Anda Dj

Anul trecut prin august am avut un post asemănător, doar despre cv-uri. Pentru că mai multă lume mi-a spus că le-a fost de ajutor, am zis să trec şi la pasul următor: interviul de angajare.

Întâi să vă spun contextul: aşa cum ziceam şi dincolo, n-am nici un fel de calificare în resurse umane. Doar anul trecut mă plimbam din interviu în interviu. Sunt atât de diferite de la firmă la firmă, încât nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. De data asta eu am ţinut interviurile. Nu am pus întrebări capcană de genul "unde te vezi peste 5 ani?" pentru că sincer nu ştiu care ar trebui să fie răspunsul corect la întrebarea asta. Am pus întrebări la obiect, legate fie de competenţele necesare pentru post, fie de ce scria în cv-ul lor. Observaţiile mele:

CV-ul

Niciuna dintre fetele care au venit nu şi-au adus cv-ul. Sau dacă l-au adus, nu mi l-au dat. Din experienţa mea ştiam că se va întâmpla aşa, astfel că le-am printat eu înainte. Însă mi-ar fi plăcut să îşi aducă un cv cât mai actualizat şi corect gramatical (pentru că absolut niciunul dintre cv-urile trimise pe mail nu a fost corect în totalitate, ceea ce mă face să-mi pun un mare semn de întrebare).

Experienţă

O întrebare pe care am pus-o tuturor a fost "de ce ai plecat de la ultimul loc de muncă?" Asta a fost un fel de întrebare descalificatoare. Am primit şi răspunsuri pe care le-am acceptat (nu m-au mai plătit, s-a desfiinţat firma, m-am mutat din oraş, era un job acceptabil pentru facultate acum caut ceva serios, lucrez la program part time şi îmi doresc un program full time). Dar am avut şi surpriza unor răspunsuri pe care eu nu le-aş fi dat niciodată (de ce să nu apreciem sinceritatea, totuşi). De exemplu o fată mi-a spus că nu avea încredere în angajatori... aşa că am întrebat şi de locul de muncă anterior şi mi-a răspuns că simţea că şefii nu-şi respectă angajaţii.
Acuma eu ca om, pot să înţeleg... ea caută un loc de muncă serios, unde să fie respectată, să aibă drepturi etc. Toată lumea îşi doreşte asta. În acelaşi timp ştiu la fel de bine că n-ar rezista la noi mai mult de 2 săptămâni şi bag mâna în foc că nu va rezista mai mult de 3-4 luni la următoarele doua joburi, până va realiza că nu există un loc de muncă ideal, şi dacă există nu se obţine uşor.
O alta mi-a zis că s-au redus locurile de muncă din învăţământ. Mă rog, nu ştiu ce ar fi trebuit să răspundă, atâta doar că pe mine m-a făcut automat să mă gândesc că nu era o profesoară foarte bună.
Însă lovitura de graţie a venit de la o candidată care mi-a explicat că din fostul loc de muncă au dispărut nişte dosare şi a fost dată afară. Mi-am dat seama automat că nu e o persoană de încredere (că mă gândesc că nu a fost dată afară aleatoriu).
Ca să rezum: la o astfel de întrebare nu împroşca cu noroi fostul angajator şi nu da răspunsuri ce îl va face pe intervievator să îşi pună semne de întrebare legate de tine.

Studii

Am încercat să fiu foarte deschisă şi să accept orice domeniu de studiu. La noi nimic nu e irelevant. Ţin minte când îmi căutam de lucru în timpul facultăţii şi nu înţelegeam de ce era aşa greu să găseşti ceva. Acum eu am ajuns să refuz studenţii. Din discuţiile cu ei mi-am dat seama că aveau să lipsească des. Şi mai ţin minte perioda sesiunii când în fiecare zi lipseau 2-3 colegi.
Cum ziceam, nu am ţinut cont de relevanţa studiilor, dar la un moment dat am întrebat o tipă care terminase asistenţa socială care a fost subiectul lucrării de dizertaţie. Nu mai ţin minte exact, era ceva cu maternitatea, oricum am întrebat-o de ce vrea să lucreze într-o editură imediat după şi a rămas blocată... apoi a îngăimat ceva de genul "nu m-am gândit la asta" .... "cauţi ceva, orice?" "da".
Niciodată, dar niciodată să nu mergeţi la un interviu fără să ştiţi de ce vreţi să vă angajaţi în locul respectiv. E aşa un turn off să ţi se răspundă că îi e indiferent. Eu vreau oameni pasionaţi, care vor să înveţe, cărora să le placă... eu când am venit la interviu pentru editură eram extaziată, mi-am pregătit un întreg discurs despre cât de mult îmi place să citesc. Nu am apucat să-l zic, dar ca idee.
Ce m-a surprins plăcut în schimb a fost când o fată mi-a spus că a renunţat la masterat. Am întrebat-o de ce şi mi-a spus că pur şi simplu nu era ceea ce voia ea. Mi-am dat imediat seama că nu e cineva care caută doar o diplomă şi doar un job care să-i pună o pâine pe masă.

Aptitudini

Bineînţeles că am întrebat chestii care mă interesau în mod special: cunoştinţe PC, rezistenţa la stres, capacităţi organizatorice, capacităţi de autoeducare, cunoaşterea gramaticii (da, am întrebat asta, că m-au enervat cv-urile nu de alta) etc. În mare toată lumea mi-a zis că ştie de toate. Una mi-a răspuns la toate întrebările cu "nu ştiu, presupun că o să văd" şi una m-a întrebat dacă nu toată lumea zice că se pricepe la tot (la care i-am răspuns că ar fi surprinsă). Ce nu mi-a plăcut a fost să mi se răspundă cu "da". Adică aşa, sec. Eu căutam oarecum răspunsuri puţin mai detaliate, ceva care să le ateste capacitatea respectivă, o experienţă sau ceva. Unele mi-au dat şi ele mi-au şi lăsat impresia cea mai bună per total.

Întrebări

La sfârşit le-am rugat să-mi pună şi ele întrebări. Mi-a plăcut faptul că au întrebat toate câte ceva, prin urmare am simţit că le interesează jobul. Ce m-a deranjat a fost întrebarea despre salariu. Nu că nu ar fi fost îndreptăţite să întrebe, dar mie mi se pare normal ca această întrebare să vină în altă fază, când încep să-mi exprim interesul de a le angaja.


Cum am ales

Am ales în final 4 fete. Ce a contat cel mai mult a fost pur şi simplul felul în care au vorbit. Am avut atât de mulţi colegi deja, încât îi pot clasifica pe categorii după 5 propoziţii. Mi-am dat seama automat care sunt fete mai deştepte, care se pot descurca singure, care sunt mai voluntare, care îşi vor da interesul şi vor fi responsabile. Mi-au plăcut fetele care au zâmbit, eu vreau oameni pozitivi lângă mine. Bineînţeles, a contat şi ce au răspuns la interviu :)
Pe cele 4 fete le-am chemat la un al doilea interviu şi în final am angajat două.

Observaţii de final

Nu-mi mai amintesc cum era îmbrăcată niciuna. Bine, poate aş fi observat dacă erau în trening, dar în principiu îmi dau acum seama ce pierdută era ora aia în faţa oglinzii dinaintea unui interviu.
La multe mi-am dat seama de la început că nu le vreau, aşa că mi-am pierdut şi interesul de a le mai pune întrebări. Aşa că durata unui interviu e un indiciu bun să-ţi dai seama cum te descurci.
Mi-am dat seama de ce e bine să încerci să-ţi ascunzi emoţiile la interviu. Mi s-au părut inutile şi aveam senzaţia că le opreau să vorbească.

O fată m-a rugat să-i trimit măcar un mail cu răspunsul, chiar dacă nu o sun. Ştiu din proprie experienţă cât de aiurea e să n-ai un răspuns. Aşa că mi-am luat toate cv-urile acasă cu acest scop (pentru că la muncă n-aveam nici o şansă să am timp de aşa ceva). Este ora 22:41 şi încă n-am răspuns la nimeni, doar le-am sunat pe cele două fete alese. Încă am speranţa că o să reuşesc până la miezul nopţii, dar nu-mi garantez. În weekend nu o să am acces la internet, iar pe luni sigur uit. Asta aşa, ca un răspuns la "de ce nu mi se dă un răspuns, chiar şi negativ?"

Dintre toate sărbătorile din an, Paştele par a fi cele mai dăunătoare. O să mă ierte colegii mei că spun asta, dar azi, în prima zi de lucru după 4 zile libere (weekend inclus), jumate nu erau în apele lor... mă refer din punct de vedere al sănătăţii... unii n-au venit deloc.

Mă rog, vacanţa de Crăciun o fi fost mai lungă şi au avut timp să se refacă. Însă nu-mi amintesc nici o sărbătoare în care să primesc mailuri despre cum să-ţi revii în urma toxiinfecţiilor alimentare. Nu zic, de Paşti lumea bagă de toate, de la ouă la miel, mai ales după cel mai lung post al anului... n-o fi tocmai sănătos. Şi pe la noi se mai practică şi "udatul", vorba vine se "udă" femeile cu parfum, dar în realitate se "udă" gâturile cu alcool.

Mai periculos decât toxiinfecţia alimentară de la masa de Paşte, mai e un singur lucru: mersul la biserică, la înviere. Mie în general nu-mi place să zic cu voce tare fricile mele, de teamă că o să se adeverească fix în ciudă (cred în puterea Unversului de a face glume proaste), dar o să vă destăinui una: lumânările din noaptea de înviere.

După binecunoscutul "Veniţi de luaţi luminăăăăă" mie deja încep să-mi tremure picioarele şi să mă ia transpiraţiile. Teoria mea e următoarea: la miezul nopţii toţi sunt obosiţi. Probabil în timpul zilei s-au chinuit să facă curăţenie generală şi să gătească, deci am putea zice de-a dreptul epuizaţi. Au şi ţinut ditamai postul, deci putem adăuga slăbiţi în ecuaţie. Au hainele de sărbătoare pe ei, ceea ce de multe ori include pantofi incomozi, în cazul femeilor cu toc. E noapte şi nu prea vezi pe unde calci. Poate unora le mai răsare să şi înconjoare biserica în aceste condiţii. Acum spuneţi voi: care-s şansele ca unu' mai bleg să se împiedice cu lumânarea aprinsă în mână şi să ardă părul sau haina vecinului din faţă?
Cred că pompierii n-au liber de Paşti.

Astea fiind zise mie îmi plac sărbătorile pascale, ca orice fel de sărbătoare de altfel. Însă poate ar trebui să le abordăm mai responsabil.

Miercuri seara, ora 23:45. Anda trebuie să se trezească a doua zi dimineaţă să meargă la muncă, doar e mijlocul săptămânii, dar ştie că nu poate merge cu părul murdar, aşa că la ora asta e în baie spălându-se pe cap.

Probabil unii dintre voi ştiţi cum e să fii obosit, extrem de obosit, atât de obosit încât ţi se închid ochii stând în picioare, dar totuşi mai tragi de tine să faci acele câteva lucruri care trebuie făcute chiar atunci. Eu mă găsesc în situaţia asta mai des decât ar trebui să fie legal.

Şi în timp ce mă spăl eu pe cap, am un flashback cu o vacanţă în Moldova, nu de mult, cam de doi ani. După o zi foarte plină de călătorit şi vizitat şi călătorit şi vizitat, undeva prin Suceava gazda noastră s-a gândit că ar fi o idee bună să ne ducă puţin în afara oraşului la un miel (la ceaun parcă, dar nu-mi amintesc exact, pentru ca eram mult prea obosită să mai ţin minte detalii). Eram atât de obosită, că nu cred că-mi aduc aminte alt moment când am fost aşa. Şi am tras de mine incredibil să stau trează. Am tras de mine câteva ore, uitându-mă pe ceva canal românesc de muzică proastă, că erau aceleaşi piese care se tot repetau. Am rezistat eroic, şi când zic asta, aproape că-mi vine să-mi dau o medalie de eroică ce am fost.

Noah, şi imaginaţi-vă că în stadiul în care eram, undeva pe la ora 1 noaptea (dar cum ziceam, nu bag mâna în foc pentru detalii), când în sfârşit aveam liber la dormit... eu m-am dus la baie şi m-am spălat pe cap. Poate ziceţi că-s nebună, dar pur şi simplu pentru mine era logic... ştiam că a doua zi vom porni dimineaţa şi nu aş mai fi avut timp să mă usc (şi nu-mi car uscătorul după mine) şi într-o vacanţă ca a noastră, doar cu un traseu şi fără prea multe planuri de cazare, nu ştiai nimic cu siguranţă, dacă şi când aş mai fi prins condiţii prielnice pentru asta.

Şi printre toate aceste amintiri, mi-am dat seama că nu am nici o amintire cu mine atât de obosită cum am fost atunci, sau cum sunt acum, în ultimul timp (în fiecare zi) de când eram mai tânără. Mă întreb oare dacă oboseala vine odată cu vârsta.... sau cu stresul.... şi câte zile ar trebui să dorm ca să dispară?

Ieri după masă, la un prânz în familie, am început o conversaţie despre donarea de organe. Pentru că despre ce altceva poţi povesti în timp ce mănânci?

Totul porneşte de la legislaţie. În România, ca să fii donator de organe, trebuie să specifici tu că vrei să fii donator de organe. În cazul în care păţeşti ceva ce te-ar face eligibil pentru această poziţie şi tu ai fost prea leneş în timpul vieţii să laşi în scris asta, iar membrii familiei sunt mai religioşi de fel şi zic că nu, atunci rămâi cu organele tale în timp ce altul moare cu ale lui, alea defecte.
În alte ţări, chiar Spania mi se pare (am avut odată tema asta la Etică prin facultate şi aşa ţin eu minte de la curs, posibil să mă înşel), trebuie să specifici dacă NU vrei să-ţi donezi organele. Ceea ce mie mi se pare corect. Nu de alta, dar lenea-i mare.

Dar eu personal chiar nu pot să înţeleg de ce n-ar vrea cineva să-şi doneze organele. Primul lucru care-mi vine în minte sunt motivele religioase, dar aşa, cu mintea mea de om care nu frecventează biserica, dacă tu oricum mori, n-ar vrea Dumnezeu să-l salvezi pe altul? Că tu după ce mori oricum nu le mai foloseşti, dar poate altuia i-ar prinde bine. Sau în cazuri de astea nu se mai aplică faza să-ţi ajuţi aproapele?

Nu ştiu de ce au oamenii aşa o fobie (a.k.a. frică iraţională) de lipsa organelor în mormânt. O să-ţi lipsească un plămân, şi ce? Doar nu o să respiri prea mult în sicriu. Eu cred că există acolo o speranţă ascunsă, că poate poate se trezesc şi măcar să fie întregi când o fac. Eu dimpotrivă, vreau să fiu sigură că nu mă trezesc. Ce poate fi mai îngrozitor decât să te trezeşti la nu ştiu câţi metri sub pământ? Brrrr... mai bine luaţi-mi tot înainte. Şi după aia să mă incineraţi. Să fim cât de siguri posibil.

Aş face eu lobby pentru implementarea acestei legi şi la noi (cea cu specificatul în caz că nu doreşti să fii donator), numai că pe aici nu prea ai cu cine. Da` ar fi fain să le mai pese şi altora.

N-am mai mâncat o pizza bună demult şi mi-e un pic poftă, de ce să nu recunosc. Nu ştiu cum se face, că am tot avut ghinion la capitolul ăsta: de fiecare dată când se comanda pizza la lucru, se întâmpla să fie ziua mea de dentist, adică ziua în care nu aveam voie să mănânc. Şi uite aşa, am ratat nişte "oportunităţi".

După aia când am ocazia să dau peste un meniu de pizza, întâmpin alte dificultăţi. Nu reuşesc nicicum să dau de o pizza aşa cum vreau eu. Şi nu vă închipuiţi că sunt în căutarea unor ingrediente inaccesibile în ţări cu climat temperat, ba dimpotrivă, când vine vorba de pizza am gusturi chiar... simple. Dar nu dau de combinaţia aia perfectă. Pentru că pentru mine o pizza nu are farmec fără un ingredient: porumbul. O pizza fără porumb mi se pare ca supa fără sare: seacă. Dar mai toate pizzele ce conţin porumb îl asociază cu ceapă, ardei, morcovi ş.a.m.d., adică ingrediente care mie nu îmi surâd deloc. Şi mă văd tot timpul în situaţia aia pe care probabil toţi ospătarii şi bucătarii o urăsc, când zic: daţi-mi o pizza cutare, dar fără... x, y, z .... sau, şi mai simplu, îmi iau o pizza simpluţă şi îi zic să-mi adauge porumb.

Noah, şi în contextul ăsta am dat de un concurs care mi-a surâs din punct de vedere a premiului, adică a posibilităţii să existe într-un meniu din lumea asta o pizza aşa cum vreau eu. Este un concurs al pizzeriei Daniel Berar (de care am aflat de pe blogul tvdece) si ca să particip trebuie sa dau reţeta pizzei ideale (pentru mine). Care este aşa:


aluat, pulpă de roşii, şuncă, ciuperci, mozzarela, porumb, oregano

Nu vă speriaţi de simplitate că n-a omorât pe nimeni. Dacă e să vorbim de proporţii, porumbul trebuie să fie predominant.

Apropo, dacă vreţi să salivaţi uitaţi-vă şi pe pagina lor de Facebook, mie deja îmi chiorăie maţele.

În ultima săptămână m-a apucat cheful de şcoală. A trecut cam un an de când mi-am încheiat toate activităţile didactice şi mi s-a făcut brusc dor.

Şi m-am apucat de browserit (ştiu, ştiu, nu există cuvântul ăsta) online-ul universitar, cu speranţa că-mi vor străluci ochii la vederea vreunui program de doctorat. Din păcate taxele mi-au tăiat automat craca de sub picioare. Scump să faci un doctorat în zilele noastre. Am căutat în continuare, cu o altă mică speranţă, cum că am vreo şansă la un loc la buget (ceea ce e un vis nebunesc sincer, dar noah, lăsaţi omul să viseze)... până când am ajuns la partea cu susţinerea tezei de doctorat.... sau mai bine zis, susţinerea publică a tezei de doctorat. I am not ready for that yet! Mă iau fiori reci pe şira spinării doar când mă gândesc la asta.

Dar nu m-am liniştit nici după ce am închis pagina cu doctoratele. Mi s-a pus pata pe-un MBA. Şi dau un search la "MBA Cluj"... aflu că primul MBA adevărat în Cluj va începe în 2012, împreună cu ceva Universitatea din Canada... bun şi 2012 îmi zic, mai pot aştepta un an. Citesc articolul cu interes, până aflu că studiile costă 11.500 euro -= o.O =- şi că se fac 3 ore miercurea şi 8 ore sâmbăta, în fiecare zi timp de doi ani :|  Ziceau acolo că cine aplică trebuie să fie foarte motivat, dar nu m-am gândit că chiar aşa....

Nu că n-aş putea face faţă, dar nu-s destul de motivată.

Şi mi-am amintit că am văzut eu odată ceva fluturaş cu un MBA online care se ţine la UBB. Aşa că intrul pe site-ul Universităţii să caut programul. Pare ok... scrie că taxa de înscriere e 75$, însă taxa de şcolarizare nu se menţionează nicăieri. Problema e la condiţiile de admitere... îţi trebuie 3 scrisori de recomandare şi un atestat TOEFL (printre altele, normal, care şi altele costă bani şi timp). Atestatul TOEFL costă 180$ să-l dai (şi să speri că-l iei din prima). Cu alea 3 scrisori... hai că mi-oi găsi eu pe cineva să mă placă destul de mult. Dar mă costă 225$ doar înscrierea, asta fără să mai luăm în calcul traducerile autorizate după diverse acte, şi având în vedere că sunt doar 20 de locuri, sunt şanse mari ca banii ăia să-i dai degeaba. Din păcate, chiar nu găsesc nicăieri taxele de şcolarizare, dar mă aştept la câteva mii de dolari (în cazul bun).

Deci pe moment mi-a trecut cheful de şcoală. Poate într-un viitor mai bogat.