. În mare nu mă simt prea ok... şi îmi dau seama că răcesc. De fapt, că aşa începe răceala.

Diferenţa între începutul unei răceli şi sfârşitul ei e foarte mare... la început, te simţi rău, dar nu dai semne pentru cei din jur. Asta este de asemenea şi faza cea mai periculoasă, pentru că în acest stadiu răceala e contagioasă. După aia, când începe să-ţi curgă nasul şi de alea, nu mai contează, înseamnă că îţi trece.

Mă enervează puţin durerea asta de gât, mă simt parcă mi-e veşnic sete. Mă amuză câteodată vocea mea uşor răguşită, cred că e moştenire de la mama, că ea e fan Bryan Adams. Mă distrează când vorbesc cu cineva şi eu am vocea răguşită, nu ştiu de ce, am senzaţia că nu-mi place vocea mea normală în mod deosebit, de aia o apreciez mai mult pe cea răguşită. Dar dacă n-ar durea atât de tare...

Dar cel mai mult şi mai mult urăsc la o răceală când mi se înfundă nasul. Din momentul ăla, creierul meu nu mai primeşte tot oxigenul necesar, încep să mă ia durerile de cap, nările mi se irită de la suflat în serveţel (ah, uite că am fost azi la Kaufland şi am uitat să-mi cumpăr serveţele) şi gâtul mi se irită şi mai tare pentru că respir pe gură. Mă dezhidratez instant.

Cred că trebuie să dau spargerea în mica mea farmacie (reprezentată printr-un sertar). Deja simt că nu mai respir deplin pe nas. Nu ştiu cum se face că eu răcesc oricând, primăvara, vara, toamna, numai iarna nu.

Voi ce urâţi cel mai mult la o răceală?

În ultima săptămână am avut o revelaţie cu privire la cele mai bune scuze (ca ele să fie luate ca atare şi nu puse la îndoială sau luate în derâdere). Cred că tuturor ni s-a întâmplat, şi probabil nu doar o dată, să refuzăm un anume ceva. De obicei oamenii acceptă greu motivul real ("nu am chef"), aşa că ne chinuim să găsim cele mai perfecte scuze. Cheia este să mizezi pe puterea empatică a persoanei căreia îi serveşti minciuna.

Să mă explic. Eu sunt o persoană pofticioasă de fel, dar mi se mai întâmplă când merg într-o vizită să nu mă atragă nici un fel de mâncare pusă pe masă de gazdă. Şi DE FIECARE DATĂ aud întrebarea, pusă ÎNTOTDEAUNA pe un ton ironico-dezaprobator: "Eşti la cură?"

Nu ştiu de ce mă simt aşa jignită de întrebarea asta, dar am tot timpul senzaţia că mi se sugerează că-s grasă. Ca să clarific treaba, n-am ţinut în viaţa mea o cură de slăbire, cel puţin nu una adevărată, în care să mă abţin în mod real de la chestii. Pur şi simplu sunt mofturoasă la mâncare. No rocket science. Dar, dacă aş ţine într-adevăr o cură de slăbire şi ăla ar fi motivul pentru care nu mănânc, ar fi frumos ca oamenii să fie ceva mai deschişi la subiectul ăsta. Pur şi simplu scuza asta nu o să fie niciodată luată în serios. Începe să ţi se zică faze de genu "nu ai nevoie de cură, eşti bine aşa cum eşti" sau "mai te abaţi şi tu pentru o seară, doar nu o să te îngraşi de la asta". Mă gândesc că pentru cineva care într-adevăr ţine o dietă devine mai simplu să refuze orice vizită.

Săptămâna asta am răspuns senină cu "mă doare măseaua". Gata. Nici o încercare de convingere, nici un comentariu în plus, nici o replică care să mă facă să mă simt prost. Nimic. Tăcere totală. Toată lumea empatizează cu o durere de măsea. Eventual mi se oferă un medicament, dar cam atât.

Şi cam aşa mi-am dat seama: când cauţi o scuză, trebuie să fie ceva familiar celui căruia i-o spui. Ceva ce ştii că poate înţelege. Ceva ce i-ar răscoli amintiri atât de dureroase că nici nu i-ar trece prin cap să pună la îndoială motivul tău.

Şi mie mi s-au servit multe scuze de-a lungul timpului, şi unele dintre ele mi-au insultat inteligenţa. Măcar dacă tot minţim, să minţim bine.


P.S. Pe mine chiar m-a durut măseaua.

Noah copii, poimâine se face fix o lună (scurtă) de când n-am mai postat pe blog. Ştiu, ştiu, am zis că de data asta o să mă ţin de el, dar m-am autopedepsit să nu mai postez până nu-mi termin o anume traducere... pe care n-am terminat-o. Dar n-am mai rezistat.

Dilema mea din această seară e dacă oboseala şi stresul merg mână în mână cu lenea. Sunt atât de obosită, că nici măcar n-am fost în stare să dorm de-amiazăzi. M-am pus în pat şi n-am făcut decât să stau. E vineri, o zi destul de plină de obicei pentru mine. Aşa cum bine ţine să-mi reamintească săptămânal colega mea de birou, vinerea e zi de spălat haine. De obicei. Azi n-am făcut nimic. N-am tradus, n-am făcut curat, n-am făcut mâncare, nici măcar la muncă nu m-am stresat la fel de tare ca de obicei. Pur şi simplu nu mai sunt în stare de nimic.

M-a apucat pofta de scris pe blog pentru că, navigând pe internet, am dat întâmplător peste o idee "ce am scris anul trecut pe vremea asta". Aşa că mi-am căutat articolele de la începutul lui martie, anul trecut şi m-am încântat singură cu două articole şi mi-am zis "trebuie să continui". În unul din articole ziceam că am citit un capitol dintr-o carte de Feng Shui. Ţin să anunţ în mod oficial că a trecut un an de atunci şi am mai citit.... două... capitole, nu cărţi.

Totuşi, e vineri, e 22 seara, sunt leneşă, n-am făcut nimic toată ziua (o să repet asta până mi se face ruşine), mor de oboseală, sunt singură acasă, patul mare, gol şi cald mă aşteaptă cu braţele deschise ... ce poate face un om sănătos la cap în aceste condiţii?

Să iasă în oraş, bineînţeles.


Ah, dilema numărul doi: cum e corect acum: "într-o" sau "întro" ?... că de când am ieşit din şcoală am înţeles că iar s-au schimbat toate regulile gramaticale. Dacă mă prindeţi că mai fac greşeli pe blog, e din cauză că-s prea bătrână să mai scriu corect.

Uitasem să zic. Am o floare. Prima mea floare din casă. Una mică, în ghiveci, e drăguţă că mă mai înveseleşte dimineaţa. Am primit-o de mărţişor. Habar n-am ce să-i fac, cum s-o îngrijesc, nu m-am priceput niciodată la plante. Eu zic că pariurile legate de durata ei de viaţă pot să înceapă :D

M-am mutat de 3 săptămâni. În primele două nu am avut net deloc. Săptămâna asta am avut, dar nu am avut deloc timp să stau, decât vreo 15 minute pe zi. Practic, am stat 3 săptămâni fără internet.

Aş minţi dacă aş zice că abstinenţa a fost completă, practic am avut internet la lucru şi am mai trecut pe la ei mei. Dar nu e acelaşi lucru cu a sta aşa, vreo 2-3 ore, doar tu cu calculatorul, fără nici o bătaie de cap. Chiar nu e deloc acelaşi lucru.

Ce am făcut eu în ultimele 3 săptămâni (exceptând mai mult de juma de zi petrecută la job)?

- Păi... am făcut treburi gospodăreşti, adică am făcut curat prin diverse locuri din casă, am mai spălat nişte haine, am mai gătit ceva...
- M-am uitat la o grămadă de seriale şi filme
- Am făcut cumpărături. Multe.
- Am fost la teatru (Visul unei nopţi de vară, foarte tare, vi-l recomand)
- Am ieşit la un cocktail cu o prietenă
- M-am jucat Ants la calculator (e un joc de ăla de cred că merge şi în Dos)
- Am găzduit o seară de poker

Ce vreau să zic cu toate astea e că n-am murit, ceea ce dezminte varianta cum că aş fi dependentă. Dar parcă tot mai bine e să-l ai.