Anda Dj

Nu ştiu de ce românii tind întotdeauna spre extreme. E foarte greu să găseşti o cale de mijloc în atitudinea noastră faţă de diverse chestii. Aşa e şi cu limba. Sunt două feluri de oameni: cei care aproape neagă cu desăvârşire limba română şi cei care sunt atât de obsedaţi de ea încât nu pot accepta nici o abatere.

Mă uitam pe youtube la nişte români care vorbesc în engleză. Nu mă deranjează partea asta, până la urmă e de înţeles, ai mai mult potenţial de suscribers când te adresezi unui public internaţional... ce mă deranjează e că vorbesc engleză prost. Nu toţi, dar unii. Şi asta mă duce cu gândul la alte categorii, să zicem cântăreţii. 99% din artiştii români au scos în ultimul an piese în engleză. Pot să număr pe degetele de la o mână piesele noi în română. Şi lăsând la o parte că unii au o pronunţie de toată jena, îi mai vezi pe la interviuri că îmi crapă mie obrazul de ruşine pentru ei. Cred ca nu mai trebuie să reamintesc de Inna. Să ne-nţelegem: nu e nimic rău să cânţi în engleză, nu e nimic rău în a nu ştii foarte bine engleza (se mai întâmplă, poate ştii altă limbă). Ce mă deranjează este să insişti să îţi faci o carieră bazată pe limba engleză şi să nu faci măcar minimul efort să o înveţi, eventual să iei nişte lecţii de pronunţie.

De partea cealaltă a baricadei sunt cei care vânează orice greşeală. Şi nu cumva să îndrăzneşti să spui un cuvânt englezesc în loc de unul românesc. Acuma fără supărare, dar nimeni nu condamnă expresiile franţuzeşti. Doar dacă e engleză e bai. Ceea ce mă face să cred ca de fapt e doar un fel de "hai să fim gică-contra". Noah, eu folosesc des expresii englezeşti. O fac aşa, în viaţa de zi cu zi, nu vă imaginaţi că dacă trimit o scrisoare oficială la lucru introduc eu un "anywho" (asta apropo de faptul că m-a întrebat Sheeva la un moment dat dacă ştiu că nu e un termen corect. În caz că mai are cineva dilema asta, ştiu, e un slang, mi l-am însuşit dintr-un serial). Eu mă uit des la seriale, mă uit pe youtube, sunt expusă des ca să zic aşa la expresii în limba engleză şi le mai folosesc şi eu. Până la urmă limba e un organism viu, se modifică tot timpul, nu ştiu de ce trebuie să insistăm noi să folosim nişte cuvinte pe moarte, e ca şi cum ne-am apuca să vorbim în arhaisme. Mi se pare aiurea să ne tot ţinem cu dinţii de nişte lucruri care oricum n-au o însemnătate atât de mare. Doar pentru că zicem "trend" în loc de "modă" sau "manager" în loc de "gestionar" nu înseamnă că limba română îşi pierde valoarea. Important e să ne înţelegem.

Hai să nu mai fim chiar aşa stresaţi. Una este să foloseşti o limbă greşit în mediul profesional şi alta e să îţi mai scape o expresie în altă limbă în limbajul uzual. Aş prefera ca lumea să fie la fel de stresată când vine vorba de CE zici şi nu neapărat de CUM zici.

Îmi amintesc de acum câţiva ani (vreo 7-8), de parcă ar fi fost altă viaţă, când pierdeam nopţile constant. Eram în fiecare săptămână într-un club sau la un chef, în plus consumam şi alcool care numai treaz nu te ajută să fii. În timpul săptămânii aveam ora de culcare pe la 12-1 noaptea, în caz că a doua zi aveam şcoală. Dacă era vacanţă, ora mea de culcare era pe la 6 dimineaţa. Mă trezeam pe la 10 şi funcţionam perfect cu 4 ore de somn.

Îmi amintesc chiar de un Revelion când am petrecut 5 zile la o cabană. Pentru că majoritatea erau cuplaţi, cei rămaşi singuri, adică eu şi trei băieţi, am nimerit să dormim în camera cu muzica, unde se ţinea practic cheful în fiecare noapte. După ce toţi se retrăgeau în camerele lor, noi ne făceam crenvuşti (ce ciudat, ştiaţi că nu există pe dexonline cuvântul ăsta?) şi ne uitam la videoclipuri până pe la ora 8 jumate, când ne puneam să dormim. La ora 10 se trezeau toţi ceilalţi şi eram, la rândul nostru, nevoiţi să facem la fel. Timp de 5 zile am dormit în total 6 ore şi a fost unul dintre cele mai reuşite Revelioane ever.

Apoi, în timpul facultăţii, când n-am mai avut cursuri înainte de ora 10, m-am obişnuit să am ora de culcare pe la 2-3. Ţin minte rarele ocazii când aveam o oră matinală de trezire şi mă puneam să mă culc mai devreme, cât de greu îmi era să adorm. Insomnia era cea mai mare problemă a mea.

Şi uite-mă acum, la 24 de ani, într-o ploioasă zi de duminică. Azi noapte, aproape de ora 1, am zis să mă uit la un film, că doar nu trebuie să mă trezesc devreme (asta luând în considerare că mi-au trebuit două cafele să rămân trează până la 1, că pe la 22 mă cam ia somnul). Pe la 1 jumate mi se închideau ochii, aşa că am hotărât să amân filmul pe dimineaţă.

M-am trezit destul de greoi pe la ora 10. Acum e 15 jumate si de vreo doua ore mă tot gândesc ce să fac să nu-mi mai fie atât de somn. Măcar nu mai am probleme cu insomnia, adorm de cum pun capul pe pernă. Oare dacă de la vârsta asta obosesc atât de repede, cum va fi peste câţiva ani când poate voi avea copii ce mă vor ţine trează toată noaptea?

Săptămâna trecută mi-am făcut un test unde mi-a ieşit rezultatul că trec prin "mid-life crisis" (o chestie prin care trec de obicei oamenii la 40-50 de ani). Oare îmbătrânesc prea repede?

Cred că am menţionat de multe ori în posturile din ultima lună şi ceva că îmi neglijez blogul. Dar uite că în ultimele zile mi s-a făcut dor de el.

Sunt taur. Se spune că taurilor nu le plac schimbările. E adevărat, prefer stabilitatea, dar nu neapărat că nu-mi plac schimbările, ci doar mă adaptez greu. Aşa că prefer să fie făcute treptat. Iar de data asta, schimbarea a venit brusc, nu peste noapte, ci peste zi. Era miercuri, ora 10 jumate când am primit un telefon. N-aveam nici cea mai mică idee că avea să fie prima zi de muncă şi că din acel moment timpul meu liber avea să se micşoreze semnificativ. Şi de-abia acum, de vreo două zile am început să accept noul meu stil de viaţă. Mi-am dat seama de asta când în sfârşit am început să mă mai gândesc şi la alte lucruri decât cele legate de muncă. Azi noapte, cred că pentru prima dată de când m-am angajat, n-am mai visat cărţi sau contracte. Am avut un vis absolut normal.

Aşadar, m-am gândit că e momentul să-mi îndrept puţin atenţia şi spre alte aspecte şi acum, că tot e weekend, am timp şi să mă ocup puţin de asta. Voi începe cu o curăţenie la mine în cameră. Şi dacă tot sunt într-o dispoziţie organizatorică, am zis să-mi fac puţină ordine şi pe blog. Mi-am schimbat template-ul dacă tot suntem la capitolul schimbări (intenţionez să postez mai des, aşa că trebuia să-l fac puţin mai atrăgător pentru mine). În plus, acum apar şi imagini la comentarii. Şi mi-am făcut curat în blogroll, care s-a cam întreit, dar cu atât mai bine, ce să zic. În plus, observ că şi Blogspot-ul a făcut nişte schimbări, se observă la postat.

Ah, voiam să mai zic, aşa, în trecere, că a apărut prima carte cu numele meu pe ea. Se numeşte "Altarele lui Zalmoxis", este scrisă de Ana Cicio şi va fi lansată oficial în 9 septembrie la Negreşti Oaş. E chiar o carte drăguţă, despre miturile din zona Oaşului (şi are poze :D ). 

Nu reuşesc nicicum să înţeleg o chestie. De ce eşti neserios atunci când ştii că şi alţii depind de tine?

Sunt sigură că majoritatea celor care au trecut prin şcoală sau printr-un job, ştiu cum e să ai un deadline şi să nu reuşeşti să-l respecţi, sau să o faci în ultima secundă. Eu întotdeauna mi-am predat lucrările în ultimul moment, recunosc. Dar atunci când trebuie să predai un eseu la şcoală, sau ceva de genul ăsta, riscul e doar al tău. Dacă nu reuşeşti, primeşti o notă mică. TU.

Când m-am angajat am fost conştientă de cel mai mare dezavantaj (tot în comparaţie cu şcoala). Nu mai pot să zic că "azi n-am chef deloc să mă duc", să mă întorc pe partea cealaltă şi să mă culc la loc. În fiecare dimineaţă, cu precizia alarmei de la telefon, mă ridic din pat la ora 6, că vreau, că nu vreau. Nu e uşor deloc, dar ştiu că nu am de ales. Pe vremea când dădeam meditaţii era oarecum asemănător, cu diferenţa că dacă ştiam cu o zi înainte că nu vreau să mă duc, sau am alte planuri, pot să sun şi să reprogramez. Niciodată, dar niciodată, nu mi s-a întâmplat să nu mă duc fără să anunţ înainte.

Deci cum ziceam, cineva trebuia să facă o chestie. Plătită, bineînţeles. Avea un deadline: luni. După cum vă daţi şi singuri seama, azi e miercuri. Am primit ceva? Nope. Bun, am înţeles, ai avut probleme personale şi chiar n-ai putut să termini la timp. Se numeşte telefon mobil, pentru că îl poţi lua cu tine şi să răspunzi naibii la telefon, nu să mă laşi să sun din 5 în 5 minute.

Azi o să fiu EU luată la întrebări şi chiar dacă în realitate ştiu că nu prea era nici un mod prin care eu personal aş fi putut preveni treaba asta, ştiu că o să fie cumva vina mea. Că aşa se mişcă treaba. Nu pot să înţeleg nici într-o mie de ani de ce nu a putut să-mi răspundă la telefon, sau să-mi trimită un amărât de mail sau un sms să-mi zică şi mie măcar în ce stadiu e. Şi dacă ştii că pleci departe, într-un loc unde n-ai semnal, îţi poţi rezerva 1 minut măcar să anunţi treaba asta. Măcar atunci când ştii că depinde cineva de tine.

Azi, din cauza ei, mă duc cu groază la lucru.

Una dintre reality showurile mele preferate este Top Chef. Nu sunt genul de om care să mănânce mult, dar sunt extrem de pofticioasă. Îmi place să gătesc, dar o fac extrem de rar. De ce? Nu ştiu exact. Probabil de lene. Sau pentru că există întotdeauna cineva să o facă în locul meu. Pentru mine arta culinară chiar e o artă. Procesul de a găti mi se pare unul extrem de complex, ai nevoie atât de talent, cât şi de multă experienţă (şi tehnică).

Lăsând toată modestia la o parte, n-aş zice despre mine că-mi lipseşte talentul. Chiar gătesc cu plăcere, am o paletă bunicică şi pot să-mi dau seama de multe lucruri instinctiv. Nu am nevoie să gătesc după reţete, pot să le inventez, îmi dau seama cam ce ar merge cu ce.
La capitolul "tehnic", cred că mă descurc bine pentru cineva care găteşte aşa rar .... bineînţeles, nu mă pot compara cu cineva care găteşte zilnic, dar dacă am uneltele potrivite, îmi iese ceva decent.
Din păcate, am realizat că stau super prost la experienţă. Şi aseară mi-am dat seama de ce am nevoie de ea ca să iasă o treabă bună.

Aşadar, aseară m-a lovit aşa o poftă de paste cu sos de roşii. M-am hotărât deci să-mi fac nişte spaghete milaneze. Cum ziceam, nu am nevoie de reţete de obicei, dar cum n-am făcut în viaţa mea sos roşu, am căutat totuşi una pe net (mai ales că sunt atâtea bloguri pe tema asta).

În reţetă zicea ceva de genul "sotează ciupercile şi şunca în unt sau margarină şi apoi adaugă sosul de roşii".
Totul bine şi frumos, dar ce înseamnă "a sota"? Am căutat rapid un dicţionar gastronomic (thank God for the internet) şi am aflat că a sota înseamna a rumeni uşor legume sau carne în grăsime. Cum nu aveam nici unt, nici margarină, am apelat la clasicul ulei (foarte puţin de altfel). Treaba asta a mers ok până la urmă, am adăugat sosul de roşii, dar mi-am dat seama că ceva nu era ok... consistenţa mai bine zis. Şi mi-am amintit că parcă auzisem io pe undeva că se adaugă şi apă. Am adăugat şi puţină apă, până "grosimea" sosului mi s-a părut ok. Pe la punctul ăsta m-am gândit şi eu să gust şi mi-am dat seama că sosul de roşii e foarte foarte foarte dulce.
Am băgat sare, am băgat piper, am băgat oregano, tot dulce a rămas. Până la urmă, după ce l-am pus peste spaghete, am adăugat şi nişte caşcaval, care a mai echilibrat puţin şi am putut totuşi mânca... dar nu înţeleg de ce a fost aşa dulce. Altfel ar fi fost chiar bun.

Deci dacă unul dintre voi se pricepe la gătit, explicaţi-mi şi mie... cum faci sosul roşu să nu fie dulce? Mulţumesc.

Nu mi-am abandonat blogul, dar trec printr-o perioadă în care probabil voi scrie mai rar. Aş minţi să zic că n-am timp de scris (până la urmă n-ar fi aşa dificil să-mi găsesc juma de oră de două ori pe săptămână), dar am atâtea chestii pe cap, dintre care niciuna n-ar fi un subiect prea interesant pentru blog. De luni până vineri sunt workaholic. În weekend fac toate lucrurile de care n-am timp în restul săptămânii.

În altă ordine de idei, vineri am văzut pe stradă the cutest thing evăr: doi bătrânei (un el şi o ea) cu tricouri exact la fel. Galbene. Mi-am imaginat toate scenariile posibile prin care cei doi s-au hotărât să se îmbrace astfel, şi toate mi se par la fel de amuzante.

Şi weekendul ăsta am descoperit că nu ma descurc chiar aşa rău cu copiii mici. Darius are un an şi şapte (sau opt?) luni şi îi place să stea la mine în braţe sau să mă ţină de mână. Ne-am jucat în nisip şi am fugit după fluturaşi. Am febră musculară, apropo. Dar cred ca asta e mai degrabă de la Twister.

E ciudat cum un weekend departe de casă te deconectează mai tare decât unul în care nu faci absolut nimic.

Ştiu că lucrurile astea n-au legătură între ele şi nu le scriu doar de dragul de a posta ceva. Sunt lucruri despre care am vrut să scriu aşa, în parte. Să le dezvolt ca pe articole de sine stătătoare. Şi apoi mi-am dat seama că nu-s foarte în stare să dezvolt.

Sper să îmi revin, dar nu-mi fac mari speranţe pentru viitorul apropiat. O să încerc din când în când să mai vin cu o idee mai concretă pe care să o dezvolt pe-aici. Dar nu promit că nu va avea legătură cu jobul.

N-am nici un fel de pregatire în resurse umane, fac asta cât se poate de clar de la început. Pur şi simplu întâmplător am ajuns în situaţia să mă uit peste nişte cv-uri. Şi m-am îngrozit.

Reamintesc că acum nici o lună eu eram în postura candidatului şi trimiteam cv-uri pe unde apucam. Faţă de un specialist în domeniu, eu m-am considerat mult mai binevoitoare... cel puţin pe primele 20 le-am citit cap-coada (la urmatoarele 50 am citit doar ce mă interesa, că deja nu mai aveam rabdare). Dar le-am citit pe toate, chiar şi după ce postul s-a ocupat si mi le-am salvat pe cele care m-au interesat, gândindu-mă că o bază de date nu strică.

Dar nu înţeleg totuşi unele faze. Cum naiba să-ţi pui desene cu fluturaşi în CV? Sau fonturi ciudate şi colorate?
Începând din liceu cred că am invatat la cel puţin 8 materii diferite cum să-ţi faci un cv şi o scrisoare de intenţie, sunt chestii aşa, de bun simţ... de exemplu:

Să fie uşor de citit
Am găsit cv-uri întregi scrise cu bold. Nici o diferenţă între titlu si scris. Dacă te interesa o informaţie anume, trebuia să faci pe detectivul să o găseşti.
Altele nu aveau nici o ordine logică a informaţiei date. Ordine cronologică inexistentă. M-au deranjat şi cei care puneau invers (cele mai recente experienţe/studii ar trebui să fie la început, nu la sfârşit), dar erau unii care aveau cea mai recentă experienţă undeva pe la mijloc. o.O
Ca să nu mai vorbesc de greşeli de ortografie. Toată lumea mai face o greşeală din când în când, sunt sigură că şi eu fac. Dar măcar cv-ul ţi-l citeşti de 3 ori... şi erau greşeli copilăreşti, nu cuvinte complicate. Ah, găsite în cv-ul unei tipe care a terminat Facultatea de Litere.
Şi paginaţia... chiar n-am avut nici o pretenţie să fie format european sau mai ştiu eu ce, dar măcar să pară că ţi-a păsat cât de cât.

Poza
Eu m-am ferit întotdeauna să-mi pun poză pe cv şi un angajator chiar m-a "certat" pentru asta. Nu mi-am pus din două motive: mi-a fost frică să nu dau peste cuiva căruia chiar îi pasă cum arăt (nu mi se pare normal să conteze aspectul fizic, cel puţin nu în domeniile în care am aplicat eu), dar mai ales pentru că nu aveam o poză mai profesională şi am tot amânat să-mi fac.

Trecând la cealaltă pespectivă, nu m-au deranjat în mod deosebit cv-urile care nu aveau poză, deşi într-adevăr, am înţeles rostul ei: am reţinut mai bine oamenii dupa faţă, nu după nume. Mai ales la 100 de cv-uri nu mai poţi să-ţi aminteşti numele tuturor, dar o fizionomie o mai recunoşti.

Dar revin la ideea de "poza mai profesionala" ... 80% din pozele de pe cv-uri sunt pitzi style. Cum pot să iau în serios pe cineva care îşi pune o poză în care i se vede juma de faţă, dar întreg decolteul? Sau de alea făcute cu aparatul de sus în jos? Sau cu ochelari de soare?
Unele şi-au trimis chiar poze din vacanţă, pe munte, îmbrăcate în trening... sau de la nunţi .... una avea o poză într-un club cu paharele de alcool lângă ea.
Nu ştiu cum să zic, dar decât aşa, mai bine deloc.

Ah, apropo, o poză ar trebui să fie acolo mică într-un colţ. Am avut cv-uri în word care mi s-au deschis cam în 3 minute din cauza mărimii pozei.

Informaţii relevante
N-o să uit niciodatul cv-ul unei tipe care la rubrica "pasiuni" a scris: manichiura.
Mai ales pe o poziţie unde am specificat că trebuie să lucrezi mult pe calculator.
Sau alta care a scris că cel mai mare vis al său este să lucreze ca beauty adviser şi are abilităţi bune de make-up... îmi venea să îi trimit un mail să o întreb de ce a mai aplicat la noi.
Şi chiar experienţa... ok, într-adevăr, e important să ai cât de cât experienţă, chiar şi în alt domeniu... dar una e să menţionezi, şi alta e să ocupi doar 3 pagini cu joburile tale ca ajutor de bucătar sau babysitter pe un post de secretară.
Ah, dacă n-ai ceva, pur şi simplu nu zici nimic... un cv ar trebui să te pună în valoare, nu să-ţi scoată în evidenţă defectele... o domnişoară a adăugat o pagină nouă cv-ului doar ca să menţioneze că n-are permis de conducere.


Scrisoare de intenţie
Nu pot să zic că mie mi-a păsat prea tare dacă a existat sau nu. Dar daca tot faci una, măcar fă-o ca lumea. O tipă a trimis scrisoare, dar fără cv, mi-a zis două lucruri despre ea şi dacă sunt interesată să îi cer cv-ul. Nu vreau să fiu rea, dar nu ştiam cum să-mi mai fac timp să citesc cv-urile primite, chiar nu ţineam neapărat să mă rog de cineva să-mi trimită cv-ul.
Altele care întrebau de renumeraţie. Asta dacă chiar vrei întrebi la interviu, nu în scrisoarea de intenţie. Nu zic că nu e important, dar ar trebui să arăţi că-ţi pasă în primul rând de munca propriu-zisă, abia apoi de bani. Eu n-aş vrea să lucrez cu cineva căruia nu-i place ce face.
Una mi-a trimis o scrisoare care în mod sigur era o chestie generală care o trimitea la toată lumea... mi-am dat seama după faptul că nu se potrivea absolut deloc cu informaţiile pe care le dădusem eu în anunţ. Cv-ul e ok să fie general, dar scrisoarea de intenţie ar trebui să fie personalizată. Că doar îţi exprimi intenţia pentru ACEL job.
Şi chiar dacă apreciez sinceritatea, mi se pare aiurea să ai formulări de genu: "din cauza crizei sunt dispusă să accept şi alte joburi decât în domeniul meu de interes", sau "momentan primesc un salariu sub orice critică şi mi-aş dori încă un job în plus".



Mă rog, nu cred neapărat că cineva care chiar are probleme de astea cu cv-urile îmi citeşte blogul, dar voiam să mă descarc şi eu undeva :D