Anda Dj

Mi se pare o chestie tare decadenta (in sensul bun) sa bei vin rosu si sa mananci ciocolata. Eu in mod normal nu ma omor dupa vin si daca e, il prefer pe cel alb. Dar azi e ziua mamei mele si ea a hotarat ca azi incercam o sticla de vin rosu, care mi-a cazut tare bine, nu stiu de ce (stati linistiti, am baut doar un pahar). In schimb, m-am indopat cu ciocolata.

Btw, daca tot am mentionat despre asta, trebuie sa zic neaparat (chiar daca mama nu-mi citeste blogul): La multi ani mami!

Ma gandeam la un moment dat ca ar fi dragut sa scriu un post despre ea, fiind ziua ei si tot, dar stiu ca nu i-ar place asta. Asa ca o sa vorbesc despre altceva.

Eu sunt o persoana foarte optimista. Sunt o persoana optimista pana la enervare (enervarea altora, of course). Lumea nu intelege cum pot eu sa vad lucrurile in turqoise (nu-mi place rozul) tot timpul. Si daca cineva zice ca o sa faca ceva, eu ma entuziasmez, in timp ce alti 15 din jurul meu, care au auzit acelasi lucru, se enerveaza. Eu ma bucur ca se face ceva, ei se enerveaza de ce se face ceva si nu altceva. Si am inceput sa vad ca e o chestie extrem de repetitiva, in foarte multe contexte. Am observat ca exista oameni care pur si simplu nu sunt multumiti NICIODATA. Si nu ca ar pune osul la munca si dupa 30 de ani plini de sudori in care au venit cu propuneri care de care mai spectaculoase, devin frustrati ca nimeni nu vrea sa le accepte ajutorul. De obicei sunt acei oameni care nu au nici cea mai mica contributie, idee sau ceva asemanator. Nu zic neaparat ca eu as avea, dar macar eu nu ma plang.

Vorbeam azi cu mama (uite ca o mai pomenesc un pic totusi) despre acele femei care la un paharel de palinca le barfesc pe altele, care au mers la munca in strainatate. Stau frumusel pe scaun, se plang cat de greu le merge lor si cat de bine trebuie sa le mearga celor mentionate mai sus. Si ma gandeam ca e atat de usor sa vorbesti, dar daca tie iti merge asa rau si celuilalt atat de bine, de ce nu te ridici frumusel sa faci ce face ala de ii merge asa bine. Ca doar dupa vorbele tale, nu s-a spetit prea tare cu munca, deci nu poate fi prea greu, right?

Candva prin generala/liceu am realizat ca esti mai usor acceptat intr-un grup si pari mai inteligent daca te plangi de ceva sau cineva. Stiu ca pare o chestie stupida, dar asa e. Daca vii si spui "vai ce draguta e colega de pe randul 2 de la geam" o sa pari neinteresant, aerian, probabil putin prost. Daca spui "ce naspa a fost profa de chimie, mi-a pus niste intrebari care nici macar nu erau in lectie si dupa aia mi-a dat 3" atunci automat vei fi acceptat in grup si ti se vor mai cere pe deasupra si alte detalii despre incident.

Si stiu ca cel mai prafuit sfat in situatia asta este "taci si fa ceva", dar este adevarat. Exemplu personal: daca am un proiect de facut si ma plang ce proiect lung si greu am de facut, pierd timp destul de pretios. Daca chiar ma apuc sa fac proiectul, nu doar ca imi recastig timpul, dar pana la urma chiar il termin si deci elimin motivul pentru ca eram in starea de "plangasocenie" si cateodata se intampla ca nici macar sa nu fie atat de greu cum am crezut initial (deci m-am plans degeaba). Deci de ce ma mai plang? Nu-mi gasesc nici o scuza, sincer. Si o sa incerc pe cat posibil sa imi combat acest obieci prost. Pentru ca da, e un obicei. Un obicei prost pe care l-am luat de la altii, care se plang toata ziua cat le e de greu, si daca nu te plangi si tu de ceva, au impresia ca nu contezi prea tare. Eu imi iubesc scoala, nu am regretat absolut nici o secunda ca m-am inscris la ea, si, odata, in timp ce ma plangeam de greutatea ultimului proiect pe care l-am avut de facut, ma gandeam cum anul viitor imi voi aminti cu placere de tot procesul in care ma chinuiam sa-l fac. Ca asa sunt eu.

Anyways... n-am mai avut demult un post in care doar sa aberez, ma simt foarte eliberata acum :D Noapte buna.