Azi dimineaţă m-am uitat în calendar, convinsă că e 28. Îngrozită, am descoperit că e 30. Mâine e ultima zi din an şi la cât de aiurită sunt, puteam să descopăr asta mult prea târziu.
M-am tot gândit în ultima săptămână să pun aşa, la sfârşit de an, un top pe blog (că aşa se procedează în perioada asta, se fac topuri). Doar că nu aveam nici cea mai mică idee ce top, pentru că alea normale (filme, piese, cărţi din 2010) sunt deja ultra-făcute. Voiam ceva original... şi azi mi-a venit ideea:

Top 5 filme REVĂZUTE anul ăsta

Filme pe care le-am văzut altădată, dar le-am revăzut din diverse motive. Ţin să precizez că cel mai bun mod să revezi un film, e alături de cineva care nu l-a mai văzut niciodată şi să-i priveşti reacţiile la faze pe care tu le cunoşti deja.

"He's got the whole world, in his hands, he's got the whole wide world, in his hands"

Locul 4 - La science des rêves (2006)

Deşi filmul e din 2006, prima dată l-am văzut tot anul ăsta, dar aşa, prin ianuarie. Prima dată am fost foarte impresionată, mi-a plăcut enorm linia subţire dintre realitate şi vis. E un film aşa, jumate în franceză, jumate în engleză. E frumos, chiar îl recomand. Problema a fost a doua oară când l-am văzut. Ştiind deja fazele din film, n-am mai rămas aşa impresionată ca prima dată. Ceea ce mă duce la concluzia că e un film mişto... de văzut o singură dată.

Noroc cu sărbătorile că am şi eu câteva zile libere. Aproximativ o săptămână să zicem. Aşteptam de aşa mult timp să vină săptămâna asta, încât mi-am supraplanificat-o. Acuma dacă mă gândesc aşa, la "TO DO list"-ul meu de concediu, îmi dau seama că sunt mai ocupată decât  în mod normal.

Aseară, imediat după ce am ieşit de la muncă şi am bătut câteva ore bune prin magazine în căutarea unei perechi de cizme, pe care bineînţeles că nu am găsit-o (blestemul numărului 35 la picior), am ajuns acasă şi m-am băgat direct la 3 prăjituri:















 
Că doar nu-mi puteam nega noua vocaţie.

Am fost lăsată să respir fix 15 minute (cât să mănânc) şi apoi:

Anda, hai la brad!

Pe la ora 12 am căzut în pat frântă de oboseala, doar ca să mă trezesc dimineaţa cu gândul la cafea.

Anda, uite acolo e cârpa, să-ţi faci curat în cameră. Repede, că trebuie să mergem la poştă şi cumpărături până nu se închide că azi e 24

Asta în timp ce-mi aminteam că mai am de tradus vreo 150 de pagini, că trebuie să trimit o sută de mailuri, să mă spăl pe cap, să-mi fac unghiile, să-mi odihnesc puţin picioarele că de trei săptămâni umblu doar pe tocuri...

Ăsta e un moment de ăla în care îmi doresc un concediu de la concediu.

Sinceră să fiu m-am tot ferit de cumpărăturile online. Probabil sunt eu mai paranoică, dar nu prea am încredere să cumpăr ceva dacă nu văd produsul cu ochii mei, pe viu, să-l iau în mână, să-l pipăi, să văd că e real. Mai ales că ştiu multe poveşti cu diverse ţepe.

Noah, dar uite că vine Crăciunul peste noi şi eu trebuie să-mi cumpăr cadou, că doar n-o să rămân fără. Şi cum am cam renunţat eu la toate jocurile de pe net şi, deci, am salvat o grămadă din timpul meu online, tot mă trezesc că intru pe diverse site-uri. Nu ştiu cum se face că numai peste magazine online dau. Şi tot întâmplător am găsit nişte oferte foarte bune... am stat vreo două săptămâni până am învăţat ce site-uri sunt de încredere (dacă mă credeţi stau să caut CUI-ul şi toate alea înainte să comand ceva) şi în sfârşit m-am hotărât să cumpăr nişte chestii. Şi uite aşa am dat o comandă, apoi pe a doua, apoi pe a treia ...

Unul dintre motive e o chestie pe care n-am înţeles-o niciodată până nu am ajuns s-o trăiesc pe propria piele: lipsa de timp. Mie chiar îmi place să fac cumpărături şi n-am înţeles niciodată cum poţi să nu-ţi găseşti timp liber să-ţi cumperi o chestie. Uite că io nu-mi mai găsesc timp liber. De cele mai multe ori când am nevoie urgentă de ceva rog o colegă sau un membru al familiei să-mi cumpere, iar când am nevoie de ceva, dar nu urgentă, amân la nesfârşit. Odată se adunaseră atâtea chestii, ca am dat o tură de cumpărături şi am cheltuit mai mult de jumate de salariu.

Aşa că ideea să stau acasă în faţa calculatorului, să fac o comandă şi să-mi vină cu curierul până la uşă mi-a surâs. Adevărat, trebuie plătit şi curierul. Dar eu am prins de exemplu o ofertă atât de bună la un produs încât, cu plata curierului cu tot, îmi iese la jumate preţul din magazin. Deci tot se merită.

Un alt motiv pentru care m-am ferit de cumpărăturile online a fost metoda de plată. Eu nici în ziua de azi nu am un card valabil. Dar acum m-am obişnuit cu plata ramburs şi e chiar ok.

Haine încă mi-e frică să-mi iau. Mi-e frică că n-o să-mi fie bune. Dar poate tot o să încerc odată, când prind o ofertă super bună :P Voi cum vă descurcaţi cu shoppingul online?

Dis de dimineaţă ies din scară să mă duc la muncă. În faţa blocului curăţau zăpada vecinii de la parter, soţ şi soţie. Stăm în acelaşi bloc de 24 de ani, adică de când mă ştiu.

Trec pe lângă ea, zic sărumâna, mai încolo trec pe lângă el:
- Bună dimineaţa
- Bună dimineaţa. La şcoală, la şcoală?
- La lucru, la lucru

Dacă i-aş fi zis că a câştigat la loto fără să bage bilet cred că ar fi fost mult mai puţin surprins. E drept că acum câteva luni mergeam încă la şcoală, nu era el prea departe de adevăr, dar totuşi, nu-s CHIAR aşa de tânără.

Merg mai departe şi îmi amintesc că mi-a expirat abonamentul. Mă îndrept spre casa de bilete scoţându-mi tichetul din portofel şi îmi arunc ochii peste poză. Făcută la 15 ani, ţin minte foarte bine că eram în clasa a 8-a şi am fost cu colegii la Grădina Botanică să ne facem poze. Îmi dau seama că nu m-am schimbat prea tare. Nici nu mai vorbesc de faptul că n-am crescut deloc în înălţime.

Ajung la muncă, îmi sună telefonul.
- Bună ziua
- Bună ziua, mă numesc Xulescu din localitatea Y.  V-am trimis acuma vreo două săptămâni o copertă prin fax.
- Da, îmi amintesc.
- Sunt.
- Pun pariu că şi frumoasă, am eu o intuiţie despre chestiile astea....

Ştiu că-s tânără, dar nu mai sunt CHIAR aşa de tânără (e a doua oară când o zic în acelaşi post, ştiu). Majoritatea colegilor mei de la lucru sunt mai tineri ca mine. Majoritatea oamenilor de o vârstă cu mine sunt căsătoriţi şi au copii şi de alea. Sunt OAMENI MARI. La vârsta mea eu ar trebui să fiu un om mare.

În fiecare dimineaţă am aceeaşi dilemă: cum ar trebui să mă îmbrac azi ca să fiu luată în serios. Şi lucrez într-un loc unde nu există nici un cod vestimentar, aş putea foarte bine să mă duc în blugi şi adidaşi, că eu aşa mă îmbrac de obicei şi nu mi s-ar zice nimic. Dar ştiu că aş arăta a copil de 14 ani şi aş fi privită cu superioritate, că aşa sunt oamenii superficiali şi nu văd competenţa omului, văd doar cum arată.

Nu-s frustrată de faptul ăsta, sunt oarecum surprinsă. Ştiu că o să am norocul să arăt mai tânără atunci când va fi cazul şi timpul oricum trece destul de repede şi de acum înainte doar în defavoarea mea. Dar totuşi, eu când mai cresc?

Anul ăsta de ziua mea am făcut un experiment şi am postat pe blog un Wishlist, ca să-mi scutesc prietenii de chinul întrebării "ce cadou să-i luăm?" Nu ştiam exact cât de eficient urma să fie, cred că la momentul postării am făcut-o jumate de amuzament, jumate că mă cam săturasem de cadouri inutile.

Apropo de cadouri inutile, toate obiectele au ele un scop, nu poţi să zici că un lucru e total inutil, şi eu mă bucur pe moment de orice, dar când îmi stau chestii pe raft 10 ani şi singurul moment când le ridic e să şterg praful de pe ele, înseamnă că nu a fost cel mai reuşit cadou din lume. O altă variantă de cadouri nereuşite: acum mulţi ani, de ziua mea, nu mai ţin minte ce vârstă împlineam, dar în jur de 10, am primit nici mai mult nici mai puţin decât 5 seturi de perii şi piepteni. Nu zic că nu e un obiect folositor, dar ce puteam eu să fac cu 5 seturi întregi?

Nu sunt sigură în totalitate care este motivul, dar îmi place să-mi segmentez viaţa în anotimpuri. Fiecare anotimp e important în felul lui şi reprezintă o nouă etapă. Şi le apreciez pe toate, mai puţin iarna. Şi cu motive întemeiate, zic eu.

Primăvara o simt întotdeauna ca pe un început. E adevărat, mai e răcoare, dar o răcoare plăcută, nu una dureroasă. Ploile cel mult mă incomodează. Dar puţine lucruri sunt mai frumoase decât copacii înfloriţi, mai ales când treci printre ei şi te trezeşti într-o ploaie de petale (ce poetică mă simt în seara asta, se vede că am mâine lansare la o carte de poezii). Ziua e mai lungă, soarele e mai puţin timid, începi să-ţi faci planuri de vară, te mai inveseleşti puţin. Iar de prin mai e ca şi vară.

Vara e cel mai activ sezon. Vara ai chef de plecat departe, de stat toată noaptea treaz, de aventuri, de viaţă în general. De fapt, aş fi putut opri propoziţia la "vara ai chef". Parcă şi munca o făceam mai cu spor azi vară. Vara e ca o adolescenţă, când eşti curios şi energic şi faci tâmpenii pe care le regreţi, dar îţi pare totuşi bine că ai încercat. Vara e anotimpul când ne construim amintiri.

Şi toamna e ok, deşi nu toţi sunt de aceeaşi părere. Toamna e mai matură. E tot un fel de trezire, tot un fel de construit, tot depui energie, dar de data asta o faci pentru tine, o faci responsabil. O faci cu lucrurile care contează pe termen lung. Dacă vara încerci să uiţi, toamna te implici cu adevărat.

Şi apoi vine oroarea. Iarna e un frig de îţi îngheaţă orice bucurie. Orice urmă de chef dispare. Nici chef să mă ridic din pat nu mai am. Porţi treişpe rânduri de haine, că şi o simplă mişcare ajungi să o faci cu grad de dificultate ridicat. Iarna consumi cea mai multă energie. Iarna e cel mai deprimant anotimp, dovedit ştiinţific. Şi cel mai nesănătos.

Vedeţi, noi avem nevoie de soare. Soarele ne ajută să asiliăm şi să prelucrăm tot felul de substanţe necesare, cum ar fi vitaminele, reglează tensiunea, îmbunătăţeşte circulaţia sangvină, scade nivelul colesterolului şi al glicemiei, creşte imunitatea, energia şi forţa musculară, dar în acelaşi timp stimulează serotonina (hormonul fericirii) şi dopamina (hormonul scopului, care ne ajută cu focalizarea şi entuziasmul).

Ei bine, eu iarna nu apuc să văd soarele. Şi nu o zic la figurat, chiar nu apuc. Dimineaţa mă duc devreme la muncă, de-abia  se vede un pic portocaliu pe cer, iar seara pe când ies e deja întuneric. Şi uite aşa ajung eu să fiu deprimată şi fără chef. Dintre toate lunile de iarnă, decembrie mi se pare cea mai suportabilă. E încă la început (îţi aminteşti parcă cum arăta soarele), parcă nu e chiar atât de frig, parcă nu trebuie să porţi toate treişpe rânduri de haine (te mulţumeşti cu doişpe), mai o sărbătoare, mai un motiv de băut, mai un motiv de chef, mai o vacanţă, mai un concediu, mai câte o zi liberă legală... merge cum mai merge.

Mi-e o groază de ianuarie şi februarie de nici nu-mi vine să mai ies din anul ăsta. Măcar de ar fi decizia mea :P Mi-e groază că o să ningă şi o să fie zăpadă. Urăsc zăpada. E aşa albă de te dor ochii, e rece şi-ţi intră-n papuci (asta-mi aminteşte că iar trebuie să-mi cumpăr cizme). Urăsc să port căciulă şi mănuşile mă incomodează (îmi ia de 5 ori mai mult să răspund la telefon).

Un motiv în plus să-mi doresc să fiu arici. Aricii hibernează.

V-aţi gândit vreodată "ce tare ar fi fost să trăiesc pe vremea când...." ? Nu ştiu câtă pasiune pentru istorie mai există, dar sunt sigură că fiecare om are câte o slăbiciune pentru anumite vremuri. Pe mine, de exemplu, m-au fascinat întotdeauna antichitatea şi secolul XX (chiar dacă i-am prins sfârşitul). Nu mi-au plăcut niciodată părţile cu război şi ocupaţii străine, care din păcate ocupau cam 90% din paginile manualelor de istorie. Pe mine mă interesau artele, descoperirile ştiinţifice, concepţiile si modul de viaţă din alte timpuri.

Dacă va fi un fel de om de ăsta ca mine în viitor, probabil şi-ar dori să trăiască în epoca noastră. Dacă stăm bine să ne gândim, probabil că atât din punct de vedere istoric, cât şi din punct de vedere ştiinţific, trăim în nişte timpuri extrem de interesante, care probabil trec pe lângă urechile noastre, că noi suntem prea concentraţi să aflăm cine a fost eliminat la "Dansez pentru tine".

Ţin minte că prima ştire care mi-a dat fiori pe şira spinării şi m-a făcut să realizez că încă mai se pot întâmpla evenimente istorice la care pot fi martoră, a fost un lucru aparent neînsemnat, cel puţin pentru noi: independenţa Timorului de Est, primul stat devenit suveran în secolul XXI (asta se întâmpla în mai 2002). N-aveam atunci idee că aproape voi uita de el în faţa a ceea ce avea să urmeze.

Cred că toate lucrurile care s-au întâmplat în ultimii ani, importante din punct de vedere istoric, au fost destul de mediatizate. Cele importante din punct de vedere ştiinţific, mai puţin. Sau poate au fost mediatizate, dar n-au prezentat interes. Eu am rămas de multe ori cu gura căscată (la propriu) când am văzut lucrurile posibile astăzi, care depăşesc cu mult orice scenariu ştiinţifico-fantastic din trecut, dovadă că realitatea a ajuns să depăşească chiar şi imaginaţia.

Scriu acest articol datorită recentului descoperit GFAJ-1, o bacterie descoperită în deşertul Californiei. Sunt sigură că nu pot aduce prea multe în plus faţă de ceea ce aţi găsi oricum pe site-uri de specialitate, dar ca scurt rezumat: concepţia predominantă până acum în biologie era că există 6 elemente chimice fără de care viaţa nu ar putea fi posibilă (orice formă de viaţă, de la microbi la oameni): carbon, hidrogen, oxigen, nitrogen, sulf şi fosfor. Ei bine, bacteria asta poate folosi arsenic (pe care noi îl folosim ca otravă) în loc de fosfor. Implicaţiile care vin de aici sunt majore, în multe domenii ale ştiinţei... (inclusiv în astrobiologie, adică nu doar că e mai probabil să existe extratereştrii, dar e mai probabil să-i găsim).

...mă rog, poate sunt eu puţin prea fascinată de treaba asta, mă face să mă gândesc cât de multe lucruri avem impresia că le ştim şi de fapt nu avem nici cea mai mică idee. Abia aştept să văd ce se va descoperi în continuare.

Sunt o persoană curioasă. Aşa, foarte curioasă. Fiecare om are slăbiciunile lui, ce să zic. Şi clar că sunt curioasă care e percepţia altora despre mine. Da, am boldat şi am colorat. Sunt curioasă. Asta nu înseamnă neapărat că îmi pasă. Adică, normal, există persoane de a căror părere chiar îmi pasă, dar în general am ajuns la o acceptare de sine la un nivel la care nu mai simt nevoia să mă justific în faţa altora. Şi nu vreau să confundaţi asta cu narcisismul, nu mă cred nici pe departe perfectă, atâta doar că îmi accept defectele.
Astăzi am intrat într-un magazin ca să cumpăr un pachet de ţigări (înainte să leşine vreun cunoscut, staţi liniştiţi, nu m-am apucat de fumat, îl cumpăram pentru altcineva). Magazinul era un fel de alimentară de aia minusculă, în care nu cred că încap 5 oameni deodată. În magazin erau vânzătoarea şi o tipă mai tânără. Cum intru, tipa mă întreabă dacă fumez. Bineînţeles, spun nu. Apoi vânzătoarea mă întreabă ce doresc şi eu îi cer un pachet de ţigări.

Cred că vă puteţi imagina nedumerirea de pe faţa tipei. Noah, nu ştiu de ce, în momentul ăla am avut aşa, un impuls să-i explic că nu-s pentru mine, dar după aia mi-am dat că nu e nevoie să mă justific în faţa unei necunoscute pe care oricum probabil nu o s-o mai văd în viaţa mea, şi chiar dacă o s-o mai văd, în mod sigur n-o s-o mai recunosc. Dar, după ce am plecat, am început să mă gândesc de câte ori am făcut chestii de astea, care au sens total în capul meu, dar pentru o persoană din exterior pare ciudat. Şi mi-am dat seama că probabil sunt atât de multe situaţii în care poate am părut rea sau nesimţită şi problema e că nici nu pot spune că-mi pare rău, pentru că eu ştiu că motivele mele sunt bune, problema e că nu simt nevoia să explic chestia asta şi celor afectaţi.

Să fiu foarte sinceră, dacă tot am început aşa, de cele mai multe ori când am încercat cu adevărat să explic cuiva ce a fost în capul meu, am avut impresia că m-a înţeles greşit. Asta şi pentru că mintea mea funcţionează foarte ciudat şi ceilalţi nu pot empatiza. E ok, m-am împăcat (greu, dar m-am împăcat) şi cu eticheta asta autodeclarativă de "neînţeleasă". Doar că nu mai mă simt în largul meu să dau explicaţii şi prefer să rămân cu părerile proaste pe care şi le fac alţii despre mine decât să înrăutăţesc lucrurile.


Acuma fac o scurtă paranteză. Am gândit postul ăsta, adică tot ce am zis până acum, înainte să se întâmple o chestie azi. Am zis o prostie, şi asta pentru că 99% din bancurile mele sunt proaste şi din păcate am supărat pe cineva. Noah, problema a fost că eu de fapt în capul meu am gândit fix inversul lucrului care s-a înţeles, şi nu prea am cum să explic asta unui om ... mai puţin ciudat decât mine. Şi după ce fac o gafă de genul ăsta (din păcate nu e prima şi probabil nici ultima) şi văd că supăr pe cineva, realizez şi eu în sfârşit cum sună/pare chestia pe care am zis-o/făcut-o pentru un om normal. Şi dacă încerc să mă explic, pare că încerc să mă scot şi înrăutăţesc lucrurile. Am ţinut să zic asta ca să ştiţi, în caz că vă mai zic vreodată vreo chestie idioată, că probabil în capul meu suna total diferit.

... de ciocolată şi coacăze negre în mod sigur, dar nu despre asta este vorba.

Cred că avem toţi vise şi idealuri, mai mult sau mai puţin realizabile, dar eu am avut aşa, un vis extrem de idiot de vreo 4 luni, care azi s-a materializat: să stau în pijama la ora 10 într-o zi de miercuri. Am în mine un sentiment de împlinire, în timp ce-mi beau cafeaua extrem de încet, că nu mă grăbesc nicăieri. Nu mi-am tocat nervii cu întrebarea "cu ce mă îmbrac azi" şi nici n-am de gând.

Azi dimineaţă, pe la ora 6:39 m-am trezit dintr-un vis destul de ciudat şi m-am uitat la ceas. Primul meu impuls a fost să-mi zic "am uitat să-mi pun alarma, dar bine că m-am trezit la timp", dar în următoarele două secunde mi-am dat seama că nu e nevoie să mă trezesc. Din momentul ăla, sentimentul de fericire m-a învăluit şi probabil acum sunt cea mai enervantă persoană din lume, pentru că sunt foarte zâmbitoare, pentru că am dat un "bună dimineaţa" cu voce tare şi clară, aş zice de-a dreptul zglobie, chestie care bineînţeles că nu-mi stă în caracter. De obicei mai mult gândesc "bună dimineaţa", dar îmi iese un "..ţa".

Anul ăsta mă bucur pentru 1 Decembrie mai mult decât oricând. Ar putea fi o grămadă de motive pentru care o zi să mă facă fericită, poate pentru că am intrat în luna cadourilor, sau că e ziua naţională, sau că se "aprinde oraşul" (aşa cum a zis o colegă ieri, dar eu am zis să nu-i dăm totuşi foc că mie-mi place), sau că editura noastră are o lansare de carte azi ş.a.m.d. Dar toate astea nu înseamnă nimic. Eu sunt fericită din alt motiv.

1 Decembrie a picat miercurea şi eu am zi liberă!

Ca oricărui copil normal (nu că m-am considerat vreodată un copil normal), când eram mică îmi plăceau desenele. Îmi programam timpul în faţa televizorului în funcţie de orele când se difuzau desenele (mnah, când m-am născut eu nu era Cartoon Network). Ţin minte ca ora 19 era sfântă, pentru că TVR-ul difuza la ora aia câte un desen "tare".

La polul opus erau ştirile. Nici nu mai ştiu de câte ori le spuneam bunicilor mei:

- Eu nu înţeleg de ce vă place să vă uitaţi la ştiri
- Păi mai vedem şi noi ce se întâmplă în lume
- Şi la ce vă ajută?

Am crescut, concepţiile mele s-au mai schimbat, am devenit şi eu mai interesată de lume, mai curioasă poate... m-am trezit de multe ori oprindu-mă în faţa televizorului ca să urmăresc câte o ştire până la sfârşit. Cu timpul, am început să mă opresc şi la alte articole în ziare decât partea de integrame şi bancuri... am mai apăsat pe câte un link pe net care îmi atrăgea atenţia cu vreun lucru care s-a mai întâmplat... am citit reviste, am aflat chestii...

Cum m-am lăudat deja de prea multe ori, am deja peste un an de când eu personal, cu mâna mea, n-am mai deschis televizorul (asta înseamnă că m-am mai uitat la televizor, dar pur neintenţionat, când se întâmpla ca altcineva să-l deschidă şi eu să fiu prezentă). Ciudat cât de mult te poţi izola de lume fără televizor, şi cât de bine te poţi simţi în acelaşi timp. Adevărul e că n-am mai citit nici reviste mondene, nici ziare, nici măcar pe net n-am mai prea dat peste ştiri .... am rămas aşa... ruptă de lume.

Dacă am învăţat ceva din chestia asta, e că n-am pierdut absolut nimic. Mai prind nişte conversaţii pe care eu nu le înţeleg, despre ce a zis un personaj X (despre care toată lumea pare să ştie cine e, în afară de mine, deci bănuiesc ca apare pe la tembelizor), dar mă afectează la fel de tare ca o bârfă a colegelor despre o tipă pe care eu nu o cunosc.

Nu ştiu ce se mai întâmplă pe plan politic, dar pare la fel de rău ca întotdeauna, măcar nu mă mai enervez. Despre "războiul de pe străzile din Rio" am aflat întâmplător, că se uita frate-mio la sport şi jucătorii brazilieni păreau afectaţi. Despre minerii din Chile am citit pe ceva blog.

Aşa, cu mintea mea de copil, cred că am văzut lucruri mult mai clar: la ce mă ajută? Dacă se întâmplă ceva cu adevărat important, care s-ar putea să mă afecteze, sunt sigură că mă anunţă careva. În rest e pierdere de timp (şi neuroni, în mod sigur). Nu zic că e rău să fii curios, să vrei să cunoşti cât mai multe despre lume, nu mă înţelegeţi greşit. Cred doar că televiziunea, în special cea de la noi, nu prea ajută deloc în sensul ăsta. Ştirile noastre sunt un fel de glumă proastă.

Noah, postul ăsta e un alt fel de a spune: dacă se întâmplă ceva interesant, gen vine sfârşitul lumii sau chestii de astea, nu uitaţi să mă anunţaţi şi pe mine :) Apreciez.

Ştiu, ştiu, am lipsit două luni, nu fără motive evident, dar până la urmă m-am hotărât să revin.

Pentru că toată ziua sunt stresată, am ajuns la concluzia că am nevoie de un hobby. Un hobby adevărat, care să îţi ocupe timpul, la care să te gândeşti non-stop, cum să-ţi îmbunătăţeşti performanţele, ce să îţi mai cumperi să fii mai bun, să te deconecteze total de la stresul zilnic ş.a.m.d. Să te hotărăşti că ai nevoie de un hobby e uşor, să-l găseşti e mai greu.

În primul rând trebuie să fie ceva care să îţi facă plăcere, normal. Ceva care să te entuziasmeze aş zice. Despre care să poţi vorbi cu orele fără să te plictiseşti. Unii oameni colecţionează chestii, însă mie mi se pare o pasiune cam scumpă. În plus, mă plictisesc uşor, deci vreau să FAC ceva. Nu sunt prea dinamică din fire, deci sporturile cam ies din discuţie. Nu am talente artistice deosebite, nu pictez, nu cânt, nu dansez... la un moment dat mi se pusese pata să învăţ să cânt la chitară, asta până mi-a pus o colegă o chitară în braţe şi m-a învăţat să cânt o notă ... mi-am dat seama după urmele de pe degete că n-o să fiu niciodată în stare să fac asta :P

M-am gândit la lucruri care îmi plăcea să le fac până acum, şi să le fac cu mai multă dedicaţie. Îmi plăcea să citesc, dar natura jobului meu face acest lucru să încalce motivul iniţial pentru care am nevoie de un hobby. Îmi plăcea să mă uit la filme, dar acum sunt atât de obosită (psihic) încât nu mai pot sta concentrată două ore.... mă mai uit la seriale că-s mai scurte. Nu mai am răbdare de site-uri, scrisul are aceeaşi problemă cu cititul .... am ajuns sa cred la un moment dat că îmi va fi imposibil să găsesc ceva care să-mi placă, la care să mă pricep cât de cât, să nu fie prea obositor, dar nici prea plictisitor şi să nu fie extrem de scump.

Ideea mi-a venit în timp ce mă uitam la primul sezon din Top Chef Just Desserts. După o zi atât de stresantă încât am mâncat 3 ciocolate (de alea normale, Milka) SINGURĂ mi-am dat seama că aş ieşi mai ieftin (şi probabil mai sănătoasă) dacă mi-aş găti singură deserturile. Deci da, m-am apucat de făcut dulciuri.

Aş zice despre mine că am instincte destul de bune, dar îmi lipseşte din plin experienţa. Ieri am făcut o glazură de ciocolată albă. Prima mea încercare a dat greş, dar la a doua am nimerit-o. Problema a intervenit când mi-am dat seama că trebuie să decid între aspect şi gust. Vreau să fie frumos sau vreau să fie bun?
Am ajuns la concluzia că un hobby n-ar trebui să te transforme într-un om superficial, aşa că am ales să fie bun. Tortul din imagine evident ca nu e al meu, al meu a iesit groaznic de urat (dar bun)... cu mandarine si crema de lamaie. Inca se dezbate ce fac data viitoare.

Nu ştiu de ce românii tind întotdeauna spre extreme. E foarte greu să găseşti o cale de mijloc în atitudinea noastră faţă de diverse chestii. Aşa e şi cu limba. Sunt două feluri de oameni: cei care aproape neagă cu desăvârşire limba română şi cei care sunt atât de obsedaţi de ea încât nu pot accepta nici o abatere.

Mă uitam pe youtube la nişte români care vorbesc în engleză. Nu mă deranjează partea asta, până la urmă e de înţeles, ai mai mult potenţial de suscribers când te adresezi unui public internaţional... ce mă deranjează e că vorbesc engleză prost. Nu toţi, dar unii. Şi asta mă duce cu gândul la alte categorii, să zicem cântăreţii. 99% din artiştii români au scos în ultimul an piese în engleză. Pot să număr pe degetele de la o mână piesele noi în română. Şi lăsând la o parte că unii au o pronunţie de toată jena, îi mai vezi pe la interviuri că îmi crapă mie obrazul de ruşine pentru ei. Cred ca nu mai trebuie să reamintesc de Inna. Să ne-nţelegem: nu e nimic rău să cânţi în engleză, nu e nimic rău în a nu ştii foarte bine engleza (se mai întâmplă, poate ştii altă limbă). Ce mă deranjează este să insişti să îţi faci o carieră bazată pe limba engleză şi să nu faci măcar minimul efort să o înveţi, eventual să iei nişte lecţii de pronunţie.

De partea cealaltă a baricadei sunt cei care vânează orice greşeală. Şi nu cumva să îndrăzneşti să spui un cuvânt englezesc în loc de unul românesc. Acuma fără supărare, dar nimeni nu condamnă expresiile franţuzeşti. Doar dacă e engleză e bai. Ceea ce mă face să cred ca de fapt e doar un fel de "hai să fim gică-contra". Noah, eu folosesc des expresii englezeşti. O fac aşa, în viaţa de zi cu zi, nu vă imaginaţi că dacă trimit o scrisoare oficială la lucru introduc eu un "anywho" (asta apropo de faptul că m-a întrebat Sheeva la un moment dat dacă ştiu că nu e un termen corect. În caz că mai are cineva dilema asta, ştiu, e un slang, mi l-am însuşit dintr-un serial). Eu mă uit des la seriale, mă uit pe youtube, sunt expusă des ca să zic aşa la expresii în limba engleză şi le mai folosesc şi eu. Până la urmă limba e un organism viu, se modifică tot timpul, nu ştiu de ce trebuie să insistăm noi să folosim nişte cuvinte pe moarte, e ca şi cum ne-am apuca să vorbim în arhaisme. Mi se pare aiurea să ne tot ţinem cu dinţii de nişte lucruri care oricum n-au o însemnătate atât de mare. Doar pentru că zicem "trend" în loc de "modă" sau "manager" în loc de "gestionar" nu înseamnă că limba română îşi pierde valoarea. Important e să ne înţelegem.

Hai să nu mai fim chiar aşa stresaţi. Una este să foloseşti o limbă greşit în mediul profesional şi alta e să îţi mai scape o expresie în altă limbă în limbajul uzual. Aş prefera ca lumea să fie la fel de stresată când vine vorba de CE zici şi nu neapărat de CUM zici.

Îmi amintesc de acum câţiva ani (vreo 7-8), de parcă ar fi fost altă viaţă, când pierdeam nopţile constant. Eram în fiecare săptămână într-un club sau la un chef, în plus consumam şi alcool care numai treaz nu te ajută să fii. În timpul săptămânii aveam ora de culcare pe la 12-1 noaptea, în caz că a doua zi aveam şcoală. Dacă era vacanţă, ora mea de culcare era pe la 6 dimineaţa. Mă trezeam pe la 10 şi funcţionam perfect cu 4 ore de somn.

Îmi amintesc chiar de un Revelion când am petrecut 5 zile la o cabană. Pentru că majoritatea erau cuplaţi, cei rămaşi singuri, adică eu şi trei băieţi, am nimerit să dormim în camera cu muzica, unde se ţinea practic cheful în fiecare noapte. După ce toţi se retrăgeau în camerele lor, noi ne făceam crenvuşti (ce ciudat, ştiaţi că nu există pe dexonline cuvântul ăsta?) şi ne uitam la videoclipuri până pe la ora 8 jumate, când ne puneam să dormim. La ora 10 se trezeau toţi ceilalţi şi eram, la rândul nostru, nevoiţi să facem la fel. Timp de 5 zile am dormit în total 6 ore şi a fost unul dintre cele mai reuşite Revelioane ever.

Apoi, în timpul facultăţii, când n-am mai avut cursuri înainte de ora 10, m-am obişnuit să am ora de culcare pe la 2-3. Ţin minte rarele ocazii când aveam o oră matinală de trezire şi mă puneam să mă culc mai devreme, cât de greu îmi era să adorm. Insomnia era cea mai mare problemă a mea.

Şi uite-mă acum, la 24 de ani, într-o ploioasă zi de duminică. Azi noapte, aproape de ora 1, am zis să mă uit la un film, că doar nu trebuie să mă trezesc devreme (asta luând în considerare că mi-au trebuit două cafele să rămân trează până la 1, că pe la 22 mă cam ia somnul). Pe la 1 jumate mi se închideau ochii, aşa că am hotărât să amân filmul pe dimineaţă.

M-am trezit destul de greoi pe la ora 10. Acum e 15 jumate si de vreo doua ore mă tot gândesc ce să fac să nu-mi mai fie atât de somn. Măcar nu mai am probleme cu insomnia, adorm de cum pun capul pe pernă. Oare dacă de la vârsta asta obosesc atât de repede, cum va fi peste câţiva ani când poate voi avea copii ce mă vor ţine trează toată noaptea?

Săptămâna trecută mi-am făcut un test unde mi-a ieşit rezultatul că trec prin "mid-life crisis" (o chestie prin care trec de obicei oamenii la 40-50 de ani). Oare îmbătrânesc prea repede?

Cred că am menţionat de multe ori în posturile din ultima lună şi ceva că îmi neglijez blogul. Dar uite că în ultimele zile mi s-a făcut dor de el.

Sunt taur. Se spune că taurilor nu le plac schimbările. E adevărat, prefer stabilitatea, dar nu neapărat că nu-mi plac schimbările, ci doar mă adaptez greu. Aşa că prefer să fie făcute treptat. Iar de data asta, schimbarea a venit brusc, nu peste noapte, ci peste zi. Era miercuri, ora 10 jumate când am primit un telefon. N-aveam nici cea mai mică idee că avea să fie prima zi de muncă şi că din acel moment timpul meu liber avea să se micşoreze semnificativ. Şi de-abia acum, de vreo două zile am început să accept noul meu stil de viaţă. Mi-am dat seama de asta când în sfârşit am început să mă mai gândesc şi la alte lucruri decât cele legate de muncă. Azi noapte, cred că pentru prima dată de când m-am angajat, n-am mai visat cărţi sau contracte. Am avut un vis absolut normal.

Aşadar, m-am gândit că e momentul să-mi îndrept puţin atenţia şi spre alte aspecte şi acum, că tot e weekend, am timp şi să mă ocup puţin de asta. Voi începe cu o curăţenie la mine în cameră. Şi dacă tot sunt într-o dispoziţie organizatorică, am zis să-mi fac puţină ordine şi pe blog. Mi-am schimbat template-ul dacă tot suntem la capitolul schimbări (intenţionez să postez mai des, aşa că trebuia să-l fac puţin mai atrăgător pentru mine). În plus, acum apar şi imagini la comentarii. Şi mi-am făcut curat în blogroll, care s-a cam întreit, dar cu atât mai bine, ce să zic. În plus, observ că şi Blogspot-ul a făcut nişte schimbări, se observă la postat.

Ah, voiam să mai zic, aşa, în trecere, că a apărut prima carte cu numele meu pe ea. Se numeşte "Altarele lui Zalmoxis", este scrisă de Ana Cicio şi va fi lansată oficial în 9 septembrie la Negreşti Oaş. E chiar o carte drăguţă, despre miturile din zona Oaşului (şi are poze :D ). 

Nu reuşesc nicicum să înţeleg o chestie. De ce eşti neserios atunci când ştii că şi alţii depind de tine?

Sunt sigură că majoritatea celor care au trecut prin şcoală sau printr-un job, ştiu cum e să ai un deadline şi să nu reuşeşti să-l respecţi, sau să o faci în ultima secundă. Eu întotdeauna mi-am predat lucrările în ultimul moment, recunosc. Dar atunci când trebuie să predai un eseu la şcoală, sau ceva de genul ăsta, riscul e doar al tău. Dacă nu reuşeşti, primeşti o notă mică. TU.

Când m-am angajat am fost conştientă de cel mai mare dezavantaj (tot în comparaţie cu şcoala). Nu mai pot să zic că "azi n-am chef deloc să mă duc", să mă întorc pe partea cealaltă şi să mă culc la loc. În fiecare dimineaţă, cu precizia alarmei de la telefon, mă ridic din pat la ora 6, că vreau, că nu vreau. Nu e uşor deloc, dar ştiu că nu am de ales. Pe vremea când dădeam meditaţii era oarecum asemănător, cu diferenţa că dacă ştiam cu o zi înainte că nu vreau să mă duc, sau am alte planuri, pot să sun şi să reprogramez. Niciodată, dar niciodată, nu mi s-a întâmplat să nu mă duc fără să anunţ înainte.

Deci cum ziceam, cineva trebuia să facă o chestie. Plătită, bineînţeles. Avea un deadline: luni. După cum vă daţi şi singuri seama, azi e miercuri. Am primit ceva? Nope. Bun, am înţeles, ai avut probleme personale şi chiar n-ai putut să termini la timp. Se numeşte telefon mobil, pentru că îl poţi lua cu tine şi să răspunzi naibii la telefon, nu să mă laşi să sun din 5 în 5 minute.

Azi o să fiu EU luată la întrebări şi chiar dacă în realitate ştiu că nu prea era nici un mod prin care eu personal aş fi putut preveni treaba asta, ştiu că o să fie cumva vina mea. Că aşa se mişcă treaba. Nu pot să înţeleg nici într-o mie de ani de ce nu a putut să-mi răspundă la telefon, sau să-mi trimită un amărât de mail sau un sms să-mi zică şi mie măcar în ce stadiu e. Şi dacă ştii că pleci departe, într-un loc unde n-ai semnal, îţi poţi rezerva 1 minut măcar să anunţi treaba asta. Măcar atunci când ştii că depinde cineva de tine.

Azi, din cauza ei, mă duc cu groază la lucru.

Una dintre reality showurile mele preferate este Top Chef. Nu sunt genul de om care să mănânce mult, dar sunt extrem de pofticioasă. Îmi place să gătesc, dar o fac extrem de rar. De ce? Nu ştiu exact. Probabil de lene. Sau pentru că există întotdeauna cineva să o facă în locul meu. Pentru mine arta culinară chiar e o artă. Procesul de a găti mi se pare unul extrem de complex, ai nevoie atât de talent, cât şi de multă experienţă (şi tehnică).

Lăsând toată modestia la o parte, n-aş zice despre mine că-mi lipseşte talentul. Chiar gătesc cu plăcere, am o paletă bunicică şi pot să-mi dau seama de multe lucruri instinctiv. Nu am nevoie să gătesc după reţete, pot să le inventez, îmi dau seama cam ce ar merge cu ce.
La capitolul "tehnic", cred că mă descurc bine pentru cineva care găteşte aşa rar .... bineînţeles, nu mă pot compara cu cineva care găteşte zilnic, dar dacă am uneltele potrivite, îmi iese ceva decent.
Din păcate, am realizat că stau super prost la experienţă. Şi aseară mi-am dat seama de ce am nevoie de ea ca să iasă o treabă bună.

Aşadar, aseară m-a lovit aşa o poftă de paste cu sos de roşii. M-am hotărât deci să-mi fac nişte spaghete milaneze. Cum ziceam, nu am nevoie de reţete de obicei, dar cum n-am făcut în viaţa mea sos roşu, am căutat totuşi una pe net (mai ales că sunt atâtea bloguri pe tema asta).

În reţetă zicea ceva de genul "sotează ciupercile şi şunca în unt sau margarină şi apoi adaugă sosul de roşii".
Totul bine şi frumos, dar ce înseamnă "a sota"? Am căutat rapid un dicţionar gastronomic (thank God for the internet) şi am aflat că a sota înseamna a rumeni uşor legume sau carne în grăsime. Cum nu aveam nici unt, nici margarină, am apelat la clasicul ulei (foarte puţin de altfel). Treaba asta a mers ok până la urmă, am adăugat sosul de roşii, dar mi-am dat seama că ceva nu era ok... consistenţa mai bine zis. Şi mi-am amintit că parcă auzisem io pe undeva că se adaugă şi apă. Am adăugat şi puţină apă, până "grosimea" sosului mi s-a părut ok. Pe la punctul ăsta m-am gândit şi eu să gust şi mi-am dat seama că sosul de roşii e foarte foarte foarte dulce.
Am băgat sare, am băgat piper, am băgat oregano, tot dulce a rămas. Până la urmă, după ce l-am pus peste spaghete, am adăugat şi nişte caşcaval, care a mai echilibrat puţin şi am putut totuşi mânca... dar nu înţeleg de ce a fost aşa dulce. Altfel ar fi fost chiar bun.

Deci dacă unul dintre voi se pricepe la gătit, explicaţi-mi şi mie... cum faci sosul roşu să nu fie dulce? Mulţumesc.

Nu mi-am abandonat blogul, dar trec printr-o perioadă în care probabil voi scrie mai rar. Aş minţi să zic că n-am timp de scris (până la urmă n-ar fi aşa dificil să-mi găsesc juma de oră de două ori pe săptămână), dar am atâtea chestii pe cap, dintre care niciuna n-ar fi un subiect prea interesant pentru blog. De luni până vineri sunt workaholic. În weekend fac toate lucrurile de care n-am timp în restul săptămânii.

În altă ordine de idei, vineri am văzut pe stradă the cutest thing evăr: doi bătrânei (un el şi o ea) cu tricouri exact la fel. Galbene. Mi-am imaginat toate scenariile posibile prin care cei doi s-au hotărât să se îmbrace astfel, şi toate mi se par la fel de amuzante.

Şi weekendul ăsta am descoperit că nu ma descurc chiar aşa rău cu copiii mici. Darius are un an şi şapte (sau opt?) luni şi îi place să stea la mine în braţe sau să mă ţină de mână. Ne-am jucat în nisip şi am fugit după fluturaşi. Am febră musculară, apropo. Dar cred ca asta e mai degrabă de la Twister.

E ciudat cum un weekend departe de casă te deconectează mai tare decât unul în care nu faci absolut nimic.

Ştiu că lucrurile astea n-au legătură între ele şi nu le scriu doar de dragul de a posta ceva. Sunt lucruri despre care am vrut să scriu aşa, în parte. Să le dezvolt ca pe articole de sine stătătoare. Şi apoi mi-am dat seama că nu-s foarte în stare să dezvolt.

Sper să îmi revin, dar nu-mi fac mari speranţe pentru viitorul apropiat. O să încerc din când în când să mai vin cu o idee mai concretă pe care să o dezvolt pe-aici. Dar nu promit că nu va avea legătură cu jobul.

N-am nici un fel de pregatire în resurse umane, fac asta cât se poate de clar de la început. Pur şi simplu întâmplător am ajuns în situaţia să mă uit peste nişte cv-uri. Şi m-am îngrozit.

Reamintesc că acum nici o lună eu eram în postura candidatului şi trimiteam cv-uri pe unde apucam. Faţă de un specialist în domeniu, eu m-am considerat mult mai binevoitoare... cel puţin pe primele 20 le-am citit cap-coada (la urmatoarele 50 am citit doar ce mă interesa, că deja nu mai aveam rabdare). Dar le-am citit pe toate, chiar şi după ce postul s-a ocupat si mi le-am salvat pe cele care m-au interesat, gândindu-mă că o bază de date nu strică.

Dar nu înţeleg totuşi unele faze. Cum naiba să-ţi pui desene cu fluturaşi în CV? Sau fonturi ciudate şi colorate?
Începând din liceu cred că am invatat la cel puţin 8 materii diferite cum să-ţi faci un cv şi o scrisoare de intenţie, sunt chestii aşa, de bun simţ... de exemplu:

Să fie uşor de citit
Am găsit cv-uri întregi scrise cu bold. Nici o diferenţă între titlu si scris. Dacă te interesa o informaţie anume, trebuia să faci pe detectivul să o găseşti.
Altele nu aveau nici o ordine logică a informaţiei date. Ordine cronologică inexistentă. M-au deranjat şi cei care puneau invers (cele mai recente experienţe/studii ar trebui să fie la început, nu la sfârşit), dar erau unii care aveau cea mai recentă experienţă undeva pe la mijloc. o.O
Ca să nu mai vorbesc de greşeli de ortografie. Toată lumea mai face o greşeală din când în când, sunt sigură că şi eu fac. Dar măcar cv-ul ţi-l citeşti de 3 ori... şi erau greşeli copilăreşti, nu cuvinte complicate. Ah, găsite în cv-ul unei tipe care a terminat Facultatea de Litere.
Şi paginaţia... chiar n-am avut nici o pretenţie să fie format european sau mai ştiu eu ce, dar măcar să pară că ţi-a păsat cât de cât.

Poza
Eu m-am ferit întotdeauna să-mi pun poză pe cv şi un angajator chiar m-a "certat" pentru asta. Nu mi-am pus din două motive: mi-a fost frică să nu dau peste cuiva căruia chiar îi pasă cum arăt (nu mi se pare normal să conteze aspectul fizic, cel puţin nu în domeniile în care am aplicat eu), dar mai ales pentru că nu aveam o poză mai profesională şi am tot amânat să-mi fac.

Trecând la cealaltă pespectivă, nu m-au deranjat în mod deosebit cv-urile care nu aveau poză, deşi într-adevăr, am înţeles rostul ei: am reţinut mai bine oamenii dupa faţă, nu după nume. Mai ales la 100 de cv-uri nu mai poţi să-ţi aminteşti numele tuturor, dar o fizionomie o mai recunoşti.

Dar revin la ideea de "poza mai profesionala" ... 80% din pozele de pe cv-uri sunt pitzi style. Cum pot să iau în serios pe cineva care îşi pune o poză în care i se vede juma de faţă, dar întreg decolteul? Sau de alea făcute cu aparatul de sus în jos? Sau cu ochelari de soare?
Unele şi-au trimis chiar poze din vacanţă, pe munte, îmbrăcate în trening... sau de la nunţi .... una avea o poză într-un club cu paharele de alcool lângă ea.
Nu ştiu cum să zic, dar decât aşa, mai bine deloc.

Ah, apropo, o poză ar trebui să fie acolo mică într-un colţ. Am avut cv-uri în word care mi s-au deschis cam în 3 minute din cauza mărimii pozei.

Informaţii relevante
N-o să uit niciodatul cv-ul unei tipe care la rubrica "pasiuni" a scris: manichiura.
Mai ales pe o poziţie unde am specificat că trebuie să lucrezi mult pe calculator.
Sau alta care a scris că cel mai mare vis al său este să lucreze ca beauty adviser şi are abilităţi bune de make-up... îmi venea să îi trimit un mail să o întreb de ce a mai aplicat la noi.
Şi chiar experienţa... ok, într-adevăr, e important să ai cât de cât experienţă, chiar şi în alt domeniu... dar una e să menţionezi, şi alta e să ocupi doar 3 pagini cu joburile tale ca ajutor de bucătar sau babysitter pe un post de secretară.
Ah, dacă n-ai ceva, pur şi simplu nu zici nimic... un cv ar trebui să te pună în valoare, nu să-ţi scoată în evidenţă defectele... o domnişoară a adăugat o pagină nouă cv-ului doar ca să menţioneze că n-are permis de conducere.


Scrisoare de intenţie
Nu pot să zic că mie mi-a păsat prea tare dacă a existat sau nu. Dar daca tot faci una, măcar fă-o ca lumea. O tipă a trimis scrisoare, dar fără cv, mi-a zis două lucruri despre ea şi dacă sunt interesată să îi cer cv-ul. Nu vreau să fiu rea, dar nu ştiam cum să-mi mai fac timp să citesc cv-urile primite, chiar nu ţineam neapărat să mă rog de cineva să-mi trimită cv-ul.
Altele care întrebau de renumeraţie. Asta dacă chiar vrei întrebi la interviu, nu în scrisoarea de intenţie. Nu zic că nu e important, dar ar trebui să arăţi că-ţi pasă în primul rând de munca propriu-zisă, abia apoi de bani. Eu n-aş vrea să lucrez cu cineva căruia nu-i place ce face.
Una mi-a trimis o scrisoare care în mod sigur era o chestie generală care o trimitea la toată lumea... mi-am dat seama după faptul că nu se potrivea absolut deloc cu informaţiile pe care le dădusem eu în anunţ. Cv-ul e ok să fie general, dar scrisoarea de intenţie ar trebui să fie personalizată. Că doar îţi exprimi intenţia pentru ACEL job.
Şi chiar dacă apreciez sinceritatea, mi se pare aiurea să ai formulări de genu: "din cauza crizei sunt dispusă să accept şi alte joburi decât în domeniul meu de interes", sau "momentan primesc un salariu sub orice critică şi mi-aş dori încă un job în plus".



Mă rog, nu cred neapărat că cineva care chiar are probleme de astea cu cv-urile îmi citeşte blogul, dar voiam să mă descarc şi eu undeva :D

Tocmai am realizat că blogul meu a împlinit un an prin data de 9 şi eu nici nu mi-am dat seama ... bad, bad owner :P Ah, ştiu că postez cam rar, dar dacă mi se mai stabilizează şi programul meu puţin o să-mi revin eu. Aş minţi dacă aş zice că n-am timp să scriu un amărât de articol, dar pur şi simplu am prea multe pe cap şi mi-e cam greu să mă concentrez ... sorry.

Am primit acum o săptămână o leapşă de la ştrumfiţă despre dorurile mele.

Sincer, mi-e dor de o grămadă de lucruri... de la persoane pe care nu le-am mai văzut de mult, la diverse perioade din viaţa mea, la simple obiecte care nu mai sunt de actualitate. Ceea ce mă face să mă întreb câteodată dacă nu cumva mă gândesc prea des la viitor sau la trecut şi uit să mă bucur de prezent.

O să fie un fel de înşiruire plină de lacune ... mi-e dor de copilărie. Mi-e dor de libertatea de atunci, când nu aveam pur şi simplu nici o responsabilitate. Singura mea grijă era "ce mă joc azi?". Mi-e foarte dor de benzile desenate, chiar azi mă gândeam la ele. Aveam o colecţie imensă pe care cineva (mama) a aruncat-o. Sad day. Le-aş reciti şi acum dacă aş mai da de ele. Le văzusem la un moment dat la o bibliotecă, dar mi-e cam ruşine să mă înscriu la secţia de copii :-"

Mi-e dor de adolescenţă. Mi-e dor să am o gaşcă mare de prieteni cu care să ies în fiecare zi. Să avem destulă energie să stăm treji toată noaptea. Să merg la şcoală. Să fiu în vacanţă. Să am un anume grad de libertate, mai mic decât cel din copilărie, dar de care eram conştientă şi de care mă puteam bucura.

Mi-e dor de toată perioada de după. Când ştiam întotdeauna ce urmează. Când am început să mă cunosc şi să mă accept. Mi-ar fi greu să o iau pe bucăţele, pentru că au fost atât de multe, şi fiecare a însemnat ceva.

Ar fi frumos să-mi pot retrăi viaţa. Măcar o dată.

Se pare că tot revin la postări mai vechi, dar zău că nu o fac intenţionat :P Încerc doar să-mi continui unele idei... aşa gândesc eu, mai haotic.

De data asta este vorba de un post destul de recent, cel cu arta şoc. Vorbeam despre arta contemporană şi cum ea pare mai mult a vrea să şocheze decât să transmită un mesaj real (bineînţeles ca nu mă refer la toată arta şi toţi artiştii, ci doar în mare parte). Acum revin pe o nişă mai restrânsă: poezia.

Cred că poezia e mai puţin agreabilă decât proza. Din două motive: în primul rând pentru că este mult mai restrictivă şi e mai greu să redai o idee completă prin ea şi în al doilea pentru că de cele mai multe ori poezia e mai degrabă lirică decât epică şi oamenii nu mai au timp şi chef să empatizeze cu sentimentele altora.

Cu toate astea, din când în când mai apare câte un poet care ne arată de ce merită poezia să existe. Deşi mi-au plăcut multe poezii în copilărie şi chiar am făcut şi eu încercări de a scrie ceva (destul de mediocre I might add), cred că am înţeles cu adevărat poezia de-abia prin liceu. Şi există poezii româneşti cu adevărat speciale, trebuie doar să ai răbdare să le înţelegi.

Revenind la poeziile contemporane... daca poezia mi se pare un gen greu în sine, a scrie poezii în zilele noastre mi se pare aproape fără sens. Rectific. Nu a le scrie, asta o faci pentru tine, ci a le publica. Cu atât mai mult cu cât deja am văzut atâtea versuri albe cu aceleaşi idei spuse în cuvinte nu chiar atât de diferite, încât aproape mi se pare un clişeu să scrii o poezie.

Dar cred sincer că problema nu sunt poeziile. Am descoperit poezii contemporane care dacă ar fi fost scrise acum 20-30 de ani (măcar) ar fi avut succes. Dar cine mai citeşte şi mai apreciază poezia astăzi? Şi dacă eşti interesat, probabil te interesează clasicii... cumperi cărţi ca să le faci cadou sau să le dai ca premii la sfârşit de an şcolar, dar oricum ştii că nu le citeşte nimeni. Ca şi poet, deja ştii că singurii care te citesc sunt prietenii.

Şi până la urmă, chiar nu văd de ce ar mai publica cineva poezii... hai, o proză e mai lungă, mai unitară, e nevoie de o carte care să o cuprindă. Dar pentru o poezie de câteva versuri, mai bine ţi-o publici pe un blog sau ceva. Ai mai multe şanse să ţi-o citească cineva aşa decât ai să-ţi cumpere necunoscuţii cartea.

Aveam eu mai demult un articol despre introvertiţi. Spuneam atunci că lucrul care mă deranjează cel mai tare la cealaltă jumătate a speciei (extrovertiţii) este faptul că sunt gălăgioşi. Nu ştiu exact de ce, dar mă deranjează groaznic când lumea vorbeşte cu voce prea tare. Iar dacă sunt mai mulţi oameni care vorbesc tare în acelaşi timp, primul meu instinct este să mă car de-acolo. Cât mai departe.

Serios, mă ia cu ameţeli şi dureri de cap. Parcă aş fi alergică la gălăgie. Dar, în acelaşi timp, mă enervează şi când oamenii vorbesc prea încet, de obicei la telefon. În contextul în care îmi spui numele tău sau un mesaj pe care trebuie să-l transmit mai departe... aş prefera totuşi să-l aud (mesajul). Nici nu ştiţi de câte ori mi se întâmplă să fiu întrebată ceva şi să răspund cu totul altceva, pentru că nu am auzit bine. Şi de la un moment dat devine frustrant.

Ironia tuturor acestor pretenţii ale mele faţă de interlocutorii mei e că niciodată oamenii nu sunt mulţumiţi de tonul meu. Mi se spune că vorbesc prea încet, iar când mă străduiesc să spun ceva mai clar (şi credeţi-mă, chiar mă străduiesc), mi se zice "shhh" *evil frown*

Lumea zice că internetul e rău pentru că te dezvaţă să socializezi. Fuck that, eu n-am învăţat niciodată. Prefer oricând un mesaj scris.

P.S. Aţi observat schimbarea la secţiunea "Images" pe Google?

Am revenit. Şi pentru că la lucru trebuie să folosesc diacritice, o să mă străduiesc de acum să le folosesc şi aici (ca să mă obişnuiesc).

Cum spuneam, m-am angajat. Yey for me. Singura problemă e că totul a fost atat de brusc încât n-am apucat să mă obişnuiesc cu ideea că timpul meu liber s-a micşorat simţitor. Ştiam că o să se întâmple asta până la urmă, dar mă aşteptam să existe vreo 2-3 interviuri şi deci câteva zile în care să mă pregătesc psihic. Nu doar că a fost un singur interviu, dar am început pe loc.
Următoarea noapte eram atât de obosită şi entuziasmată în acelaşi timp, încât n-am dormit aproape deloc. Vreo 3 zile cu jumătate din orele mele normale de somn combinate cu o stare de spirit foarte high (mi-a luat destul de mult să conştientizez ce se întâmplă) m-a adus vineri seara şi toată ziua de sâmbătă la un fel de low, aşa, depression style.

Aseară pe la ora 11 mi se închideau ochii şi atunci am realizat că ceva nu e tocmai ok. Aşa ca azi-noapte am dormit 11 ore. Nici nu vă imaginaţi ce schimbare majoră poate face somnul pentru psihicul unui om. Ieri am avut greutăţi inclusiv să mănânc. Acum ma simt ok, mult mai revigorată.

Ideea e că dacă la un moment dat simţiţi că ceva nu e în regulă cu starea voastră de spirit, încercaţi să dormiţi o noapte ca lumea: să vă culcaţi devreme şi să vă treziţi târziu. O chestie care pare atât de insignifiantă poate să facă o diferenţă extraordinară.

Post destul de scurt, ştiu, dar trebuie să îmi intru puţin în element.

Well... m-am angajat. Si inca incerc sa-mi intru in ritm. Asa ca probabil blogul asta o sa se simta neglijat o vreme. Promit ca incerc sa-mi gasesc timp si pentru el.

Unul dintre cele mai vizualizate (si gasite pe Google) articole ale mele a fost asta. Nu stiu daca acest post este neaparat o continuare, dar in mod sigur are legatura.

Dupa cum multi dintre cunoscutii mei stiu, imi caut de lucru. Problema mea, pe langa evidenta criza, e ca am studii multe si experienta putina (si de multe ori irelevanta). Din observatiile mele de pana acum, experienta s-ar putea sa fie unul dintre cele mai importante lucruri pe care le ai in CV. Dar presupun ca nu e chiar imposibil sa-ti gasesti ceva si fara. Atata doar ca trebuie sa te diferentiezi totusi de ceilalti candidati prin altceva. Celelalte "calitati" ale mele nu sunt neaparat extraordinare, adica sunt necesare, dar probabil le are toata lumea (studii, limba engleza, operare PC). *dupa cum va descriu CV-ul meu aici, poate primesc si o oferta* ... deci singurul lucru care ma poate ajuta este sa stiu orice alta limba in afara de engleza. Si intamplator am facut in liceu italiana.

Si da, am fost chemata la interviuri pentru singurul motiv ca am un atestat de italiana. O micuuuuta problema aici... n-am mai facut limba asta de prin liceu... adica de acum 6 ani! Am uitat-o. Nu complet, dar de la un nivel B2 sa zicem am ajuns la un A2. Credeti-ma, un A2 e un incepator, nu un mediu cum scrie la mine pe atestat.

Mi-am zis de multe ori ca o sa incerc sa imi reamintesc, dar n-am facut prea multe lucruri in directia asta. Acum vreo doua luni va ziceam ca am castigat niste carti de la BuyBooks, printre care una de italiana. Nici n-am deschis-o pana acum. Dar nu stiu ce plictiseala m-a lovit azi si am zis ca degeaba stau si astept sa-mi cada cunostintele din cer. Asa ca m-am apucat serios de treaba.

Deci de azi inainte o sa incerc in fiecare zi sa fac exercitii de italiana. Google-ul e plin de exercitii si lectii, care de care mai variate si mai interactive. Cel mai important e ca ma corecteaza. Apropo, gasiti exercitii pentru absolut orice limba, italiana e doar un exemplu. M-am ajutat si de cartea mea, e chiar folositoare pentru vocabular. Si o sa-mi mai caut prin biblioteca dupa alte carti de prin vremea liceului, ca sigur trebuie sa mai am... intotdeauna am zis ca cititul te ajuta mult cu o limba.

Asa ca nah, cand ma plictisesc mai bag un exercitiu la italiana. Daca merge treaba bine, poate ma reapuc si de franceza.

Mai stiti alte metode care m-ar putea ajuta? Voi ce limbi ati uitat?

Am citit alaltaieri o carte, mai contemporana: "Sarpe si cercel". De obicei eu prefer literatura clasica, dar am zis ca avand atata timp liber, imi permit sa mai incerc lucruri noi. Ce am observat in aceasta carte este lipsa completa de substanta ... tot continutul se bazeaza pe socarea cititorului. Imagini de sex sado-maso, mutilari corporale etc. Nu m-ar deranja asta in mod deosebit daca exista vreun substrat filosofic, vreo morala ascunsa... un ceva care sa justifice prezenta acestor scene.

Sincer, nu ma mir ca tipa care a scris cartea (Hitomi Kanehara) e considerata una dintre cele mai celebre scriitoare japoneze contemporane. Daca ne uitam la alti scriitori contemporani care au succes, merg de obicei pe aceeasi reteta: sa socheze. Nici nu tin minte daca am citit vreodata o carte contemporana care sa nu contina cuvinte obscene... ah, ba da, Dan Brown. El incearca sa socheze in alta directie, cu religia. Deci daca vreti sa scrieti un bestseller, e simplu: combinati religia cu sexul :D

Problema insa nu e doar in literatura, ci si in alte forme de arta. Povesteam cu un prieten despre asta (de unde si inspiratia pentru articol) si mi-a zis de Andres Serrano. Tipul asta e un fotograf foarte cunoscut si apreciat, iar una dintre cele mai importante "lucrari" ale sale e un crucifix intr-un borcan de urina (a sa). El mai are fotografii cu cadavre, sange (menstrual), sperma, sau lapte femeiesc. Nu vreau sa pun poze, but google it daca va intereseaza :))

In pictura, Gottfried Helnwein l-a pictat pe Hitler cu propriul sange, sau pe pruncul Iisus ca Hitler.
Marco Evaristi a pus niste pestisori intr-un blender si a invitat audienta sa porneasca blenderul.

Ma rog, cred ca ati prins ideea. Am gasit o gramada de astfel de exemple. Si hai sa nu confundam toate astea cu estetica uratului, care e total altceva.

Ideea e ca rar mai gasesti o lucrare de arta contemporana care sa prezinte o idee. Totul a devenit o chestie superficiala. Audienta e socata, deci artistul reuseste. Cred ca se bazeaza putin si pe snobismul multora care cred ca trebuie sa aprecieze o anumita opera, chiar daca lor nu le spune practic nimic. Dar stiu ca e o noutate, ca individul va deveni celebru si deci nu se risca sa nu aprecieze.
Nu ma deranjeaza noutatea sau elementele socante. Ma deranjeaza ca se considera ca acestea sunt suficiente.

Sa va dau un exemplu si mai concludent. Nigel Tomm. Individul s-a hotarat sa faca un film numit "Catcher in the Rye" ("De veghe in lanul de secara"). 75 minute de ecran albastru. Cica regizorul vrea ca oamenii sa isi imagineze filmul. Daca vreau sa imi imaginez filmul, pot s-o fac citind cartea, n-am nevoie de un ecran albastru pentru asta. NU esti artist. Oare daca postez un articol si nu scriu nimic in el, o sa va imaginati singuri cel mai tare articol ever?

Sunt total dezamagita de arta contemporana. As vrea sa existe mai mult substrat, mai multa substanta, mai multe subintelesuri ... inteleg ca vrei sa ma sochezi ca sa imi atragi atentia, dar dupa ce ai primit atentia mea, cu ce o sustii? Ce vrei sa-mi spui? Care e mesajul important din spatele operei?

Si intrebarea mea pentru cititori este: cunoasteti vreun artist contemporan (din orice categorie de arta) care sa aiba opera cu mesaj? Recomandati-mi si mie.

... cat de multumita esti de viata ta?

Aceasta intrebare mi-a fost pusa azi la telefon de catre un necunoscut. Nu, nu incerca sa-mi vanda nimic, m-a rugat sa-i raspund la un chestionar. A inceput cu intrebari relativ banale, axate in principal pe facultate si apoi a ajuns la asta. Nu doar ca a ajuns la ea, dar a detaliat-o, cu alte intrebari precum: "cat de multumita esti de viata ta profesionala? de studiile tale? de viata de familie? de viata sociala?"

Ok, n-am nimic cu tipu` de la telefon. Omu' are si el un job, asa isi ia el banii, punand necunoscutilor intrebari stupide si inconfortabile la telefon. Dar am ceva cu individul care a conceput chestionarul asta.

Sa iti declari multumirea relativ la propria-ti existenta pe un criteriu numeric n-ar trebui sa fie un raspuns pe care il dai in cateva secunde. E o chestie ce trebuie gandita si cantarita mult. Poate ar fi trebuit sa inceapa de la particulare la generale... Cat de multumita sunt de studiile mele? Destul de multumita, momentan nu mai intentionez sa fac altele. De profesia mea? E non-existenta :| Pana a ajuns la viata sociala i-am raspuns "10" ca deja ma plictisisem (si oricum n-am gandit-o prea mult), iar el imi raspunde "aaa, inteleg". Ce anume intelegi? Ce concluzie poti trage din faptul ca viata mea sociala e de nota 10?

Apropo, vi s-a luat vreodata un chestionar de asta si sa va simtiti judecati? Tipu` ma intreaba daca lucrez si ce venit am si eu ii rasund la ambele negativ, si simt un zambet dincolo de telefon. Dilema mea: sa specific ca am terminat un master saptamana trecuta? Avand in vedere ca nu m-a intrebat?

Ma rog... ar face bine data viitoare cand ma mai suna cineva sa-mi ofere un job sau ceva. Daca tot dau interviuri, macar sa nu fie degeaba :P Tipu' asta se recomandase ca ar fi de la fortele de munca, de aia eram asa binevoitoare.

Anyway, am postat mai mult ca sa va rog sa-mi iertati lipsa subiectelor interesante de pe blog, sunt constienta de ele. Problema ar putea veni din faptul ca stau toata ziua si ma uit la seriale pe calc ... sau ma joc Catan. So... nothing interesting happens to me.

Apropo, nota mea a fost 8. Pentru viata mea, in general.

In fix 23 de zile incepe noul sezon din Mad Men. E unul dintre serialele mele preferate.

Eu ma uit la o multime de seriale si reality show-uri si de obicei dramele sunt mai rare pe lista mea, dar Mad Men are ceva special. Pentru mine. Cred totusi ca nu e chiar un serial pentru oricine. A castigat o gramada de premii (38 mai exact si 59 de nominalizari, dintre care 9 Emmy-uri si 4 Golden Globes). Au trecut 3 sezoane si luna asta incepe al 4-lea.

In serial este vorba despre angajatii unei companii de publicitate de pe la inceputul anilor '60. E un serial bazat pe personaje dupa parerea mea si mie mi se par fascinante. Mai ales cele trei personaje feminine: Joan, secretara super sexi si buna la toate, Betty, sotia personajului principal (Don), extrem de frumoasa chiar si dupa 3 copii si Peggy, femeia independenta care porneste de jos si isi construieste o cariera intr-o lume a barbatilor.
Peggy nu mi se pare la fel de frumoasa ca si celelalte doua (Joan si Betty sunt breathtaking), dar imi place personajul ei foarte mult.

De cand ma uit la serialul asta imi doresc sa fiu copywriter :)) Desi filmul arata meseria in toate aspectele ei, chiar si cele mai putin interesante, dar ce n-as da sa lucrez si eu acolo, cot la cot cu Don si Betty *daydreaming*
Imi mai place subtilitatea filmului, care abordeaza o gramada de probleme interesante, cateodata fara tam-tam. Tin minte o scena care m-a marcat, cand Don si Betty au iesit cu copiii la un picnic si la sfarsit pur si simplu au scuturat patura de toate resturile si au plecat. E un lucru care ei l-au facut cu multa nonsalanta si o scena care pentru actiunea serialului n-a reprezentat aproape nici o importanta, dar in ziua de azi sa faci asa ceva ... nu stiu, e groaznic. Ma rog, stiu ca la noi se mai face, dar eu personal nici n-as indrazni sa ma gandesc.

Oricum, nu stiu daca serialul se da pe vreun post romanesc, parca am vazut ceva reclama intr-o revista (inca nu mi-am deschis televizorul anul asta), dar daca vreti sa va uitati, eu recomand sa incepeti de la primul sezon, altfel o sa pierdeti o gramada de lucruri importante. Inca nu stiu prea multi romani care sa se uite la el si mi se pare ciudat, chiar e un serial bun. Deci, din pacate, nici n-am cu cine discuta despre el :(

Iar azi am descoperit o chestie foarte interesanta, cu atat mai mult luand in considerare ca filmul e despre o agentie de publicitate :D AMCTV a pus online un programel numit Mad Men Yourself, sub sloganul "New Season! New You!" si pe care il gasiti aici.
Mi se pare un mod foarte interesant de a promova serialul: practic, poti sa te creezi pe tine in lumea Mad Men. O chestie relativ simpla, dar la sfarsit poti sa trimiti direct de pe site imaginea pe Facebook sau Twitter (eu am gasit-o la cineva pe Facebook, asa am dat de site).

Si bineinteles ca m-am creat si eu pe mine, nu puteam rata ocazia ... deci asa as fi aratat eu pe la inceputul anilor '60, prezentandu-mi ultima idee si tinand un cocktail in mana in timpul asta, habar n-am de ce (sa zicem ca pentru el era reclama :D )


Si pentru ca pana incepe mai este ceva, ce alte seriale mai recomandati? (Tinand cont ca nu-mi plac sf-urile sau serialele cu vampiri sau alt fel de creaturi).

Ieri ne-a invitat un prieten la el sa ne jucam niste board games. Ne-am intalnit undeva la cumparaturi si spre iesire dam de un stand cu jocuri si ochii imi pica pe Cluedo ... which I'm totally obsessed with. Asa ca mi l-am cumparat fericita :D Celelalte doua erau proaspat cumparate de prietenul care ne-a invitat. Si uite asa pana la 1 noaptea am uitat de noi.
Cred ca deja e bine cunoscut faptul ca imi plac toate jocurile, dar iubesc board game-urile. La ora 1 as putea zice ca m-au tarat oamenii acasa, ca ei mai trebuiau sa dea azi pe la lucru.


Jocul e super frumos, e un joc de strategie, are niste reguli foarte simple si usor de inteles. Scopul e sa faci cat mai multe puncte. Trebuie sa-ti construiesti harta, bineinteles, in avantajul tau pe cat posibil. In functie de ce nimeresti, poti sa-ti faci cavaleri, hoti, calugari sau tarani, sa intregesti castele, sa inconjori manastiri, sa construiesti drumuri lungi sau sa ai cat mai multi tarani pe camp. Fiecare iti da un anumit numar de puncte.

Desi pare atat de simplut cand il vezi, jocul e extrem de distractiv. In plus, se termina relativ repede pentru un board game, cam 30-45 de minute... ce ma enerveaza pe mine la jocuri gen Monopoly e ca ai impresia ca nu se mai termina niciodata.
In plus, jocul are un pret destul de ok si multe extension pack-uri (parca vreo 8) care aduc elemente noi... dragoni, printese, poduri, masini etc. Ne gandim serios sa ne cumparam si noi.



(poza e de pe net, aia nu suntem noi)... now this is really addictive. E un pic mai complex decat primul, dar dupa ce joci maxim o tura deja l-ai inteles. Eu m-am cam fraierit la o faza ca nu stiam o regula si mi s-a cam stricat toata strategia :D Anyway, tot joc de strategie. Cine ajunge primul la 10 puncte castiga... iti construiesti cladiri ca sa faci puncte, cladirile le construiesti din resurse, resursele le castigi avand cladiri. Si cateva variabile. Oricum, cred ca pe asta am stat cel mai mult.

La asta as vrea sa mentionez ca am gasit varianta online, multiplayer, free, fara inregistrari si alte chestii. Grafica e destul de simplista, dar gameplay-ul e destul de fidel jocului. Deci, daca vrea cineva sa ma provoace la o partida de Catan (nu promit ca va bat, am jucat doar de doua ori pana acum :D ), anytime... lasati un comment, dati-mi un mail, cautati-ma pe mess, dati-mi un telefon, trimiteti un porumbel calator, ce va e mai la indemana.

Ati simtit vreodata nevoia sa luati o pauza de la viata de zi cu zi si sa mergeti undeva departe? Eu chiar as merge undeva foarte departe... si nici macar nu-mi pasa foarte mult unde.

Cred ca problema e ca n-am absolut nici o perspectiva pentru vara asta. In fiecare an am fost macar undeva... la mare, la munte, in diverse parti ale tarii... si anul asta presimt ca nici macar n-o sa ies din oras. Macar de mi-as gasi ceva de lucru, sa nu stau toata vara degeaba in fata calculatorului.

I'm a little under the weather. Marti imi sustin disertatia. Mi-am pregatit cam jumatate de prezentare, desi ma asteptam sa am emotii incredibile sunt oarecum entuziasmata... imi place foarte mult subiectul meu, lucrarea mea... sunt mandra de ea... stiu ca nu o s-o citeasca nimeni, dar ma bucura gandul ca o voi putea povesti, chiar daca va fi in fata unei comisii si voi lua nota. Ma bucur ca macar o sa am habar despre ce vorbesc. Partea mai grea va fi sa ma incadrez in timp, pentru ca am atatea de spus...

Dar oricum, marti termin si cu asta si dupa aia .... pfff, ce-as vrea sa stiu cum se termina propozitia asta. Pentru prima oara in viata mea, habar n-am ce o sa se intample dupa aia. 17 ani am avut ceva stabil in viata mea si acum am trei variante: fie imi gasesc un job misto, fie imi gasesc unul nasol, fie mor de plictiseala. In momentul asta nu prea ma simt plina de speranta.

Pana acum am zis in fiecare zi ca abia astept sa scap de scoala, sa treaca toate astea. Acum nu mai vreau sa treaca, pana marti inca mai am un scop.

Da... stiu ca nu-mi sta in obicei sa scriu posturi atat de depresive... dar azi chiar m-am simtit aiurea si am vrut sa ma descarc. Abia astept sa se inventeze teleportarea... m-as teleporta in Thailanda. Acum multi ani am incercat eu sa o inventez :) Teoria mea era destul de ok din punct de vedere logic, dar continea prea multe variabile imposibile pentru timpurile noastre.

Se pare ca anul asta, singurele locuri frumoase le voi vedea in imagini de pe google.

A venit momentul sa adresez o nelamurire pe care o au majoritatea cunoscutilor in legatura cu obiceiurile mele: de ce trebuie sa ma trezesc cu cel putin doua ore inainte sa ies afara din casa.

Fiecare om are tabieturile lui, iar al meu e sa imi iau linistita micul dejun. Asta inseamna ca imi iau mancarea si cafeaua si ma pun la calculator si de obicei treaba asta tine cam o ora (cealalta ora e ca sa ma spal, imbrac si alte formalitati de genu`). Sunt foarte pro in ceea ce priveste micul dejun.

Multa lume spune ca nu poate manca dimineata si intr-o privinta ii inteleg... nici eu n-am neaparat chef de mancare (mai bine zis n-am chef sa mestec). Dar cea mai frumoasa parte a zilei mele e cand imi beau cafeaua. E viciul meu la care nu vreau sa renunt. Si nu pot sa-mi beau cafeaua pe stomacul gol ... ca nu e foarte sanatos. Asa, in principiu nu beau cafea, alcool sau nu iau medicamente pe stomacul gol. Asa ca fac sacrificul asta pentru miracolul numit cafea, si mananc dimineata.You should try it.

Daca pana aici e mai usor de explicat, de aici vine partea grea: de ce trebuie sa stau la calculator in timp ce mananc? Primul meu impuls e sa zic:

You want the truth? You can't handle the truth!

Dar o sa fac totusi o declaratie oficiala care stiu ca se va intoarce impotriva mea la un moment dat: ma plictisesc sa mestec. Asa ca daca imi ocup mintea cu altceva, mananc mai usor.

Stiu ca sunt unii care si-ar dori sa ma dezvat de acest obicei, dar sunt destul de sigura ca asta nu o sa se intample. Si pana la urma nu vad de ce fac rau cuiva. Daca trebuie sa ies din casa la 7, ma trezesc la 5. Foarte simplu. Prefer sa dorm mai putin decat sa nu mananc dimineata.

"Te urasc". Pe unii poate ii deranjeaza sa le fie adresate aceste cuvinte. Pe mine nu. Nu din cauza ca as fi mai insensibila ca altii (desi mi s-a mai spus), ci din cauza ca eu inteleg adevarata semnificatie din spatele acestor cuvinte.

Ura e pana la urma un sentiment destul de puternic. Daca urasti pe cineva, inseamna ca acea persoana te afecteaza in vreun fel sau altul. Petreci o buna parte din zi gandindu-te la ea. Te consumi inventand moduri de a-ti face cunoscuta ura. Si asta nu poate fi decat un compliment la adresa mea. Daca am putut zice sau face ceva care sa te faca sa ma urasti, inseamna ca am o influenta destul de puternica asupra ta. Inseamna ca pentru tine contez... *ma adresez persoanei imaginare care ma uraste*

Dar sa intoarcem conceptul pe dos. Eu nu urasc pe nimeni. Nu zic ca n-am facut-o niciodata, dar revelatia de mai sus m-a invatat ca ura nu iti aduce nici un beneficiu. Indiferenta doare mai tare. Si ma face pe mine sa ma simt mai bine.

Trec incredibil de repede peste fazele urate pe care mi le face oricine, si lumea ar zice ca asta e in dauna mea cumva, dar serios ca nu e. Pentru ca in loc sa tin in mine sentimentul ala de tradare, il dau deoparte si gata. Cu unii oameni chiar pot sa ma comport ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Bineinteles ca s-a intamplat ceva si odata ce un om mi-a pierdut increderea, e aproape imposibil sa o mai recastige. Dar asta nu inseamna ca eu o sa ma mai gandesc prea mult la asta. O zi, maxim doua si am trecut peste.

Oricum, asta nu se vrea a fi un post despre ura, ci un post despre libertate sufleteasca. E scris si cu un motiv si, desi nu cred ca persoana respectiva imi va citi vreodata blogul, tot n-o a mentionez despre ce-i vorba ca nu se stie niciodata si nu vreau cumva sa se simta mai important decat e. Dar refuz sa ma simt in vreun fel vinovata de ceea ce fac, pentru ca stiu ca asta merita. Si unii au vrut sa-i zic de la obraz ceva, dar prefer sa nu-mi ocup timpul cu asa ceva.

Asa ca va zic si voua ca, daca cineva isi ia din timpul lor pretios sa va zica ceva urat sau sa va injure, luati-o ca un compliment. Si daca cineva nu merita atentia voastra, nu i-o acordati.

Si, bineinteles, Don't worry, be happy.

De obicei ora mea de trezire e 10-11, dar azi am facut un efort si m-am trezt la 7 jumate, pentru ca ne-a chemat tata la strand. Am pornit de-acasa destul de tarziu, pe la 9 (eu nu ies afara din casa inainte sa imi iau micul dejun si cafeaua, don't judge).

Pe cand am ajuns acolo era ceva lume, majoritatea locurilor bune se luasera, dar am gasit pana la urma un loc langa un copac ca sa fie jumate soare si jumate umbra. Eu am o problema vara din cauza ca am parul aproape negru (natural) si pielea deschisa, asa ca ma si ard si fac insolatie in acelasi timp. Deci nu pot sa stau pe plaja fara sa ma dau cu crema de protectie (factor 30) si neaparat cu ceva care sa-mi acopere parul.

Am pierdut notiunea timpului putin si ne-am trezit sa plecam pe la ora 13. Am avut un mic soc. In parcare erau cam de 6 ori mai multe masini decat la ora 9. Iar la bilete era o coada de aia luuuuunga. Si nu pot sa nu ma intreb cine naiba merge la strand la ora 13?! Sunt chiar asa multi oameni inconstienti?

Stiu ca toata lumea vrea sa se bronzeze cat mai repede si cat mai tare, dar totusi, nu poti fi atat de iresponsabil cu pielea ta... arsurile pot deveni atat de grave incat sa ai nevoie de spitalizare... insolatia e groaznica, credeti-ma pe cuvant. In primii nu stiu cati ani cand am fost la mare, faceam de fiecare data insolatie... trebuia sa stau apoi in camera pentru ca ma durea capul ingrozitor si vomitam non-stop.

Chiar daca te bronzezi, poti sa-ti ramana apoi pe corp pete maronii de care nu mai scapi niciodata, decat cu tratamente laser. In plus, iti trebuie nu doar protectie UBV (impotriva arsurilor), ci si UVA, altfel pielea se deshidrateaza, imbatraneste mai repede, se rideaza. Nu stiu, mie o piele alba si tanara mi se pare mai atragatoare decat o piele neagra si imbatranita.

Exista o gramada de alte afectiuni care pot aparea ca urmare a expunerii neresponsabile la soare, cum ar fi scaderea imunitatii, sau diferite afectiuni ale organismului. Toate ca sa ai un bronz mai frumos? Chiar merita?

Voi pana unde ati merge pentru un bronz frumos?

Cred ca la intrebarea "cum ar fi barbatul ideal" multe femei ar pune caracteristica "inteligent" printre altele. Dar o noua informatie de pe taramuri stiintifice ne da un motiv in plus sa alegem asta.

Ina mi-a aratat articolul asta acum ceva vreme, dar pentru ca aveam prea multe lucrari pe care eram concentrata, l-am tot amanat. Desi in articol scrie mai multe chestii controversate, cum ar fi ca oamenii cu viziuni politice liberale (spre deosebire de conservatori) sau atei (spre deosebire de religiosi) au de obicei un IQ mai mare. Dar n-am chef sincer sa ma bag in religie si politica, asa ca hai sa trecem direct la sex :D

Ne intereseaza extractul asta:

In addition, humans have always been mildly polygynous in evolutionary history. Men in polygynous marriages were not expected to be sexually exclusive to one mate, whereas men in monogamous marriages were. In sharp contrast, whether they are in a monogamous or polygynous marriage, women were always expected to be sexually exclusive to one mate. So being sexually exclusive is evolutionarily novel for men, but not for women. And the theory predicts that more intelligent men are more likely to value sexual exclusivity than less intelligent men, but general intelligence makes no difference for women's value on sexual exclusivity. Kanazawa's analysis of Add Health data supports these sex-specific predictions as well.

Asadar: barbatii in trecut erau poligami. Odata cu evolutia, au inceput sa fie monogami. Cu cat un barbat e mai inteligent, cu atat mai mult alege (el) sa faca sex exclusiv cu o femeie. La femei nu se aplica principiul asta (dar asta nu inseamna ca e invers, ci doar ca inteligenta unei femei nu poate fi dedusa din numarul de parteneri sexuali).

Asa ca daca un barbat inseala inseamna ca e prost :D Atestat stiintific.